Istoria gimnasticii românești

Gimnastica este una dintre cele mai vechi discipline sportive din lume, fiind practicată (sigur, sub altă formă decât în prezent) la Jocurile Olimpice din antichitate. Însă, ca majoritatea disciplinelor sportive, gimnastica a început să se dezvolte în secolul al 19-lea.

Primii pași

În România, începând din anul 1860, programele de gimnastică din țara noastră s-au dezvoltat prin crearea de asociații și societăți de profil, precum cele din Brașov (1861), Arad, Bistrița (1869).

O societate de arme, gimnastică și tir a fost creată în București în anul 1866, iar o societate internațională de tir și gimnastică a fost înființată la Iasi în 1877. Societăți de gimnastică au apărut la Timișoara (1889) și Craiova (1890), iar mai târziu la Pitești, Agnita, Târgu-Jiu, Ploiești, Galați și Câmpulung-Muscel. Prima demonstraţie de gimnastică a fost organizată în pădurea de la Pantelimon, în 1867, de către Societatea Tirul, iar în 1884 a avut loc primul concurs feminin. În anul 1906, a fost înființată Federaţia Societăţilor Române de Gimnastică, Arme şi Dare la Semn, care, peste puţin timp, va fi intitulată Federaţia Societăţilor de Gimnastică din România (FSGR).

După Primul Război Mondial, au fost organizate serbări cu programe hibride (gimnastică de ansamblu, piramide, exerciţii la bara fixă şi la cal, box, lupte, haltere, dansuri populare, gimnastică ritmică, scrimă). În 1936, la Cluj, s-a desfăşurat un concurs de acrobaţie pentru cei 18 gimnaşti care au participat la Jocurile Olimpice organizate în acel an la Berlin.

Perioada de glorie

După cel de-al Doilea Război Mondial, Federaţia Română de Gimnastică a organizat numeroase concursuri regionale şi demonstraţii. În 1947 a fost organizat primul Campionat Național de Gimnastică, iar apoi a început să se desfășoare și Cupa României.

La Campionatul Mondial desfășurat în 1954, la Roma, echipa feminină a ocupat locul 4, iar Elena Leuştean s-a clasat pe poziția a 5-a la individual compus. În 1956, la Jocurile Olimpice de la Melbourne, echipa formată din Elena Leuştean, Sonia Iovan, Emilia Liţă, Elena Dobrovolski, Ileana Săcălici, Georgeta Hurmuzache şi Uta Schlandt a cucerit medalia de bronz. Elena Leuştean s-a clasat pe locul 4 la individual compus şi ca cucerit încă o medalie de bronz la sol.

La Olimpiada de la Roma din 1960, echipa feminină a cucerit medalia de bronz, iar Sonia Ivan s-a clasat pe locul 5 la individual compus. A venit o perioadă de recul, gimnastica românească înregistrând rezultate modeste atât la concursurile feminine, cât și la cele masculine și neparticipând la Olimpiada de la Mexico City (1968). A urmat o perioadă de măsuri şi de căutări pentru redresarea activităţii, printre acestea numărânduse şi înfiinţarea liceului cu program de gimnastică de la Oneşti (actualmente Liceul Nadia Comăneci).

A intervenit o îmbunătățire, Alina Goreac și Anca Grigoraș cucerind bronzul la Campionatele Europene din 1973. Tot atunci, Dănuț Grecu a cucerit medalia de argint. Dănuţ Grecu a câștigat, la inele, prima medalie de aur a gimnasticii româneşti.

A urmat o perioadă de succese, drum deschis de apariţia Nadiei Comăneci, care, în 1975 la Campionatele Europene de la Skien (Norvegia), a uimit lumea prin cucerirea, la 14 ani, a patru medalii de aur şi a uneia de argint. Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) au însemnat un moment istoric pentru gimnastica românească.

Rezultatele obţinute de Nadia Comăneci, prin cele 7 note de 10 (premieră olimpică) au făcut ca această competiție să fie denumită Olimpiada Nadiei. Echipa de fete, formată din Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraş, Gabriela Truşcă, Mariana Constantin şi Georgeta Gabor, a cucerit medalia de argint, iar la masculin, echipa a ocupat locul 6 şi Dănuţ Grecu a obținut medalia de bronz la inele.

A urmat o perioadă de dominaţie a Nadiei Comăneci, care a avut o contribuție foarte mare la succesele de la Europenele din 1977, de la Praga şi din 1979, de la Copenhaga, precum și la Mondialele de la Strasbourg, din 1978. În 1979, la Campionatele Mondiale de la Fort Worth (SUA), echipa de fete a câștigat pentru prima oară titlul de campioană mondială şi încă două titluri pe aparate, la sărituri cu Dumitriţa Turner şi la sol cu Emilia Eberle.

La JO de la Moscova, din 1980, Nadia Comăneci şi echipa feminină au obținut locul 2 şi titlurile olimpice la bârnă şi la sol. Băieţii au ocupat locul 4, iar Dănuţ Grecu a ratat medalia de argint şi și-a încheiat cariera ca urmare a unei rupturi musculare în timpul finalei la inele. După retragerea Nadiei Comăneci, au intrat în scenă alte generaţii valoroase de gimnaşti. Astfel, Ecaterina Szabo a fost lidera echipei în perioada 1982-1986 și alături de ea s-au remarcat Lavinia Agache, Cristina Grigoraş, Laura Cutina și Simona Păucă.

Pentru Ecaterina Szabo, cea mai importantă realizare a fost cucerirea, la JO de la Los Angeles (1984), a titlului olimpic cu echipa şi a trei medalii de aur la aparate. Din anul 1985, a început cariera unei alte mari campioane care va domina alţi câţiva ani gimnastica mondială: Daniela Silivaş, care la Campionatele Europene de la Moscova, din 1987, a egalat performanţa Nadiei de la Skien. La Jocurile Olimpice de la Seul, din 1988, Daniela Silivaş ca cucerit trei medalii de aur la aparate, iar cu echipa, pe cea de argint.

Un gimnast cu un palmares valoros şi cu longevitate sportivă a fost Marius Gherman, care a luat medalia de bronz la bară fixă la Olimpiada de la Seul, din 1988. Rezultatele din perioada 1990- 2000 s-au situat și ele si la un nivel excepţional. Astfel, echipa feminină a României a cucerit de patru ori consecutiv titlul mondial: în 1994 la Dortmund, în 1995 la Sabae, în 1997 la Lausanne şi în 1999 la Tianjin. La Jocurile Olimpice, echipa a dobândit medalia de argint la Barcelona, în 1992, pe cea de bronz, la Atlanta (1996) şi medalia de aur la Sydney, în 2000. Tot echipa feminină a cucerit de trei ori medalia de aur la Europene (în 1994 la Oslo, în 1996, la Birmingham şi în 1998 la Sankt Petersburg). Au impresionat în această perioadă Cristina Bontaş (campioană mondială la sol în 1991), Mirela Pasca, Maria Neculiţă şi, mai ales, Lavinia Miloşovici, multiplă campioană olimpică, mondială şi europeană. Gina Gogean, de asemenea, a devenit de mai multe ori campioană mondială, europeană şi vicecampioană olimpică la Atlanta (1996).

O altă stea care și-a confirmat strălucirea a fost Simona Amânar: campioană olimpică la sărituri în 1996 la Atlanta; campioană mondială în 1995 la Sabae şi în 1997 la Lausanne; campioană europeană în 1996 la sărituri; multe medalii la alte aparate la CM, CE şi câştigătoarea Cupei Mondiale în 1998 la sol şi la sărituri; campioană olimpică absolută la JO de la Sydney din 2000.

Maria Olaru a fost campioană mondială absolută la Tianjin 1999 şi vicecampioană olimpică la JO de la Sydney; Andreea Răducan – campioană mondială la sol, la Tianjin în 1999, vicecampioană mondială la bârnă şi medalie de argint la sărituri, la JO de la Sydney din 2000.

În 2004, la Jocurile Olimpice de la Atena, echipa feminină formată din Oana Ban, Alexandra Eremia, Cătălina Ponor, Monica Roşu, Nicoleta Daniela Şofronie şi Silvia Stroescu a obţinut aurul olimpic pe echipe, iar în 2008, la Beijing (Andreea Acatrinei, Gabriela Drăgoi, Andreea Grigore, Sandra Izbaşa, Steliana Nistor, Anamaria Tămârjan) şi în 2012 la Londra (Cătălina Ponor, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Sandra Izbaşa, Diana Chelaru), a luat medaliile de bronz. Au mai obţinut medalii de aur la JO Cătălina Ponor (bârnă şi sol – Atena 2004), Sandra Izbaşa (sol – Beijing 2008 şi sărituri – Londra 2012) și Monica Roşu (sărituri – Atena 2004).

Băieţii au realizat şi ei rezultate unice: titlurile mondiale şi europene la cal cu mânere dobândite în 1994 de Marius Urzică; medalie de bronz pe echipe la CM de la Sabae din 1995; titlul olimpic la cal cu mânere, obţinut de Marius Urzică la JO de la Sydney, din anul 2000, precum şi cele două medalii de argint la JO de la Atlanta, realizate de Marius Urzică la cal cu mânere şi de Dan Burincă la inele; medalii la sărituri la CE din 1994 şi la CM din 1997 şi cinci medalii la CE de juniori din 1998, medalie de aur la cal cu mânere, obţinută de Marius Urzică la Cupa Mondială din 1998.

Şi Marian Drăgulescu a obţinut o serie de medalii. Astfel, la Jocurile Olimpice, el a câştigat o medalie de argint şi două de bronz, la Campionatul Mondial – opt de aur şi două de argint, iar la Campionatul European – zece de aur, şase argint şi două de bronz. Din păcate, în ultima vreme, gimnastica românească a intrat în regres, atât echipa feminină cât și cea masculină a țării noastre neparticipând la ultimele două ediții ale Jocurilor Olimpice.

Mugur Băileșteanu