MIHAI EMINESCU – vizionar (II)

Mihai Eminescu a preluat din filosofia indiană ideea vieţii; ca vis – maya – în sensul că adevarata viaţă este cea a spiritului, în timp ce trăirea în trup este un vis, convingere afirmată şi de Kant – citat de Mihai Eminescu şi susţinută de înţelepciunea civilizaţiilor antice reconfirmată de studii şi cercetări în vremuri moderne, când omenirea a înţeles că numai reîntoarcerea la Dumnezeu e calea atingerii unor înalte niveluri ale cunoaşterii.
Umbra este lăsată ca martor a tot ce se întâmplă pe Pământ, în timp ce spiritul colindă nestingherit spaţiile cosmice. Ceea ce Eminescu îmbrăcat în haina rafinată a unui limbaj poetic delicat şi sensibil este astăzi adevăr demonstrat de toţi iniţiaţii sau persoanele care pot trăi magnifica aventură a dedublării, acea capacitate a spiritului de a străbate universurile în toate timpurile lui. Se întăreşte astfel convingerea că spiritul nu are lăcaş fix şi determinat în trupul uman, ci în afara lui. Melfior Ra descrie toate acele lumi pe care le-a străbătut într-o navă în care spiritul ei pătrunde, după ce trupul perfect curat, relaxat şi pregătit prin rugăciune poate să ramână singur, spiritul trece, la rândul lui, prin câteva trepte de pregătire în Templul Dacic de sub Bucegi, de unde este preluat şi însoţit de un spirit îndrumător – zeu – dus pe Marea Piramidă, unde se afla o navă de energie, cu care colinda lumile. Astfel piramida lui Keops, cea fără vârf, poate fi considerată un cosmodrom.
În toată literatura ezoterică, autorii afirmă cu tărie că în cosmos totul este energie cu puteri extraordinare. În proza filosofică „Archaeus” (scrisă 1875-1876), cuvântul archeu (în forma lui latinizată provine din grecescul arhe) are sensul de „forţă vitală”, principiu, esenţa fenomenelor, prototipul lucrurilor şi fiinţelor”.
Estetica romantică i-a permis cercetarea eului în toate trăirile şi emoţiile sale – de la cele erotice, la cele atât de tulburătoare în faţa creaţiei divine. Astfel dialogul cu bătrânul doctor, care îi spune ce este archaeul, este o conversaţie cu sine, o sondare făcută cu voce tare, a inconştientului în adâncimea căruia se afundă, revăzându-se pe timpul lui Noe şi al urmaşilor acestuia Sem, Ham şi Iafet. Mai mult, inconştientul îi precizează că a fost cândva (desigur într-o altă viaţă) servitorul lui Beethoven, căci „i-ai şters ciubotele şi basta!”. Beethoven a murit în 1827, iar Mihai Eminescu s-a născut în 1850. Ceea ce afirmă vocea „bătrânului doctor întăreşte convingerea că spiritul, având liberul arbitru, poate hotărî / alege clipa reîntrupării şi noua experienţă treapta de evoluţie, păstrând în memorie esenţa. Archaeus este tot! „Este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri”. Certitudinea că această chintesenţă se află în inconştientul nostru este exprimată în acest mod ce nu mai lasă spaţiu dubiului: „Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru… Aicea-i timpul cu regulile lui matematice, aicea-i spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută”.

Archaeus este sinele cel mai înalt, etern, spiritul cosubstanţial Creatorului Absolut. Aceste convingeri / certitudini pe care le exprimă Eminescu nu izvorăsc din vasta lui cultură / cunoaştere, ci din potenţialul / încărcătura posedată de iniţiatul, care auzea chiar vocea Demiurgului (conferă poemul „Luceafărul”) care în prozele sale se confundă cu bătrânul doctor, tot voce a marelui ales – aşa cum sunt toate vocile din creaţia sa.