Mereu rebelul „înger blond”

Îmi amintesc de faptul că, prin 1980, cu doar trei ani înainte de a ne spune adio tuturor, NICHITA STĂNESCU, pe al cărui chip de zeu, suferinţa începuse să-şi pună amprenta, m-a onorat să ia parte la o întâlnire, cu cititori ce frecventau biblioteca unei instituţii culturale din Capitală. Intenţia mea a fost de a realiza o discuţie liberă despre poezia pe care o scria, despre condiţia scriitorului în societatea în care trăieşte. Neputând să-şi reprime cultul pe care îl avea pentru Mihai Eminescu, când am apărut cu el în faţa sălii supraaglomerate, uitând cu totul ceea ce îl rugasem, ne-a oferit tuturor celor de faţă, preţ de mai bine de o oră, o magnifică mărturisire despre iubirea sa faţă de Eminescu.
O întâmplare fericită a făcut ca, începând din anul 2003, să fac parte din Cenaclul literar „Perspessicius”, condus de regretatul prof.univ.dr. MARCEL CRIHANĂ şi să fiu coleg cu profesorul scriitor NICOLAE MOHOREA CORNI.
În scurt timp ne-am împrietenit şi astfel, aflând că a fost coleg şi prieten cu NICHITA STĂNESCU, supranumit şi „îngerul blond”, i-am propus să realizăm împreună mai multe convorbiri desprea acesta şi cum a acceptat, cu bucurie, am purces la treabă.
Cum anul acesta (2015), pe 31 martie, dacă ar mai fi trăit, ar fi împlinit 82 de ani (n.1933), ofer, din setul de interviuri (convorbiri), în limita spaţiului alocat, segmentul referitor la studenţia din perioada studiilor la Facultatea de litere a Universităţii Bucureşti, în care a fost coleg şi prieten cu interlocutorul meu.
– Domnule profesor, referitor la nonconformistumul său, se spune despre Nichita Stănescu că era mereu pus pe şotii, găsind imprevizibile interpretări la chestiuni ce păreau foarte serioase, stârnind prin gestul său, hazul dar şi admiraţia colegilor. Ne-aţi putea relata o astfel de întâmplare?
– Numai puţin să-mi amintesc! A, da, o să vă povestesc ceva, de n-o să vă vină să credeţi cât de inventiv putea fi Nini (aşa îi spuneau prietenii). Era la o oră de latină (seminar cu asistenta Hetco) colega noastră de grupă Maria Preduţ, de invidiat pentru cunoştinţele ei la această disciplină, traducea şi comenta un text latin în care era vorba despre luptele dintre patricieni şi plebei: „În aplanarea conflictului intervenea un bătrân patrician, Menenus Agrippa, delegat al Senatului, pentru a trata cu plebeii. Ca să se facă mai bine înţeles, acesta le-a spus fabula cu organele corpului omenesc care se răsculaseră contra trândavului stomac şi refuzau să mai lucreze pentru el, fără să-şi dea seama că vor pieri toate împreună cu stomacul”.
Nichita Stănescu, pus pe glume, ca de obicei, intervine pe un ton foarte serios şi relatează o variantă a fabulei:
„Era vorba de o şedinţă în care putea avea dreptul la pensionare (anual) doar un singur organ.
Toate au luat cuvântul pe rând, motivând cererea de pensionare.
Picioarele: Noi vă cărăm pe toate în spate. Nu mai putem.
Stomacul: Eu vă hrănesc pe toate. Nu mai pot, vă rog să mă credeţi.
Pe rând au luat cuvântul: inima, ochii, gura ş.a.
La un moment dat se aude un glas stins (al lui Nichita):
– Eu am dreptul la pensionare. Nu mai pot nici eu.
– Dar cine eşti tu? Ridică-te, să te vedem!
– Dacă aş putea să mă ridic, n-aş cere pensionarea.
– Râs prelungit cu lacrimi…
– Prietena lui Nichita, Magdalena, care mai reuşea uneori să-i tempereze pornirea spre astfel de şotii, roşeşte până în vârful nasului şi spune:
– Nini, prea ai făcut-o de oaie!
– Ne aflam totuşi la începutul anilor’50, noua putere politică făcea eforturi disperate să se consolideze, tinereţea, cu nevoia sa de a se exprima neîngrădit, nu putea să nu constituie o problemă. Ce se mai putea inventa ca, totuşi, atmosfera să fie cât de cât respirabilă, fără însă a vă pune excesiv în pericol?
– Ce să vă spun?! Mai ales în primii doi ani de studenţie (1952-1953), teroarea politică şi ideologică era insuportabilă.
Şedinţele se ţineau lanţ. Uneori durau trei-patru ore. Se analiza permanent munca (rezultatele la învăţătură şi „atitudinea”).
Datorită felului său de a fi, în grupă, Nichita era calul de bătaie pe multe probleme. La şedinţe, pentru a le da greutate, venea, de fiecare dată, un delegat al Comitetului pe facultate. Magdalena, în relaţii bune în această perioadă cu Nini, era organizatoarea UTM. Obiectiv, îl critica pe soţul ei, dar cu mănuşi. Vorba ceea: îi era milă ca ţiganului de pilă.