ACASĂ / ARTICOLE / APARAREA TARII / ARTILERIA TERESTRĂ A ARMATEI ROMÂNE

ARTILERIA TERESTRĂ A ARMATEI ROMÂNE

Dacă infanteria, prin mobilitatea și importanța sa în ducerea acțiunilor de luptă este supranumită „ bătăliilor din partea marilor strategi militari ”, atunci artileria primește regina calitatea de „rege al luptei” pentru puterea sa distructivă. Mai puțin mobilă decât infanteria, artileria terestră, prin mașinăria sa tunul, este un sistem de sprijin redutabil care a decis sau a schimbat soarta multor bătălii sau războaie. De aceea, așa cum observa cronicarul polonez Leonard Gorecki, „în această mașină (tun) se razimă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului”.

De-a lungul istoriei, comandanții militari au conștientizat că știința folosirii acestei arme puternice constituie un avantaj pentru câștigarea superiorității pe câmpul de luptă și implicit o datorie pentru ei de a o stăpâni. Napoleon însuși surprinde esența acestei afirmații: „Un comandant care nu știe să folosească această puternică armă din subordine și care nu are considerații pentru nevoile artileriei, nu ar trebui să o comande niciodată„.

În prezent asistăm forțat la conflicte armate în proximitatea teritoriului național, unde artileria trebuie să facă pasul spre evoluția ei ca sistem integrat și integrant pe câmpul de luptă tridimensional și controlat informațional. În perioada recentă, în sprijinul artileriei au fost folosite avioanele fără pilot și informații obținute din sateliți care conțineau detalii despre ținte. Eficiența acestei combinații s-a dovedit a fi foarte mare, permițând artileriei să execute foc precis asupra țintelor care nu pot fi localizate prin folosirea mijloacelor tradiționale de observare. De asemenea, dronele, fiind echipate cu programe dedicate ce fac măsurători exacte între ținta vizată și punctul de impact al loviturii, permit artileriștilor să facă rapid corecțiile necesare pentru a executa trageri de precizie. Artileria Armatei României a fost și continuă să fie principala forță de sprijin cu foc din compunerea Forțelor Terestre. Mai mult, ea nu este doar o simplă armă sau specialitate militară, ci, în prezent, a devenit „un domeniu complex de aplicare a științelor”.

Sau, după cum scria generalul de divizie Alexandru Tell în primul număr al „Revistei artileriei”, „cunoștințele armei noastre formează o știință proprie care îmbrățișează tot felul de arme”. Istoria artileriei române consemnează că Iancu de Hunedoara avea 150-240 bombarde cu bătaie de 600 metri, făcute de meșterii din Braşov, Ștefan cel Mare avea tunuri de cetate, iar artileria de câmp era așezată la flancurile dispozitivului în formații de câte 10, că Mihai Viteazul, la Călugăreni a folosit 12 tunuri executând trageri în flancul inamic, iar la Șelimbăr în 1599 a folosit peste 80 de tunuri și că Ioan Vodă cel Cumplit dispunea de artilerie formată din 200 tunuri într-o perioada în care marile regate aveau doar 30-40.

Desființarea oștirilor naţionale, în perioada fanariotă a constituit o adevărată umbră pentru tradițiile militare din Țările Române și abia în 10 noiembrie 1843, a fost adoptată prin lege organică, pentru constituirea primei Baterii de artilerie cu tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) primite în dar de domnitorul Țării Româneşti, Gheorghe Bibescu. Această dată memorabilă constituie pentru istoria artileriei române un nou punct de plecare, ce marchează începutul procesului devenirii artileriei moderne în ţara noastră. În anul 1835, Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, prezent la Constantinopol cu ocazia investiturii, primeşte din partea sultanului 5 tunuri, se constituie şi în Moldova prima Baterie de artilerie, formată din 6 tunuri trase de atelaje a câte 4 cai.

În anii 1853-1854, bateriile de artilerie din Țara Românească şi Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov și altele. După terminarea războiului, pentru o perioadă de aproape cinci ani, oştirile ţărilor române au rămas fără artilerie, pentru că trupele ţariste, la retragerea lor au luat cu ele şi armamentul cu care erau dotate. În anul 1855, pentru instruirea servanţilor din Moldova au fost aduse de la Galaţi la Iaşi două tunuri care zăcuseră în Dunăre de pe timpul războiului rusoturc din anii 1828-1829. În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar.

După Unire, în anul 1859, ca urmare a înapoierii de către Rusia a tunurilor luate în 1854, s-au constituit încă trei baterii de artilerie, una în Moldova şi două în ţara Românească. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, iar conform unui decret dat de domnitorul A. I. Cuza la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul regiment de artilerie al armatei române moderne. Apoi, la 23 noiembrie 1861, prin emiterea Înaltului ordin de zi nr. 344, prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organiza pe 3 secţii (Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere), arma artilerie devenea de sine stătătoare în compunerea armatei române. Din acest moment, într-un interval de timp relativ scurt, artileria română a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Putem spune că în anii domniei lui Al. I. Cuza şi până la Războiul pentru Independenţă din anul 1877 s-au pus bazele organizării artileriei române moderne, înzestrării acesteia cu tehnică de luptă la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa acelui timp, creării unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregătirii cadrelor în concordanţă cu evoluţia artei militare universale.

Până la Primul Război Mondial au fost etape succesive de dotare a artileriei armatei române cu tunuri de proveniență străină, dar și cu tehnică concepută și proiectată în România. Ca urmare, noile unităţi, înfiinţate în 1881, 1883 şi 1892, au fost înzestrate cu tunurile cele mai moderne atunci, sistemele „Krupp”, cu ţeava din oţel, calibrul 75 mm şi 87 mm. În anul 1902, a fost introdus în serviciu obuzierul de 120 mm, model 1901, care a fost primul obuzier de câmp cu tragere rapidă și care folosea muniție de tipul celei moderne. În anul 1898, colonelul N. Perticari a proiectat un tun de câmp cu tragere rapidă, calibrul de 68 mm, al cărui prototip a fost realizat la uzinele St. Chamond din Franţa.

Prin contribuţia unui grup de ofiţeri români de excepţie, Toma Ghenea, Dumitru Iliescu, Eugeniu Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei a fost realizat tunul de câmp cu tragere rapidă, calibrul 75 mm, model 1904, cu caracteristici comparabile cu ale celor mai moderne tunuri din Germania, Franţa şi Rusia. Fabricarea acestui tun a fost executată în străinătate, primele exemplare fiind primite în anul 1904 de către bateria de elevi din Școala militară de artilerie, geniu şi marină. A doua piesă de artilerie, dotată cu sistem autohton, a fost obuzierul de 105 mm. El a intrat în înzestrarea artileriei române în anul 1912, după experienţe şi modificări făcute timp de doi ani de către ofiţerii români.

Prin bătaia maximă ce o realiza (6500 m) şi prin greutatea sa mică, acest obuzier era superior celui mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa. Tot în 1912, la Uzinele „Schneider” din Franţa, a mai fost fabricat şi obuzierul greu de 150 mm, în baza caietului de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofiţerii români de artilerie. Primul Război Mondial găseşte artileria română în plin efort de dezvoltare, organizare şi reorganizare, pregătire a personalului şi integrare în structurile Armatei României. Înaintea începerii marilor bătălii, armata română dispunea de 294 baterii de artilerie, din care 135 erau baterii de tunuri de câmp, 60 baterii de obuziere uşoare, 49 baterii de tunuri grele, 14 baterii de tunuri de munte, 15 baterii de mortiere de tranşee, 15 baterii de tunuri de 53 mm şi 6 baterii de artilerie călăreaţă. Participarea artileriei române la operaţiile desfăşurate şi în special la ducerea cu succes a bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificării unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptă, a unor metode şi procedee tehnice, îmbunătăţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din înzestrare.

Perioada interbelică reprezintă o etapă importantă în evoluţia artileriei, înregistrându-se evoluții pozitive din punctul de vedere al organizării şi dotării, motorizării artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregătirii cadrelor şi trupei, dezvoltării şi modernizării întreprinderilor de reparat şi fabricat armament. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi şi 79 de regimente compuse din artilerie grea și artilerie călăreaţă. Izbucnirea marii conflagraţii mondiale găsea armata română în plin proces de modernizare a structurilor sale. Din punct de vedere organizatoric, unităţile de artilerie uşoară şi mijlocie erau în continuare în organica marilor unităţi de infanterie, cavalerie sau vânători de munte, în timp ce regimentele de artilerie grea depindeau direct de comandamentele de corp de armată.

Unitățile de artilerie din compunerea armatei terestre române de pe frontul de est era de 32 de companii antitanc (tunuri antitanc cal. 37 mm, 47 mm și cal. 75 mm, Reşiţa), 159 de baterii de tunuri, 61 de baterii de obuziere, 44 de baterii tunuri lungi și 27 de baterii obuziere grele. După momentul 1944, trupele române au fost reorganizate astfel încât divizia de infanterie sprijinită de către artilerie să fie capabilă în ofensivă să execute lovituri puternice într-un ritm rapid, iar în apărare să zdrobească ofensiva unui inamic superior. Astfel, divizia de infanterie dispunea de următoarea cantitate de armament de artilerie: 32 de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm, 6 tunuri antitanc cal. 75 mm Reşiţa, 57 de aruncătoare cal. 60 mm, 27 de aruncătoare cal. 81,4 mm, 12 tunuri cal. 75 mm, 12 obuziere cal. 100 mm și 12 aruncătoare cal. 120 mm.

Structura organizatorică a trupelor române participante la operațiile militare din vest, împotriva Germaniei hitleriste, a avut anumite trăsături proprii, care au influenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativă a armatei române, imprimându-le un pronunţat caracter de originalitate. În perioada postbelică, până în anul 1989, armata română a cunoscut consecinţele transformatoare impuse de aberanta cursă a înarmărilor generată de factorii politici impuși de legile războiului rece. Între anii 1948-1960, ponderea artileriei a sporit continuu în cadrul marilor unităţi de arme întrunite.

Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare faţă de perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Numărul de subunităţi luptătoare de tip baterie din cadrul diviziei a sporit în perioada respectivă cu 43%. În 1961, au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii, iar dezvoltarea economică a avut o influență directă asupra dotării cu tehnica adecvată. Ca rezultat, artileria a fost dotată cu armament nou constând în aruncătoare de proiectile reactive, rachete tactice şi operativtactice, aparatură pentru cercetare, executarea tragerii şi legarea topogeodezică a dispozitivului de luptă al artileriei. Tot în acea perioadă s-au produs și noi categorii de muniţii cu efecte superioare.

De asemenea, au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor, începând de la companie la marea unitate și au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate. Referindu-ne la armamentul de artilerie produs în ţară putem enumera: tunul antitanc cal. 100 mm, obuzierul cal. 152 mm, tunul obuzier cal. 152 mm, tunul cal. 130 mm, aruncătorul cal. 82 mm, aruncătorul cal. 120 mm, aruncătorul de proiectile reactive cu 21 tuburi de ghidare cal.

122 mm, aruncătorul de proiectile reactive cu 40 tuburi de ghidare cal. 122 mm, aruncătorul de proiectile reactive cu 40 tuburi de ghidare containerizat cal. 122 mm, tunul de munte cal. 76 mm, aruncătorul de grenade antitanc A.G.-9, toate produse în perioada 1977-1985. În perioada de după 1989 și în condițiile integrării României în NATO a fost foarte important ca şi în armata română să se redefinească şi să se formeze un sistem artileristic capabil să ofere o disponibilitate îmbunătăţită, siguranţă mai mare, timp de ripostă redus, interoperabilitate cu sistemele și tacticile statelor membre NATO, precizie ridicată și eficienţă sporită. În contextul noţiunii de „interoperabilitate” cu sistemele de artilerie din structurile euro-atlantice, artileria noastră este încă deficitară în domeniile sistemelor de conducere şi informaţionale, în calibrele armamentului de artilerie şi la logistica artileriei.

În prezent, pe lângă tunurile și obuzierele care au rămas în dotarea unităților de artilerie din perioada anilor ’80, cele mai importante sisteme de armamente sunt sistemul de rachete cu lansare multiplă M-142 HIMARS și sistemul de artilerie LAROM care conține un sistem ACCS de tip comandă, control, comunicații și informații. Mediul operaţional viitor nu mai este cel al armatelor de masă, ci al armatelor bazate pe tehnologie înaltă, informații și integrare computerizată a datelor. Este mediul puterii calităţii şi cunoaşterii şi nu al puterii forţei brute. Însă, în toate tipurile de acţiuni, de la misiunile altele decât războiul până la cele de război, factorul uman va continua să joace un rol esenţial. Semnificativ în succesul viitoarelor operaţiuni militare este criteriul cunoaşterii şi gradului de educaţie al participanţilor la ostilităţi. Nu va mai fi importantă cantitatea de tunuri, ci calitatea sistemului de artilerie integrat în structura forţelor armate angajate în luptă.

Col. (r) Antonio Marinescu

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Trupele de cercetare-Vârful de lance al armatei române

Motto-ul cercetaşilor: „A fi cercetaş înseamnă să vezi şi să nu fii văzut, să auzi …

Înzestrarea forțelor armate

Departamentul general pentru armamente Din cele mai vechi timpuri, conducătorii și-au dorit să dețină puteri …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: