PERIMETRUL SACRU

PERIMETRUL SACRU

Dacă strămoşii noştri romani credeau că toate drumurile duc la Roma, iar în Cetatea Eternă uliţele şi ulicioarele converg spre Capitoliu, în spaţiul nostru românesc drumurile tuturor celor împătimiţi de tainele logosului românesc, dornici de adevăr şi de firesc, ale celor călăuziţi de luminile miraculoase ale Luceafărului, duc – chiar şi atunci când firul Ariadnei pare a lipsi cu desăvârşire, Labirintul căpătând în timp traiectorii şi meandre pierdute în neguri, unde memoria e ameninţată cu dispariţia – spre locul unde îşi doarme somnul de veci Poetul Naţional al tuturor românilor, Mihai Eminescu.
Soarele nemilos de iulie părea să aprindă dintr-odată lumânările din coşul bătrânei care veghea la intrarea în cimitirul (Şerban-Vodă) Bellu, resfirând, în tăcerea grijilor sale cotidiene, fire verzi de busuioc, iar din biserica veche, unde doar focul inimii mai aduce, din când în când, flacăra în altarul de veghe, se răspândea alene, planând în dogoarea sufocantă, miros de tămâie şi o muzică divină, stingheră, acoperită de scrâşnetul infernal al tramvaielor în trecere peste caldarâmul încins, învăluit de rotocoale de praf.

Niciun indicator nu-ţi călăuzeşte trecerea pe aleile cimitirului. Paşii se îndreaptă fără de voie, cu timiditate şi nerăbdare, pe cărarea din dreapta, străjuită de mormintele unor ctitori mai vechi şi mai noi ai culturii noastre, până în locul unde zbuciumul inimii răzbate prin lumina ochilor spre perimetrul sacru: Reverse dulci scântei/ Atotştiutoarea/Deasupra-mi crengi de tei/Să-şi scuture floarea. Umbra eternităţii se răsfrânge peste piatra rece a mormântului, peste basorelieful Luceafărului, peste iarba ce creşte aici, stropită cu lacrimile pelerinilor veniţi de departe, de aproape, din Basarabia şi nordul Bucovinei – frânturi de spaţiu matern al Odei în metru antic, înstrăinate şi aflate acum în miezul unei lupte crunte de redobândire a propriei identităţi. Aproape, fiindcă drumul inimii nu cunoaşte oprelişti, aproape focul sângelui de adevărurile istorice din publicistica eminesciană, aproape dragostea pentru marea Poezie a lui Eminescu de flăcările lumânărilor pâlpâind în adierile unei brize carpatine, ajunse odată cu noi la căpătâiul Poetului.
De din dreapta somnul de veci al marelui Eminescu îl veghează, din somnul lui de veci, I. L. Caragiale, prietenul imprevizibil şi ctitorul de rostire tăioasă, sarcastică şi plină de verva inepuizabilelor târguri balcanice, din stânga – de Mihail Sadoveanu, marele său urmaş în ctitorirea limbii române şi în pasiunile pentru strădaniile şi patimile străbunilor.
În preajmă îşi doarme somnul de veci copilul minune al poeziei româneşti Nicolae Labiş, cel învins de vânătorii neantului.
În trunchiurile teilor de la căpătâiul lui Eminescu se conturează, peste inelele anilor, umbra unei corăbii cereşti ce va urca în slavă corul de îngeri vestitori ai nemuririi Logosului. La picioarele poetului îşi murmură necuvintele îngerul blond al poeziei româneşti, Nichita Stănescu, ajuns aici la o călărire în zori pe aripile unei păsări de foc şi gheaţă cu nume de lacrimă – Elegia. Necuvintele stănesciene au adus alături, pentru sfat de taină şi mântuire, un poet al iubirii celei fără de margini – Grigore Hagiu, spre a întregi universul firilor vizionare – Liviu Rebreanu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Mihail Ralea – care străjuiesc locul de Înălţare a Poetului naţional Mihai Eminescu, aici, unde sufletul românului înstrăinat îşi recapătă armonia şi integritatea, în PERIMETRUL SACRU AL CULTURII ROMÂNE.

Academician VALERIU MATEI
Director al Institutului Cultural
Român „Mihai Eminescu“ – Chişinău

Cimitirele Capitalei, prin locurile de veci ale celor trecuţi în eternitate, constituie un nesecat izvor de istorie, de întoarcere spre cei care, prin contribuţia lor, au pus piatră de temelie la edificiul care se numeşte astăzi ROMÂNIA.
Cimitirul Bellu este de departe unul dintre cele mai mari şi în acelaşi timp reprezentative lăcaşuri în care-şi găsesc odihna figuri celebre ale neamului românesc. Lista monumentelor existente în acest sanctuar a făcut obiectul mai multor monografii însoţite de albume având ca autori pe celebrul Gheorghe Bezviconi, un important genealogist, membru corespondent al Academiei, ori trio-ul Bogdan Peter Tănase – Ioana Manolache – Paul Filip, determinând, prin lucrările lor editate şi prezentate sub o formă ştiinţifică şi în acelaşi timp artistică, ca acest cimitir Bellu să devină în ansamblul lui un monument.
Lista figurilor celebre numără peste şase sute de poziţii; din păcate, mulţi alţii, din varii motive, nu se regăsesc în înşiruirea monumentelor funerare, dar nici în sintezele care însoţesc lucrările. Aleile: cele ale scriitorilor, ale compozitorilor ori ale muzicienilor ne duc cu gândul la inegalabilul Eminescu, apoi Caragiale, Nichita Stănescu, Hasdeu, Perpessicius, Toma Caragiu, Amza Pellea, Alexandru Macedonski, Alexandru Vlahuţă, Fory Etterle, Ion Finteşteanu, Dumitru Ghiaţă… Printre cele mai vechi morminte, unele într-o avansată stare de degradare, găsim pe Ienăchiţă Văcărescu, Dimitrie Ghica, Ion Câmpineanu, Ion Fălcoianu, Nicolae Ion Lahovary, Emil Pache Protopopescu, Lascăr Catargiu… Din zona Bellu Militar (acum unificat cu cel civil) menţionăm pe Generalul Dragalina Corneliu, Florescu Gheorghe, Miclescu Victor, ori eroi căzuţi pe câmpul de luptă.
Lipsesc, printre alţii, menţiuni despre locurile de veci ale Generalilor Nicolae Stoika şi fratele lui, Ştefan Stoika, figuri celebre pentru epoca lor, care au luptat în Războiul de Independenţă 1877-1878.
Din iniţiativa unor ONG-uri şi cu sprijinul Primăriei Capitalei, periodic au loc în incinta acestui lăcaş de cult manifestări tematice desfăşurate la lumina reflectoarelor, ceea ce îi conferă şi un statut de muzeu în aer liber.