EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATEA NAȚIONALĂ

„Omul deplin al culturii române” cum l-a numit Constantin Noica (Crina Palas – Interviu în revista Vatra, 2008), Mihai Eminescu a învăţat să moară, învăţându-ne pe noi să trăim şi să iubim România, aşa cum a iubit-o el, cu o dragoste fără sfârşit. El a luptat pentru ţară cu pana sa, dar şi prin fapte ce au dus la moartea sa jertfelnică, pe altarul patriei. Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat.

„Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”. Eminescu subliniază „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor” (M. Eminescu Opere, vol. X, Ed. Academiei Române). Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” (idem). El a consolidat unitatea lingvistică a românilor, fiind realizatorul limbii poetice româneşti. Pentru a face unitatea culturală a Românilor, Eminescu şi-a propus să facă o vastă operă dramatică care să redea istoria naţională.

Nimeni dintre scriitorii vremii nu şi-a manifestat ca el respectul şi speranţa în biserică, recunoscându-i contribuţia fundamentală la dezvoltarea culturii şi a limbii române, la păstrarea identităţii şi unităţii poporului român: „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”. (Mihai Eminescu– Citatepedia. ro)

Poeziile-rugăciuni: Înviere, Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea…! sunt sublime imnuri vibrând de sacralitate şi trăire tulburătoare, de pioşenie în faţa Divinităţii, a Fecioarei Maria, de speranţă în ocrotitoarea românilor năpăstuiţi: „Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (M. Eminescu – Rugăciune –Opere, vol. I, Ed. Academiei Române) Românii şi-au păstrat miraculos unitatea prin limbă şi credinţă. În sufletul românesc al poetului, a înflorit mereu dragostea de neam şi ţară, mai ales că s-a născut şi a trăit în perioada efervescentă după revoluţia de la 1848 şi în entuziasmul primei mari unirii a românilor din 1859. El a învăţat slovele cu un preot care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de neam. Avându-l ca îndrumător pe profesorul Aron Pumnul, participant la Revoluţia de la 1848, în sufletul său au înflorit idealurile naţionale.

În biblioteca acestui dascăl a putut citi multe cărţi religioase vechi şi cărţi de istorie, „cronici bătrâne” ce au adâncit sentimentul patriotic. Încă de la 17 ani, Eminescu a închinat cea mai frumoasă odă României, prin versurile căreia transmite un mesaj tinerei generaţii. El a visat un viitor măreţ al ţării noastre dragi, România şi a scris cu patos Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,/ Braţele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române) Mândria de a fi Român, de a aparţine a unui „popor mare, românesc”, capabil să-şi poate împlini visul „de glorii falnic triumfând” pe care să-l spună lumii întregi „flamuri tricolore”, simbolul nostru naţional, este exprimată în strofa a doua: „Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed. Academiei Române).

Poetul doreşte ca acest „popor mare, românesc” să fie vegheat de „Îngerul de pace, îngerul iubirii” care să coboare pe sânul vergin al ţării, să guste „fericirea raiului ceresc”. Dorinţa poetul este ca în „dulcea Românie” „tânără mireasă, mamă cu amor” fiii ţării să trăiască „numai în frăţie” şi mereu să fie: „Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Ciprian Porumbescu şi Theodor Ştefanelli au adaptat societăţii Arboroasa/Ţara Fagilor din Cernăuţi, statutul şi regulamentul României June din Viena şi ca deviză au luat versurile lui Alecsandri: „Uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu”, asemănătoare devizei României June: „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!”. Sunt versuri din imnul acestei societăţi, aparţinând lui Andrei Bârsan, pus pe muzică de Ciprian Porumbescu, imn ce cheamă la unirea tuturor românilor. Doina eminesciană a fost interzisă, dar azi este pe buzele tuturor: „De la Nistru pân’ la Tissa,/ Tot Românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare,/ Vin muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii,/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte,/ De nu te mai poţi cunoaşte…/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale, / Din Satmar pân’ în Săcele,/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul/, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui./ De la Turnu-n Dorohoi,/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi, cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/ Zboară paserile toate,/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului,/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu Românul –/ De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă – /Sărac în ţară săracă!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed. Academiei Române) Doamna prof. Catinca Agache observă că „Doina trasează harta lirică a spaţiului de românitate” (revista Limba română, nr. 3 – 4, din 2018): „De la Nistru pân’ la Tissa”; „Din Hotin şi pân’ la Mare”; „De la Mare la Hotin”; „Din Boian la Vatra-Dornii”; „Din Sătmar pân’ în Săcele”; „De la Turnu-n Dorohoi”; „Din Boian la Cornu Luncii”; „Din Braşov pân’ la Arad” (într-o variantă).

Aceasta este o proiectare a viitorului care se va înfăptui odată cu realizarea României Mari – Dacia străveche visată de poet. Mihai Eminescu, împreună cu Ioan Slavici, Miron Pompiliu şi alte personalităţi sunt fondatorii Societăţii secrete „Carpaţi”, care ia fiinţă, în mod simbolic, la 24 ianuarie 1882, la Bucureşti şi are ca scop sprijinirea studenţilor transilvăneni sosiţi în capitală, în realitate având misiunea înfăptuirii unei mişcări naţionale pentru reîntregirea neamului românesc, căci Eminescu îndemna studenţii să se întoarcă în Ardeal şi, sprijiniţi de învăţători şi de preoţi să îndemne românii ardeleni să ceară unirea cu România. Ideea înfăptuirii Daciei Mari a nemulţumit puterile austro-ungare care l-au considerat pe Eminescu un om periculos. Eminescu a înfiinţat această societatea secretă „Carpaţi” prin care dorea să realizeze unirea Ardealului, pământ românesc, cu România.

Este cutremurătoare descrierea făcută de prof. Gheorghe Iscru în cartea sa Eminescu dacolog, privind fiecare moment al zilei de 28 iunie 1883, când Eminescu a fost mişeleşte redus la tăcere, scos din viaţa publică. Să nu mai influenţeze minţile altora, i s-a interzis să mai publice ceva toată viaţa. Eminescu voia să se revină la dacism, la morala creştină a legilor belagine, care puteau aduce la viaţa morală societatea românească. La 28 iunie, 1883, după ce publicase articolele pentru libertatea presei, a jurnalistului şi articolul „Austria şi guvernul nostru” („Timpul”, 26 iun. 1883), marele poet şi creator de geniu este împins pe tragicul drum al Golgotei, al martirajului, al cărui semnal îl dăduse P. P. Carp cu formula imperativă:

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, care se va încheia prin crucificarea sa. Nu boala, ci „lupta pentru neam, lege şi ţară” i-a cauzat acest sfârşit tragic. „Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”, conchide dramatic d-na acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Dumneaei afirmă: „Eminescu a iubit şi a apărat ortodoxia românească” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Mihai Eminescu) „Eminescu va rămâne creanga de aur ce a dat roade fără de seamăn, chiar în condiţiile vitrege ale existenţei sale, căci, geniu fiind, nu a avut noroc, dar nu a cunoscut nici moarte şi numele său a scăpat de „noaptea uitării” (Ecaterina Chifu – „Emin şi Vero”)

Prof. Ecaterina Chifu