Eugen Jebeleanu

24 aprilie 1911 Câmpina- 21 august 1991 București

În 1978, criticul și istoricul literar Eugen Simion își începea intervenția sa din masiva carte „Scriitori români de azi, I” – Ediția a doua revăzută și completată, cu unele aprecieri la care, la rândul nostru, facem apel când vorbim despre poetul Eugen Jebeleanu: „Exceptând culegerea de început: <<Schituri cu soare>> (1929) – exerciții tinerești de acomodare cu o tehnică poetică dificilă – și volumul <<Inimi sub săbii>> (1934), unde lirismul hieratic tinde să construiască o viziune fabuloasă, poezia lui Eugen Jebeleanu (n. 1911) se constituie în jurul a două mituri: adevărul și istoria. E vorba, mai întâi, de o concepție morală a poeziei (voce a tribului!), dar și de un ideal liric mai înalt, poezia fiind, după expresia lui Cocteau, o <<Minciună>> (adică o convenție) ce spune Adevărul”.

Eugen Jebeleanu s-a născut la Câmpina, pe 24 aprilie 1911, iar din 1918 a locuit mai mult cu bunica dinspre tată la Braşov, unde a făcut școala primară și apoi Liceul „Andrei Șaguna”, în același oraș. Va urma Facultatea de Drept, la București. A debutat în revista „Viața literară”, în 1927, publicație condusă de I. Valerian. În 1928 colaborează la „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi. După încă un an debutează editorial cu placheta „Schituri cu soare” și scoate la Brașov revista „Pe drumuri noi”. În anii `30, a lucrat ca jurnalist în presa bucureșteană de stânga (Cuvântul liber, Reporter, Azi etc.). În perioada interbelică se dovedește a fi un poet ermetic, iar în cea proletcultistă este deja cunoscut drept poet realist socialist. După 1944, lucrează ca redactor la ziarele „Victoria”, „Frontul plugarilor” și la revista „Viața românească”. În general, desfășoară o intensă activitate pe tărâm obștesc.

Ca poet s-a impus cu cel de al doilea volum, „Inimi sub săbii”, apărut în 1934, încununat cu un prestigios premiu literar, al Fundației Regale, împreună cu eseurile din „Nu” de Eugen Ionescu. Poemele sunt de factură ermetizantă, cu sensuri protestatare, cu 5 neliniștile vremurilor istorice ce vor veni (Războiul Mondial). În nu mai puțin masiva carte intitulată „Istoria critică a literaturii române”, 2008, la editura Paralela 45, criticul și istoricul Nicolae Manolescu scria: „Nimic (…) nu prevestea (prin acest volum premiat, n.n.) poezia maturității. Sub o <<carapace de ermetism formal>>, cum observa Eugen Lovinescu, se ascundea o sensibilitate fragilă și o capacitate de expresie minoră.

E greu de înțeles metamorfoza pe care o suferă poezia tânărului laureat (apreciat, între alții, de Pompiliu Constantinescu și Octav Șuluțiu) în doar câțiva ani”. Un moment de cotitură în evoluția poetului Eugen Jebeleanu a fost marcat de publicarea poemului „Ceea ce nu se uită” (1945), rupând cu ermetismul și protestând împotriva războiului, a morții, comunicarea devenind directă, patetică, a la Maiakovski. Poeziile din anii imediat următori au fost strânse în volumele „Scutul păcii” (1949) și „Poeme de pace și de luptă” (1950). O piesă antologică între acestea este cea intitulată „Lidice”. Peisajul descris este apocaliptic, cu puținele obiecte rămase în satul cehoslovac ras de pe suprafața pământului în timpul războiului infernal. Vocea poetului devine profund originală.

Ceea ce în „Lidice” rămâne o schiță sugestivă a Apocalipsei, în „Surâsul Hiroșimei” (1958) spectacolul capătă proporții cosmice. Aici, poetul evocă acel cataclism de dimensiuni fără limite, din august 1945. Flăcări gigantice înfășoară pământul și cerul, „văzduhul zămislește sicrie de cenușă”, râurile plesnesc asemenea unor artere. Pe locul orașului fremătând cândva de viață se întinde un gol nemărginit. Deodată încep să răsune voci. Poemul devine un bocet al miilor de oameni care nu mai sunt, al cenușii lor ducând peste ani, peste secole, durerea unor vremuri care n-ar trebui să se mai repete pentru omenire.

Versurile sunt de o intensă vibrație. În final, cantata tragică”, așa cum este numit acest poem de către Mihail Petroveanu, se preschimbă în cântec al speranței, al „surâsului peste moarte”. Eugen Jebeleanu devine o voce originală în literatura română, auzindu-se totodată și pe plan internațional. Subiectul a avut un puternic impact în cultura momentului în lumea celor care au cunoscut ororile războiului de durată și de intensitate maximă. Nicolae Manolescu nu agreează poezia lui Eugen Jebeleanu influențată de literatura creată de un Pablo Neruda, de pildă. De aceea, criticul se exprimă: „În satul lui Sahia” (1952, n.n.), dat mai mereu în epocă drept exemplu de poezie nouă, este un banal reportaj versificat.

Poemul „Bălcescu” (1952) istorisește forțat, ca pentru copii, istoria (<<Mai mult de-un veac trecu de-atunci…/ Vuia pădurea de oșteni/ Când peste munți și peste văi/ Veni Bălcescu la Câmpeni>>), lipsind orice imaginație”. Criticul actual consideră că Eugen Jebeleanu „abuzează de platitudini. Mult mai celebru, dar nu neapărat superior artistic, este „Surâsul Hiroșimei”, un oratoriu emfatic și zgomotos, fără plasticitate verbală”. Eugen Simion scrie despre același poem al războiului că: „Eugen Jebeleanu urmează aici ambițiile generației lui și le nuanțează printr-un lirism dur, vizionar, cu o mare sensibilitate la tragic. (…) Este un fapt știut că războiul a repus în discuție condiția poeziei și a răsturnat vechea retorică. Un fenomen mai general în literatura europeană, silită în acest chip să regăsească sursele ei umane, teme mai puțin secrete și o expresie mai directă.

La mulți poeți regăsirea presupune o ruptură-n planul artei, o schimbare de optică, dar și de tehnică lirică. În condițiile literaturii noastre, ruptura a devenit o temă poetică, autorii negându-și scrierile anterioare pe motiv că fiind abstracte, ermetice sau intimiste, nu mai corespund viziunii lor actuale. Această negație – sinceră sau doar circumstanțială (mulți au revenit apoi la formula pe care o părăsiseră!) – se asociază cu opțiunea deschisă pentru o poezie a evenimentului: comunicativă, activă, polemică sau mitizantă.

Formula este esteticește posibilă. Câteva poeme remarcabile au supraviețuit evenimentelor ce leau provocat. În fond, nu strică poeziei, din când în când, o baie de istorie, o infuzie cu sânge social. Poezia poate muri și de prea multă… poezie”. Chiar înainte de apariția volumului „Surâsul Hiroșimei”, Eugen Jebeleanu devine membru corespondent al Academiei Române, în 1955, iar mai târziu, în 1974, va fi membru titular. Poetul care condamnă războiul a publicat anual câte o plachetă de versuri sau un volum, precum: „Cântecele pădurii tinere”, în 1953. Poeme de inspirație civică sunt, după cum o arată și titlul, și cele reunite în volumul „Cântece împotriva morții”, 1963.

Culegerea intitulată „Hanibal” (1973) se compune din două mari cicluri, unul incluzând „parabole civile”, ce denunță violența, opresiunea, intoleranța, injustiția, celălalt – poezii de dragoste, în continuarea celor cuprinse în volumul „Elegie pentru floarea secerată” (1967), traversat de amintirea soției defuncte, graficiana Florica Cordescu. De câte ori are prilejul, poetul denunță răutatea, nedreptatea, minciuna ori complicitatea la toate acestea.

Totodată, el se alătură dreptății, libertății, adevărului, cinstei, omeniei. Pentru a se menține asemenea trăsături umane ar trebui înlăturat individualismul zoologic, precum acela al „apostolului” fariseu, ce predică iubirea de oameni, privindu-se în oglindă și zâmbind în fața ei astfel încât „un ger a aburit oglinda toată”, zbârcindu-i apele ori sub chipul cuviosului ipocrit, îmbogățit de pe urma negoțului cu nimburile martirilor pe care, dându-li-se drept frate, îi vânduse (Convertiri). Poetul stigmatizează, dar și proiectează lumină, considerând că lumea rămâne frumoasă, în ciuda insinuării urâtului: „totuși, totul e atât de frumos”.

Denunțătorul trufiei lui Hanibal înalță „o laudă dragostei, primăverii,/ unduirii trupurilor neîncătușate ale apelor, meteorilor de muguri,/ iubirii, mult mai puternice decât teroarea” și visând la ziua când toate armatele se vor preschimba în „alaiuri civile”, când, asemenea păsărilor, oamenii vor zbura fără opreliști dintr-un continent în altul (În vis). În 1973 îi apare volumul „Surâsul Hiroșimei și alte versuri”, cu o prefață de Ovid S. Crohmălniceanu; în 1977 alcătuiește o antologie intitulată „Harfa și minotaurul”; în 1980 apare volumul „Arma secretă”; în 1981, „Deasupra zilei”; în 1988, volumul „Poezii” și în 1990, o antologie de poezie cu un tabel cronologic și comentarii de Tudor Cristea. Eugen Jebeleanu s-a apropiat totdeauna de istorie, considerând-o pe aceasta a fi complice unor comploturi teribile împotriva omului. În concluzie, istoria nu trebuie mitizată. Prin poezie, ca instrument al unei justiții imaginare, trebuie să ajungem la substratul tragic al evenimentelor.

În „Surâsul Hiroșimei”, poetul „gândește cosmic și vede apocaliptic”. El amplifică volumele, lărgește suprafețele, pune în spatele obiectelor pânze de proiecție colosale. Constatăm gustul poetului pentru epopee, în timp ce poezia modernă tinde spre formele concentrate ale liricului. Evocarea unui personaj istoric (Bălcescu) ia proporțiile unei veritabile saga, comemorarea unui prieten dispărut (Sahia) duce la scrierea unui poem de mii de versuri.

Obiectele întunecă orizontul. Eugen Jebeleanu este un poet al amplitudinii. Balaurul lui mitic are proporții urieșești. În viziunea lui Eugen Jebeleanu, timpul capătă expresia cea mai tragică: Moartea. Lirismul se interiorizează, limbajul pierde din asprimea obișnuită. Hanibal sugerează un alt cerc al timpului (și implicit, al morții): absența. Este un lirism al absenței, o încercare de a smulge uitării fatale un mare sentiment. Mitul are o funcție salvatoare, permite omului să triumfe prin creație asupra destinului său și a neliniștilor ce-l înconjoară. Esențial și profund liric în „Elegii” și „Hanibal” este durerea unui bărbat care și-a pierdut femeia. Suferința deschide o poartă spre o lume mai largă de sentimente și antrenează alte reprezentări, precum aceea a timpului ce macină totul. Timpul acoperă totul, memoria poate salva o parte. Uitarea este adevărata moarte și stă în puterea individului să se împotrivească neantului: „Nu cred în cei ce vor să uite, și cât mai repede, pe cei plecați din viață, fiindcă ei sunt cei care astfel vor să dea pradă Morții Spiritul. Nu cred în corbul care vrea cu foșnetele beznei s-acopere văpaia și croncăne: <<Urmați-mă, eu sunt orga luminii>>. Cred în licurici, Cred în văzduhul tău, azi fără lanțuri. În frumusețea ta cred. Cred în vestmântul gândurilor tale, nu cred în uitare. Niciodată”. (Da și nu) „Hanibal” este un bocet demn, o jelanie aspră cu momente de furie înghețată. Lacrimile devin cristale, suferința se izbește de pereții cunoașterii.

Dar cunoașterea nu înseamnă acceptare a fatalității. Absența purifică imaginea iubirii. Poetul caută să-și stăpânească durerea. Bărbatul retrăiește momente din viața împreună cu femeia iubită. Pasiunea reînvie în imaginație. Poemele din „Hanibal” sunt niște confesiuni aspre, fragmente scrise sub puterea unei obsesii: absența. Moartea atrage după sine o diminuare a funcției vitale a lucrurilor, o încetinire a ritmului, o deplasare din zona vârtejurilor apocaliptice: „Și nu mai știu în ce timp trăiesc și pentru că, nemaifiind timp, te regăsesc departe de o stâncă de lumini potolite… fâșâind de frunzele mereu căzătoare”. (Calendar) Eugen Jebeleanu are o vocație specială pentru lirismul civic. Se referă la condiția poetului și, cel mai adesea, la complicatul mecanism social. În scurtul pamflet „Nu cu tristețe”, artistul este obligat să joace comedia veseliei, în timp ce gura lui se strâmbă de durere și spiritul lui calcă peste abisuri.

Forța acestor versuri nu stă în subtilitatea artei (arta lui se reduce la o notație directă a ideii), ci în forța de a denunța cu o vehemență rece impostura și a ridiculiza prejudecata ce lovește spiritul liber al poeziei. Tema „Parabolelor” lui Jebeleanu este ipocrizia elegiacă, ipocrizia surâzătoare, ipocrizia demagogică, ipocrizia senină etc. Eugen Jebeleanu a tradus din Petofi Sandor, din Ady Endre, Alexandr Pușkin, Vladimir Maiakovski, Victor Hugo, Pablo Neruda, Nazim Hikmet, Nicolas Guillen, Rainer Maria Rilke ș.a. Prețuită peste hotare, poezia lui Eugen Jebeleanu a fost tradusă în franceză, italiană, spaniolă, germană, maghiară, rusă etc. În 1971 Eugen Jebeleanu a fost laureat al Premiului de Poezie Etna Taormina din Italia și al Premiului Herder din Austria în 1973. Poetul „Surâsului Hiroșimei” a murit la 21 august 1991, în București, lăsând o operă poetică întinsă, care și-a avut influența ei în epocă. Nu putem nega faptul că războiul nu aduce nimic bun pentru omenire. Și el, poetul, a militat pentru PACE!

Cleopatra Luca