Mariana David

Mariana David s-a născut primăvara (05 mai 1956), în Drobeta Turnu-Severin. Este absolventă de Filologie, secţia română- germană. A urmat cursurile Şcolii Populare de Artă (3 ani), în paralel, la clasele Canto, Regie şi Arte Plastice – pictură în acuarelă.

Sub semnătură sa, au apărut 5 cărţi (4 de versuri, una de proză scurtă): Lentila de contrast, 2015 (Bucureşti); Lentilă de schimb, 2016 (Bucureşti); Lentilă de rezervă, 2017 (Bucureşti); Lentile de colectie, 2018 (Bucuresti); Norii necesari, 2019 (Bucureşti). În 2022, a avut 4 expoziții cu lucrări de tapiserie (artă modernă, cu mijloace tradiționale), prezentând colecția Floarea pâinii în Bucureşti (Cercul Militar Național, sala Rondă), Vatra Dornei (Casa de cultură Platon Pardău, Salonul Alb), Chirnogi-Călăraşi (Muzeul de etnografie şi istorie locală) şi Galaţi (Universitatea Danubius).

Creaţia sa, indiferent de domeniu, a beneficiat de cronici favorabile. De-a lungul anilor a apărut cu poezie, proză sau critică literară în mai multe antologii și reviste de cultură.

INCIPIO

Am scos umbra dintr-o floare
albastră,
A apei dintr-o fântână, a unei
frunze de plop
Din plop şi brad, şi piatră.
Alte şi alte umbre am căutat,
Am găsit şi păstrat sub cheie,
Aproape de suflet,
Ca pe orfanii lumii.
Aveam buchete de umbre,
O frumusețe calmă, de drum
lung.
Din orice puteam scoate umbra.
Nu se plângea nimeni.
Dimpotrivă, se-nghesuiau
Păsări, dealuri, chiar nori
Aşteptau cuminți să le vină
rândul.
Ieri, am vrut să scot umbra din
viață,
Din viaţa mea, pentru început,
N-am putut, oricât am încercat.
Atunci, i-am pus în brațe
Cel mai mare buchet de umbre.
Aşa, am făcut-o fericită!

TANDREȚEA NORILOR

Priveşte un pic
Tandrețea norilor,
Noaptea, devreme,
Pe-un colţ de cer,
La gardul lumii.
Unul mai curajos
Cuprinde luna
Ocrotitor,
Odihnitor,
Ca pe un taler luminat,
Găsit cu greu
În cufărul vremii.

COLINE DE COBALT

Colinele umbrei, colinele
luminii
Inundă ochii fântânilor secate
Mai ales dimineața,
Când se scutură cerul!
E limpede vederii, uneori,
Perdeaua țesută din fire
străvezii,
Lumina ascunsă în fiecare fald
Sau umbra verde peste cărări
Uitate de lume, strivite de flori!
Din când în când, cineva
Aduce cuvintele la rădăcina firii.
Nu te mira că vezi în zori,
Flori presărate pe pământ!
Părute sunt, aievea sunt,
Colină umbră, colină gând!

ARTIŞTI AMBULANȚI

Tabloul de pe pod
Cântă verde.
Sunetul neauzit
Alungă umbrele,
Luminează ornamentele harpei
Și tu, prietene,
Cânţi în culori din gamă în
gamă,
Cu vioara înspre şevalet.
Pânza e un cerc franjurat,
Cu vedere la cer.
Din respect pentru pictor, Cerul
are, uneori,
Reflexe verzi,
Momentul înfrăţirii cu iarba.

CE E CU NOI?

Artistul ştie şi spune
Din când în când,
Cu ochii senini a mirare:
Oameni buni,
Ceva se întâmplă!
Visele uitate acum un veac
S-au trezit,
Ne caută,
Vin din urmă!
Ştiu pe unde umblăm,
Ce gândim,
Ce sperăm,
Ştiu neputinţa noastră
De a le ține vii, aproape!
Ce ne facem?
Ne-au găsit!
De-acum vom fi tot una
Cu cel mai tainic vis!
N-avem cum să-l mai
abandonăm.
Vom fi o generație cu visul
împlinit!
Aşa să fie!

ARTISTUL-COPILUL UNIVERSULUI

Cine e umbra tăcută,
Albastră şi grea?
Se-arată mereu
Prin ceață, dimineața,
Mângâie aripi de înger
Cu ochii, cu mâna, cu viața.
Cine-o fi, de unde vine?
Ruină flămândă, tocită de timp?
Vioara sau arcuş, cuvânt sau vis,
Culoare sau cer?
E mult mai mult: călător,
mesager
Prin lume, prin lumi, printre
lumi.
Artistul fără ani merge oriunde,
Pe pământ, în ape, în ceruri,
Dezlegat de timp,
Dezlegat de grija pâinii,
Corabie fără ancoră,
Copil al universului!

OMAGIU

Am căutat în manuale:
Eminescu,
Am scotocit cărți rare
Să-i văd numele,
În manuscrise am citit
Rând cu rând,
Vocală cu vocală,
Să-i pricep cugetarea,
Codul eminescian,
Parabola, iubirea şi tristeţea,
E prea puţin!
E prea puţin!
Aş vrea să pot mai mult!
Dă-mi, Doamne, timp să iubesc
deplin
Poetul-popor,
Frumos ca un zbor
De pasăre tăcută!

CĂTUN

Crăpat e pământul
Pe bătătură!
Aspru,
Crestat de cuțitul vremii,
Ca o hartă cu drumuri pustii,
Spre nicăieri!
Cârjei!
Sat cu suflete puţine!
Vai, ce măreţ era odată,
Cu arbori arcuiți ocrotitor
Peste drumul de ţară
Prăfuit, abia trezit
Sub lumina dantelă.
Avea şcoală şi trei fântâni.
Azi, a căzut zidul bisericii
Şi n-a fost nimeni să-l vadă!

OGLINDA

Nu ştii când te naşti,
Când mori, de câte ori,
Vii sau pleci din iaz,
Poarta vieților, ascunsă
În mijlocul pădurii.
Priveşti oglinda lucie,
Te afunzi în undele
Sparte de frunze căzute
Din verde, spre verde.
În adânc, te revezi ancestral,
În straie de zâna codrului
Sau de femeie din neam de daci,
Viteaz supravieţuind
Prin munţi, la curbură,
Printre vulcani, brazi
Şi o frântură de cer.
Toate le vezi, toate le ştii,
Le iei cu tine la întoarcere,
Din viaţă în viaţă,
Trecut apropiat,
Prezent îndepărtat,
Pendul pe maluri de timp,
Oriunde, oricând.
Uneori, ţi se pare viaţa vis,
Privită, din fericire,
Prin ochi de femeie.

UŞA

Vin alte sărbători.
Aceleaşi.
Afară, zgomote de clopot
nesfinţit.
Tristă ca de zile mari,
Colindă iar nevoia de uitare.
Priveşti uşa pe care ai vrea
Să o deschidă cineva.
Şopteşti litanic:
“Pe mine, mie redă-mă!”
Şi adormi.
De ceva vreme,
Dumnezeu se adresează
păcătoşilor
Prin gesturi.

LENTILA LÂNGĂ PORT

Atâtea frunze ruginii
Şi-atâta jale
În parcul legănat de bănci
pustii.
Nu-s oameni să mai urce,
Să coboare,
Nu eşti nici tu,
Nu mai ai cum să fii.
Adie oare vântul a iubire?
Mai vin în port artişti
Să coloreze firea?
E-o linişte
Din ce în ce mai veche
Că poţi să vezi
De-aproape, nemurirea.

REPER

Ochii aruncați spre stele,
În serile senine,
Ţi-au spus, cumva,
Că sunetele culorilor
Diferă de la om la om?
Dacă nu ți-au spus,
De unde ştii
Foşnetul verde stins al văilor
Lipsite de păsări,
Cum plânge albastrul de
singurătate,
Cum suspină toate nuanțele de
gri?
Nu ştiu mare lucru.
Ştiu doar că stelele
Luminează blând a iubire
Vreo două lumi, poate trei!

DESTUL CĂ EXISTĂ

Inegal s-au risipit
Stelele pe cer.
O fi aşa?
E ziuă! Ce stele?
Se văd mai bine
Pe lumină! Se văd!
Poate în mintea
Alterată de metafore!
E adevărat, noaptea
Sunt acolo, fir cu fir.
Poți să le numeri?
E nevoie să numeri?
Sau să le iubeşti?
Nimic nu e necesar.
Destul că există
Ziua şi noaptea!

Doina Bârcă