Impactul utilizării îngrăşămintelor chimice

Îngrășământ este un nume generic dat unui produs organic sau mineral, obținut natural sau artificial, folosit în agricultură pentru fertilizarea solurilor. Îngrășămintele hrănesc planta și furnizează elemente chimice esențiale dezvoltării acesteia precum: azot, calciu, fosfor, potasiu (nutrienți ai solului) ceea ce duce la o recoltă mai bogată și la produse agricole de mai bună calitate. În general tipul îngrășământului se alege în funcție de sol și de necessitate. Tipul de îngrășământ organic pentru cultură este cunoscut încă din antichitate. El pot fi de origine animală, vegetală sau mixte cum ar fi: bălegar sau gunoi de grajd, resturi vegetale, produse de decantare a apei epurate, dejecții animale, alge marine și îngrășăminte verzi, culturi destinate pentru a fi îngropate și folosite ca îngrășământ.

Îngrășămintele chimice sau minerale, au apărut în secolul XIX. În 1910, doi oameni de știință germani, Fritz Haber și Carl Bosch, au dezvoltat ceea ce a trecut în istorie drept procesul Haber-Bosch pentru sinteza industrială a amoniacului în etape succesive. Utilizată inițial în scopuri nu prea nobile (ca produs pentru război), această metodă a deschis calea pentru producția de îngrășăminte chimice. Cel mai important nutrient pentru plante este, de fapt, azotul, însă plantele, în afară de câteva cazuri rare, nu sunt capabile să fixeze independent azotul gazos în atmosferă, ci trebuie să îl absoarbă prin compuși de azot, cum ar fi ureea (sintetizată din amoniac).

Pe lângă azot, celelalte elemente fundamentale pentru producția agricolă sunt fosforul și potasiul, din ale căror inițiale provine celebra prescurtare NPK, care este îngrășământul la baza majorității producției agricole. Dacă cele produse în laborator se numesc îngrășăminte chimice (sau minerale), există și ingrasaminte organice, în care cele trei elemente menționate mai sus sunt legate de carbon și sunt de origine animală sau vegetală.

Utilizarea excesivă a unor îngrășăminte chimice poate degrada solul – este important să fie luate măsuri adecvate pentru a restabili structura și echilibrul natural al solului. De asemenea, utilizarea excesivă a îngrășămintelor chimice poate perturba aciditatea solului. Termenul de „îngrășăminte chimice” se referă la orice număr de substanțe compuse sintetice create special pentru a crește randamentul culturilor. Unele îngrășăminte chimice, de exemplu, sunt „azotate” – conțin azot – în timp ce altele sunt pe bază de fosfați, sau alte îngrășăminte sunt pe bază de potasiu. Îngrășămintele chimice sunt concepute special pentru a susține anumite plante. Îmbunătățirea poate fi recunoscută aproape imediat – plantele absorb rapid nutrienții și rezultatele sunt vizibile rapid.

Folosite corect, îngrășămintele chimice sunt o modalitate strălucită și rentabilă de a produce randamente ridicate. Cu toate acestea, pe măsură ce luați în considerare importanța îngrășămintelor, asigurați-vă că nu folosiți accidental prea mult dintrun lucru bun. Utilizarea excesivă a unor îngrășăminte chimice poate degrada solul De asemenea, utilizarea excesivă a îngrășămintelor chimice poate perturba aciditatea solului.

Iată 5 efecte negative ale utilizării de îngrășăminte:

1. Îngrăşămintele accelerează creşterea culturilor, dar acest lucru este doar un efect temporar şi local, care nu compensează slăbirea inevitabilă a culturilor. Acest lucru este similar cu accelerarea rapidă a creşterii plantei cu ajutorul hormonilor.

2. Plantele slăbite de îngrăşăminte au o rezistenţă scăzută la boli şi dăunători şi sunt mai puţin capabile să depăşească alte obstacole în calea creşterii şi dezvoltării.

3. Aplicarea îngrăşămintelor în sol nu este, de obicei, la fel de eficientă ca în experimentele de laborator. De exemplu, s-a constatat recent că în jur de 30% sută din componentele de azot ale sulfatului de amoniu aplicat în orezării sunt denitrificate de microorganismele din sol şi se pierd în atmosferă. Mai mult de 70% din cele „trei mari” (sulfat de amoniu, super-fosfat şi sulfat de potasiu) sunt de fapt acid sulfuric concentrat care creşte aciditatea solului, cauzând mari daune, atât direct, cât şi indirect.

4. În fiecare an, aproximativ 1,8 milioane de tone de acid sulfuric sunt aruncate pe terenurilor agricole din Japonia sub formă de îngrăşământ. Acest îngrăşământ acid suprimă şi ucide microorganismele din sol, perturbă şi deteriorează solul într-un mod care poate provoca, într-o zi, dezastrul agriculturii japoneze.

5. O problemă majoră care derivă din utilizarea îngrăşămintelor este deficitul de oligoelemente. Nu doar că am ucis solul bazându-ne prea mult pe îngrăşămintele chimice; producţia agricolă pornind de la un număr restrâns de nutrienţi a condus la carenţa de oligoelemente esenţiale pentru culturi.

Recent, problema a atins proporţii alarmante în pomicultură şi, de asemenea, s-a remarcat ca fiind una din cauzele recoltelor mici de orez. Efectele şi interacţiunile diferitelor componente ale îngrăşămintelor în solul livezilor sunt nespus de complexe Agricultura, alături de industrie poate deveni una din sursele principale de agenţi poluanţi cu impact negativ asupra calităţii mediului ambiental degradând sau chiar distrugând ecosistemele. Astăzi, este practic unanim acceptat că agricultura intensivă are ca efect poluarea solului şi a apei.

Principala cauză este utilizarea excesivă a îngraşămintelor, a pesticidelor sau a apei de irigaţie. Apa pentru irigații poate fi o sursă de poluare în cazul utilizării necorespunzătoare calitativ şi cantitativ, în special pe terenurile arabile excesiv afânate prin diferite lucrări. Agenţii poluanţi, respectiv substanţele toxice şi/sau nocive, se pot acumula în sol, în apele de suprafaţă sau subterane în cantităţi care depăşesc limitele maxim admisibile. Printre aceşti agenţi poluanţi întâlnim: reziduurile zootehnice, nămolurile rezultate în stațiile de epurare orăşeneşti, nămolurile provenite de la procesarea sfeclei de zahăr, a inului şi cânepii. Ele pot conţine metale grele, substanţe organoclorurate din clasa HCH (Hexaclorciclohexani) şi DDT, triazine, compuşi ai azotului şi fosforului (nitraţi şi fosfaţi) peste limitele maxim admisibile. Consecinţele nocive ale acestor substanţe sunt: efecte cancerigene şi mutagene, acumularea în verigile lanţului trofic, toxicitate.

Ele toate contribuie la perturbarea gravă a echilibrului natural. Disiparea nutrienţilor aplicaţi în sol în alte compartimente ale mediului (în mod special în mediul acvatic) depinde de solubilitatea fiecărui tip de îngrăşământ utilizat. Astfel, în marea lor majoritate, îngrăşămintele chimice cu azot sunt solubile aproape în totalitate în apa din sol, ceea ce creează posibilitatea pierderilor de nitraţi în anumite circumstanţe şi concentrarea lor în timp în apele subterane şi de suprafaţa. Fosfaţii prezintă solubilitate mult mai redusă, acumulându-se în fracţiunea minerală coloidală a solului în care sunt reversibil adsorbiţi.

Cantitatea de fosfaţi dizolvată de apa din sol este în mare parte absorbită de către rădăcinile plantelor, restul fiind antrenată prin mişcarea apei în straturile mai profunde ale solului. Cunoscând aceste particularităţi se poate aprecia că: riscul de poluare a apelor subterane cu fosfaţi este foarte limitat, cu excepţia situaţiei în care îngrăşămintele de acest tip sunt utilizate necorespunzător pe soluri nisipoase, foarte permeabile, care permit trecerea particulelor de îngrăşăminte fără a le adsoarbi. În concluzie consecințele pe termen lung a folosirii îngrășămintelor asupra mediului și impactul Îngrăşămintelor chimice asupra solului trebuie tratată cu toată atenția pentru ca acest proces să nu devină poluant.

Nicu Doftoreanu