ACASĂ / ARTICOLE / SFERE DE LUMINĂ / PATRIARHUL MIRON CRISTEA – DATE DIN VIAŢA UNUI MARE ROMÂN

PATRIARHUL MIRON CRISTEA – DATE DIN VIAŢA UNUI MARE ROMÂN

PATRIARHUL MIRON CRISTEA
– DATE DIN VIAŢA UNUI MARE ROMÂN –

 

Miron Cristea a fost primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi un simbol al unităţii românilor. Despre marele ierarh ortodox s-au scris multe pagini, dar nici o lucrare nu a reuşit până acum să cuprindă critic
păstorirea acestuia şi epoca deosebit de complexă în care a fost întâistătătorul Bisericii Ortodoxe şi mare om politic. În
Arhivele Naţionale din Bucureşti câteva documente aflate în fondul Miron Cristea şi în fondul Dudu Velicu, fostul său secretar, aşteaptă să fie folosite.
Născut la Topliţa, în Harghita, în anul 1868, Elie Cristea s-a bucurat de primirea unei educaţii deosebite la Gimnaziul săsesc din Bistriţa, la Liceul românesc din Năsăud şi la Seminarul Mitropoliei de la Sibiu. În toamna anului 1891 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta. S-a bucurat de sprijinul mitropolitului Miron Romanul, care i-a devenit ocrotitor şi îndrumător. De aceea, în semn de cinstire, la călugărie i-a luat numele. Încă din anii petrecuţi la Budapesta s-a remarcat ca lider al studenţimii româneşti din universităţile austro-ungare. La încheierea studiilor universitare a susţinut teza de doctorat „Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu”, în limba maghiară, prima lucrare din istoria criticii eminesciene. Elie Cristea este cel care a foslosit în lucrarea sa sintagma „luceafărul poeziei româneşti”, devenită clasică şi utilizată astăzi de majoritatea iubitorilor de poezie.
Întors la Sibiu, mitropolitul Miron Romanul l-a numit secretar al Arhiepiscopiei.
Astfel, a luat parte la lupta pe care românii transilvăneni o duceau pentru apărarea identităţii naţionale în faţa politicii de deznaţionalizare aplicată cu duritate de guvernul maghiar.
Pentru doi ani a fost redactor şef al publicaţiei „Telegraful român”, dându-i periodicului un puternic caracter naţionalist
bine argumentat. Până la intrarea în monahism a fost un activ slujitor al Mitropoliei de la Sibiu, împlinind cu seriozitate misiunile primite.
Mitropolitul Ioan Meţianu a preluat conducerea Mitropoliei Transilvaniei într-o grea perioadă pentru Biserica Ortodoxă, care era ameninţată de hotărârile antiromâneşti adoptate de guvernul de la Budapesta. În acest moment de grea cumpănă pentru românii din Austro-Ungaria, Elie Cristea a fost ales preşedinte al departamentului Sibiu al ASTREI, asociaţia care lupta cu bune rezultate pentru păstrarea identităţii culturale a românilor ardeleni.
Activitatea sa misionară a luat o nouă dimensiune după ce a fost ales episcop la Caransebeş. Situaţia dificilă în care se găseau românii transilvăneni a fost agravată de izbucnirea Primului Război Mondial. Totodată, alegerea ca mitropolit a lui Vasile Mangra, în toamna anului 1916, a făcut şi mai complicată viaţa clerului şi credincioşilor ardeleni în ultimii doi ani ai războiului. Zeci de preoţi au fost aruncaţi în temniţe şi lagăre din Ungaria, unde au avut de îndurat mari lipsuri şi un tratament inuman. Câţiva preoţi români au fost ucişi de condiţiile grele de detenţie. Şcolile româneşti aflate în judeţele situate de-a lungul arcului carpatic, în ceea ce autorităţile maghiare au numit „zona culturală”, au fost închise, iar învăţătorii au fost trimişi pe front.

patriarhul-miron-cristea

Zeci de mii de români ardeleni au murit în tranşeele Primului Război Mondial. Cu toate suferinţele îndurate, românii ardeleni au luptat pentru unirea cu România, iar episcopul Miron a avut un rol important în evenimentele timpului.
Încheierea războiului a transformat multele umilinţe îndurate în cea mai mare împlinire naţională, unirea tuturor românilor. În marele elan naţional ce i-a cuprins pe transilvăneni, episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), unde a rostit o emoţionantă cuvântare.
Ca recunoaştere a rolului său în înfăptuirea Marii Unirii şi în lupta pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar a făcut parte din delegaţia care a prezentat actul unirii la Bucureşti. Dificultăţile prin care a trecut Mitropolia de la Bucureşti în timpul războiului au determinat demisia mitropolitului primat Conon Arămescu Donici. Clerul ortodox a ajutat la susţinerea societăţii româneşti în timpul războiului. Se ridica însă o nouă societate românească în care religia nu mai era percepută doar ca un fenomen social şi ca formă de exprimare a identităţii naţionale, ci chiar fiind văzută ca mod de viaţă ce a cuprins treptat şi elitele intelectuale. Marii oameni de cultură şi tineretul intelectual au format fermentul unei societăţi în căutarea identităţii. În gândirea multora, rădăcinile poporului român erau înfipte în lumea satului şi
în altarul bisericii, în inima ţăranului şi în slujirea preotului.
Imediat după război, Biserica Ortodoxă a trecut la realizarea propriei uniri.
De aceea, alegerea unui transilvănean în scaunul de mitropolit primat devenea o necesitate. În decembrie 1919, Miron Cristea a fost ales în fruntea Mitropoliei de la Bucureşti. În urma acestei alegeri, procesul de unificare bisericească
a căpătat o nouă dinamică, fiind cerută ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie într-o ţară care după război îşi dublase suprafaţa şi numărul de locuitori. Legislaţia bisericească a încercat impunerea unei autonomii în relaţiile cu statul, dar şi păstararea unor strânse legături cu acesta în interes national. De altfel, ţara, aflată într-o perioadă de organizare politică şi socială, căuta ajutorul Bisericii Ortodoxe în rezolvarea coeziunii dintre fostele provincii româneşti. Îmbrăţişată de majoritatea românilor, Biserica Ortodoxă avea un statut aparte, iar Constituţia din 1923 o declara Biserică dominantă. Înfinţarea patriarhatului a contribuit major la creşterea prestigiului clerului ortodox român. Noua organizare bisericească era puternic influenţată de modelul transilvănean, care solicita implicarea laicatului ortodox în viaţa Bisericii. Miron Cristea a realizat că, pentru conducerea Bisericii, era necesară creşterea autorităţii patriarhului şi realizarea unei armonii cu autorităţile politice de la Bucureşti.
Un eveniment religios important în istoria României l-a constituit încheierea Concordatului cu Vaticanul, aprobat de Parlament în 1929. Acest act politic a marcat fundamental păstorirea patriarhului Miron Cristea. Situaţia s-a agravat prin adoptarea Legii pentru regimul general al Cultelor, redactată în spiritul Concordatului, care a nemulţumit pe credincioşii ortodocşi.
La rândul său, clerul ortodox simţea nevoia de a avea un cuvânt de spus în societatea românească, mult diferită de cea de dinainte de război. Biserica Ortodoxă era chemată să facă faţă provocărilor societăţii moderne în plină afirmare. Aceasta era văzută ca singura capabilă să preia conducerea lumii ortodoxe după căderea Rusiei sub comunism. Frica faţă de comunism era o realitate prezentă în rândul clerului, care considera că atitudinea anticomunistă se impunea ca o datorie religioasă.
În perioada interbelică remarcăm o creştere a rolului Patriarhiei Române în lumea ortodoxă, facilitată de calitatea deosebită a clerului pregătit în facultăţile de teologie din ţară şi din străinătate.
Numirea de ierarhi de mare valoare în fruntea unor noi episcopii a contribuit la creşterea prestigiului preoţimii româneşti. Facultăţile de teologie, academiile teologice şi seminariile au contribuit la pregătirea unui numeros cler şi multor teologi cu vocaţie. Numărul publicaţiilor bisericeşti a crescut, iar calitatea academică a acestora a devenit evidentă. Înfiinţarea de noi episcopii, care aveau în fruntea lor ierarhi destoinici, a contribuit la creşterea autorităţii clerului în parohii. Înfiinţarea unor fundaţii şi asociaţii bisericeşti a ajutat, de asemenea, la ameliorarea condiţiei preoţilor, care se confruntau cu dificultăţi în parohii.
În plan extern, patriarhul Miron Cristea a încurajat dialogul cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, dar şi cu primele organizaţii ecumenice. Sprijinită de mari profesori şi teologi, Biserica Ortodoxă Română şi-a înălţat glasul în timpul tuturor întrunirilor interortodoxe şi interconfesionale, contribuind mult la apropierea frăţească dintre creştini, dar şi la afirmarea gândirii teologice româneşti.
Personalitatea, echilibrul şi calităţile patriarhului Miron au contribuit la clădirea bunei imagini pe care clerul ortodox
a avut-o în societatea românească interbelică. De aceea, la moartea regelui Ferdinand, când nepotul său minor Mihai I a devenit rege al României, s-a înfiinţat o regenţă din care a făcut parte şi patriarhul. Este demn de remarcat efortul partiarhul Miron pentru ca regenţa să fie funcţională. Această experienţă politică i-a oferit patriarhului pregătirea necesară unui lider national. Regele Carol al II-lea a avut întotdeauna o consideraţie deosebită faţă de patriarhul Miron.
Calitatea patriarhului Miron de bun cunoscător al fenomenelor sociale şi al mişcărilor politice s-a dovedit în momentul afirmării Mişcării Legionare, organizaţie politică ce a îmbrăcat treptat haina extremismului. Cooptarea preoţilor în Mişcarea Legionară s-a datorat nu atât unui program politic, cât mai cu seamă limbajului folosit, ce abunda în termeni religioşi, şi cultivării unui respect faţă de credinţa ortodoxă.
Acest discurs măgulea orgoliul multor preoţi, în special al celor din oraşe, care se confruntau cu primele manifestări ale unei societăţi ce intra treptat într-un proces de secularizare. Patriarhul Miron a realizat pericolul pe care îl reprezenta Mişcarea Legionară pentru societatea românească şi pentru Biserica Ortodoxă. Sunt numeroase documente parohiale emise de Patriarhie prin care se cerea clerului să nu se implice în disputele politice care erau surse de tulburare în tânăra societate românească. Violenţele la care au ajuns să recurgă legionarii au întristat pe patriarh. În pastorala din 1934,
adresată clerului şi credincioşilor după asasinarea primului-ministru I. G. Duca, patriarhul Miron considera că asasinatul a fost comis de „… exaltaţi, cu nervii zdruncinaţi, care în fanatismul lor bolnav să creadă că fac o bravură, suprimând prin violenţă un fruntaş al ţării. Dar grosul tinerimii nu poate să-i aprobe, nici să-i urmeze”. Ierarhia nu mai accepta gesturile politice extreme în care involuntar începuse să fie trasă şi ea. Mişcarea Legionară era văzută ca un pericol nu numai pentru societate, ci şi pentru Biserică. Doctrina legionară propovăduia crearea unei societăţi româneşti prin violenţă şi crimă.
Majoritatea preoţilor nu au acceptat ideile extremiste, fiind membrii ai partidelor politice istorice. Legionarismul era un pericol şi pentru regele Carol al II-lea. Între Carol al II-lea şi legionari a fost un război permanent. Luptele politice inutile şi creşterea ameniţării extremismului au dus la instaurarea dictaturii regale. În acest moment, regele Carol al II-lea a apelat la ajutorul Bisericii Ortodoxe, singura instituţie solidă într-o societate aflată în permanente conflicte. Numirea lui Miron Cristea în fruntea guvernului, în 1938, a fost primită bine de mulţi dintre liderii politici interbelici. Gestul patriarhului era lăudat de Nicolae Iorga: „Am intrat acum sub blânda oblăduire a cârjei…”, şi mulţi sperau ca viaţa politică să cunoască o calmare după sterilele lupte politice care nu aduseseră decât nemulţumiri populaţiei care avea mari aşteptări de la clasa politică. Patriarhul era un lider respectat de toţi politicienii.
Cu prilejul adoptării noii Constituţii, cea a dictaturii regale, patriarhul Miron a rostit un adevărat rechizitoriu la adresa partidelor politice: „Astăzi s-au mai distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar omorurile şi în locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite de frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare”.
Au existat însă şi preoţi care nu au văzut cu ochi buni implicarea directă a patriarhului în viaţa politică. Preoţii legionari au fost cei care l-au criticat pe patriarh pentru ajutorul oferit regelui Carol al II-lea. Cea mai mare parte a preoţilor a rămas însă credincioasă familiei regale. Secondat de ministrul de interne, Armand Călinescu, guvernarea patriarhului Miron a luat o serie de măsuri împotriva abuzurilor săvârşite de legionari şi a reuşit să impună un oarecare consens social. Scena politică românescă a fost însă bulversată de eliminarea, din porunca regelui, a legionarilor, întemniţaţi în frunte cu liderul Corneliu Zelea Codreanu. Acţiunile antilegionare au continuat cu arestarea principalilor conducători ai Gărzii de Fier. Gândită să elimine violenţa, acţiunea regelui a instaurat nesiguranţa şi a întunecat guvernarea patriarhului.
La începutul anului 1939 era vizibilă suferinţa care mistuia sănătatea patriarhului Miron. Epuizat de numeroasele obligaţii pe care le avea ca prim ministru şi ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe, a fost nevoit ca la sfârşitul lunii februarie să plece pentru odihnă la Cannes. Cu toate eforturile medicilor, patriarhul Miron a murit la 6 martie 1939. Trupul său neînsufleţit a fost adus în ţară. Slujba de înmormântare a fost săvârşită la catedrala patriarhală din Bucureşti, unde a şi fost înhumat. Înmormântarea patriarhului a fost fastuoasă, regele Carol al II-lea fiind impresionat de protocolul organizat cu această ocazie. Un remarcabil necrolog a fost rostit de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care a evocat marea personalitate a primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ocolind să amintească de rolul său politic în societatea românească interbelică.
Din partea autorităţilor statului a vorbit Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de Miniştri.
Dintre patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea se distinge prin puternica sa personalitate, prin afirmarea ca lider religios şi politic într-o perioadă de înflorire a societăţii româneşti, dar și de turbulențele perioadei interbelice.

Pr. Conf. Dr. CLAUDIU C. COTAN
Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea „Ovidius” din Constanţa,
Parohia Delea Nouă-Calist, Bucureşti

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Vocația…

Chemarea lăuntrică a omului spre împlinirea unui anumit lucru se numește vocație! Mare lucru este …

Taina Sfântului Botez

Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: