Când scrii despre femei trebuie să-ţi înmoi pana în culorile curcubeului

Încă din cele mai vechi timpuri, femeia a reprezentat idealul frumuseţii, gingăşiei, purităţii, sensibilităţii şi rafinamentului. Ea este simbolul celor mai alese virtuţi ale naturii, iar adevărata natură a femeii este Iubirea, legea fundamentală a Universului.
În actul său creator, Dumnezeu ne descoperă ideea divină în crearea femeii. În universul format Dumnezeu crează bărbatul, pe Adam… dar, i se pare incompletă creaţia sa pentru că Adam era singur. Dumnezeu spune: „Nu este bine ca omul să fie singur” şi adaugă: „Să facem ajutor pentru el ca să fie asemenea lui”. Iată hotărârea divină: femeia nu-i este inferioară bărbatului, pentru că „ea este trup din trupul său şi os din oasele sale”.
Creştinismul a ridicat femeia şi a aşezat-o în toată vrednicia ei de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel precizează: „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”, fiindcă „toţi una suntem în Hristos Iisus” iar Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă bărbatul: „Știind că femeia e slabă, să-şi dea toată silinţa să fie îngăduitor cu ea, ca să-i alunge supărarea şi să strângă legătura păcii şi unirii”.
Cea mai mare misiune pe care o are femeia este rolul ei de a fi mamă, dar şi „liman al bărbatului”. Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Daţi-mi mame creştine şi voi schimba faţa lumii”.
Maria, femeia simplă născută din Ioachim şi Ana, ajunge Născătoare de Dumnezeu, purtând în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu. Maica Domnului urcă aşa de mult pe scara ierarhică încât ajunge, după Dumnezeu, cea mai curată şi mai cinstită dintre toţi îngerii, mucenicii, cuvioşii, monahii şi toţi cei ce au dus o viaţă plăcută înaintea lui Dumnezeu.
Maica Sfântă este modelul oricărei mame. Sfântul Apostol Luca, ştiim prin tradiţie, că a fost cel dintâi care a pictat-o. Maica Domnului cu Pruncul în braţe a devenit modelul absolut al reprezentărilor artistice care au ca temă „mama şi copilul”.
Rafael Sanzio (1483-1520) a pictat numeroase compoziţii în care apare figura Fecioarei Maria în diferite ipostaze. „Madonna della Sedia” este una dintre cele mai renumite picturi ale lui Rafael.
Compozitorul Franz Schubert (1797-1828) a compus unul dintre cele mai frumoase imnuri de slavă dedicat Fecioarei Maria, un imn plin de emoţie şi înălţătoare trăiri spirituale, iar poetul Silvio Pellico (1789-1854) iată ce ne povăţuieşte: „Depărtează-ţi paşii de cei ce nu onorează în femeie pe propria lor mamă. Fii mândru de această consideraţie ce o ai faţă de demnitatea feminină, ocrotind pe cea care ţi-a dat viaţă, pe surorile tale, iar într-o bună zi pe aceea finţă care va căpăta titlul de mamă a copiiilor tăi”. De la origine şi până în prezent femeia a fost muza pentru poeţi şi scriitori. Sculptorii au încercat să o eternizeze în piatră, iar pictorii au căutat să-i surprindă sufletul pe pânză pentru posteritate. Rabindranath Tagore credea că femeile se împart în mame şi iubite. Primele „semănând cu anotimpul ploilor, te hrănesc, au grijă să-ţi fie bine, mergând până la sacrificiu pentru a te mulţumi, celelalte asemănându-se cu primăvara, sunt dulci, misterioase, trezindu-ţi „valuri de sânge”.
În creaţia eminesciană chipul angelic al femeii este ridicat la gradul de simbol, o adoraţie care, depăşind obişnuitul vieţii, trece în absolut.
…Venere, marmoră caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeii, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.
Mihai Eminescu – „Vreme şi Madonă” (1876)

Iată cum vede Jean Jacques Rousseau (1712-1778) rolul femeii în societate: „Întreaga educaţie a femeii trebuie să aibă în vedere bărbatul. Femeia trebuie să placă, să-i fie de folos, să se facă iubită şi stimată de el, să-l crească, de când era mic, să-l îngrijească când se face mare, să-l consoleze, să-i facă viaţa plăcută şi uşoară: acestea au fost îndatoririle femeii din toate timpurile”.

Neoliticul a fost o perioadă din istorie în care femeia a jucat un rol principal. Matriarhatul caracterizându-se prin respectul arătat femeii, femeia fiind cea care dă viaţă şi totodată o susţine. Cu timpul s-a impus societatea patriarhală bazată pe raţiune şi nu pe simţire.
În Grecia antică, femeia a fost situată pe o poziţie de subordonare şi dependentă faţă de bărbat, acesta considerând-o cu un nivel de inteligenţă puţin mai ridicat decât cel al copiiilor. Cu toate acestea au existat nenumărate femei care prin însuşirile lor au reuşit să se impună. Un exemplu – poeta Sapho.
Mitologia greacă ne spune povestea amazoanelor femei neînfricate care luptau cu dârzenie. Unele poveşti susţin că ele şi-ar fi tăiat un sân pentru a putea folosi mai uşor arcul şi suliţele.
În Iliada, acestea purtau supranumele de Antianeirai, adică „cele care luptau cu bărbaţii”.
În Roma antică, femeia din clasa superioară avea drept valori căsătoria, casa şi familia. O femeie singură pe stradă era considerată sclavă, prostituată sau concubină. Sclavele nu aveau dreptul să se căsătorească, relaţiile sexuale fiindu-le permise doar în sens de procreere.
Egiptul antic a oferit femeilor o poziţie socială avantajoasă. Egiptenii acceptau teoretic egalitatea dintre femeie şi bărbat. Poziţia socială a tatălui sau a soţului determină poziţia socială a femeii, care dobândea drepturi egale cu ale bărbatului prin consfinţirea căsătoriei.
În Evul Mediu, cea mai de preţ virtute pentru femei era considerată virginitatea despre care se spunea că este „calea de aur a vieţii”, căsătoria fiind „calea de argint”.
Existau doar două alegeri respectabile: soţia supusă sau călugăriţa dedicată religiei, însă admiterea în biserică era permisă doar celor care dispuneau de o zestre considerabilă, majoritatea femeilor din Evul Mediu nu erau nici soţii supuse, nici călugăriţe, datorită faptului că, în interiorul căsătoriei, munceau umăr la umăr cu bărbatul lor.