ACASĂ / ARTICOLE / În Atlantic spre Las Palmas de Gran Canaria-Din jurnalul unui brav navigator

În Atlantic spre Las Palmas de Gran Canaria-Din jurnalul unui brav navigator

Aproape de Ouessant s-a ieșit la Oceanul Atlantic și până la Cap Finistere navigația s-a făcut astronomic sau cu ajutorul radiofarurilor aflate pe insulele sau pe țărmurile Golfului Biscaya. De la Cap Finistere s-a pus prova direct pe insula Gran Canaria. Poziția navei se determina în fiecare cart, pe țărmurile Spaniei și Portugaliei cu ajutorul radiofarurilor sau pe baza măsurătorilor astronomice determinate cu sextantul, la soare și la stele, observații care sunt foarte precise și pot fi folosite și în zilele noastre, când sunt utilizate GPS–urile. După ce s-a trecut de latitudinea Gibraltarului (Nord 36 de grade) s-a navigat numai astronomic.

Am ajuns în rada portului Las Palmas, cu mare precizie. Ofițerii cu navigația își formaseră mâna și priceperea în folosirea sextantului, a efemeridei Brown Nautical Almanach și a Tablelor Nautice MT- 53. S-a intrat în port. Aici s-a făcut plinul de combustibil, uleiuri și apă, s-a aprovizionat nava cu legume și fructe, s-a spălat lenjeria, am luat scrisorile noastre și pe acelea ale navelor românești de pescuit din zona Vest Africa, care ne așteptau la agenția noastră maritimă din Las Palmas și am plecat spre zona de pescuit de la Cap Blanc, la Sud de Tropicul Racului, unde pescuiau majoritatea navelor noastre. În drum spre zona de pescuit, am organizat câteva exerciții de lansare și punere la post a bărcilor de salvare, de om la apă, de stingere a incendiilor cu apă și cu spumă, un exercițiu de remediere a avariilor la instalația frigorifică, un exercițiu de combatere a unei găuri de apă.

A fost desfăcut și folosit pentru antrenament paietul Makarov, pe care orice navă îl avea în dotare. Exercițiile aveau rolul de a atrage atenția membrilor echipajului, asupra problemelor de siguranță a navei și a navigației. Aceste acțiuni, trebuiau să prevină, orice pericol sau accident naval, să se învețe a se acționa individual sau în echipă, în condițiile în care, timpul era limitat, la câteva zeci de secunde. Apoi maistrul traul, vincierii și pescarii au pregătit un traul pelagic, gata de lansare și un traul de fund, de rezervă, pentru începerea pescuitului. S-a mai navigat câteva ore, spre Cap Bojador, unde la limita celor 12 mile marine ce reprezentau marea teritorială, am făcut o cercetare a acestor ape. Am detectat în masa apei, câteva bancuri răzlețe și firave de pești.

Am întors nava spre Nord Nord Est, navigând circa douăzeci de minute, după care am întors în direcția opusă și am lansat traulul pelagic. Am luat în comandă, reglarea pasului elicei și posibilitatea de stabilire a vitezei navei în traulare. S-a redus viteza și s-a lansat traulul. Au fost lăsați cam 500 de metri de vaer, așteptând deschiderea gurii traulului. S-a ajuns deasupra unui fund stâncos aflat la circa o sută douăzeci de metri, de suprafața apei. Speram să găsim pește într-un loc mai puțin folosit. Sonda de plasă îmi arăta că aveam o deschidere pe verticală a traulului de circa 24 de metri și traulam la circa 10 metri deasupra stâncilor, apoi, după ce am mai lăsat 200 de metri de vaer, am mai coborât încă 5 metri. La mașină am mai lăsat o rezervă de câteva puncte, cu care puteam ridica în scurt timp traulul, cu câțiva metri, dacă aș fi avut nevoie.

Era orele 16:00, ora bordului și soarele avea un azimut apropiat de direcția Vest Sud Vest. Puteam aprecia că peștii care pe timpul zilei se aflau aproape de fundul pietros, începeau să se ridice în masa apei. Un timp am păstrat această viteză, așteptând deschiderea completă a traulului. I-am cerut vincierului să mai lanseze încă cincizeci de metri de vaer. Traulul cu o deschidere pe orizontală de 80 de metri și pe verticală de circa 24 de metri, cu o lungime a plasei de circa 200 metri, s-a stabilizat în apă, după ce am lăsat atâta lungime de vaer și sonda de plasă mi-a arătat că se afla la circa 3 metri de fundul stâncos. Câteva minute, sonda ultrason de pe fundul navei, nu a marcat nimic, dar mai apoi a început să semnaleze niște semne cenușii.

După câteva minute le-am zărit și în sonda de plasă. Și eu și ofițerul de cart, și vincierul le-am fi vrut mai consistente. Apoi, după câteva minute, sonda de plasă, aflată la circa 200 de metri de pupa navei, a început și ea să indice semnale mai puternice. Nu aveam cum să știm ce pești erau, dar ceva trebuia să fie. Pescărușii care însoțeau nava, zburând deasupra plasei de pescuit și a sacului, pe care probabil ei le zăreau, scoteau strigăte de atenționare și satisfacții. Din când în când se repezeau, cu capul în apă, ridicându-se la suprafață cu câte un pește în cioc.

Erau semne. Am mai menținut drumul general Sud Vest, circa 220 – 225 grade la repetitorul giro-compasului, încă o jumătate de oră și am început virarea. Toți membrii echipajului erau curioși să afle, dacă în seara aceasta, mâncau borș de pește. Nu-i puteam lăsa să aștepte prea mult. Am redus viteza și am început virarea traulului. Când plasa a început să urce pe slip, undeva, la circa 200 de metri, spre pupa, a apărut sacul traulului, ce plutea ca o gogoașă mare, cenușie. Pescărușii au început să se arunce asupra plasei și să se scufunde, trăgând la suprafață și înghițind pe nemestecate, pești întregi, care încercau să iasă printre ochiurile plasei.

Se dovedeau a fi foarte lacomi. Ceva, ceva, trebuiau să ne lase și nouă. După ce traulul a fost recuperat și sacul a urcat la bord, maistrul traul a desfăcut sacul și pe puntea de lucru, au fost descărcate cam cinci tone de pești diferiți: macrou, stavrid negru și galben, destul de mare, niște specii de cod, căruia mulți pescari le spuneau merlucius și câteva exemplare de pești roșii, cărora pescarii noștri le spuneau Thai. Erau mari și cocoșați, de culoare roșie dar cu carne albă, de aproape 10 kg fiecare, pe care bucătarii și pescarii i-au dus direct la cambuză, urmând să facă deliciul meselor din zilele următoare.

Asemenea exemplare și-ar fi dorit orice gospodină în bucătărie. Acești pești, crescuseră mari, îmbătrânind probabil deasupra stâncilor, nederanjați de pescari locali, care nu îndrăzneau să-și lanseze sculele, în astfel de zone accidentate. Și totuși marocanii construiseră o mare fabrică de conserve de pește, la Agadâr. Existau și multe alte specii pe care nici pescarii noștri, cu vechime nu le cunoșteau. Dar printre pescari, circula o vorbă : „Tot ce iese din apa oceanului și mișcă, poate fi mâncat”. În realitate nu era chiar așa. Din acest motiv, cei din șantierul naval ne fixaseră niște planșe cu pești de toate speciile, pe comanda de navigație și pescuit, în careul ofițeri și careul marinari sau în compartimentul unde se făcea sortarea și congelarea peștelui.Nu era o cantitate mare, dar era suficientă și pescarii au pornit plita și au pregătit cazanul în care urmau să pregătească borșul de pește. În bucătăria navei, la rândul lor, bucătarul, brutarul și ajutorul de bucătar, se întreceau în prepararea peștilor pe care cei mai mâncăcioși și-i aleseseră după descărcarea sacului.

O tavă cu pește prăjit, ajungea și pe comanda de navigație. În câteva ore marinarii de la prelucrare au sortat și congelat câteva lăzi de pește, macrou și stavrid, pe care le cunoșteau bine. Au ajuns în una din magaziile frigorifice ale navei. După recuperarea traulului, s-a navigat cu „Toată Viteza Înainte” spre Cap Blanc, unde navele românești, dar și străine, se auzeau discutând la radio – telefon. Acolo, în apropierea apelor teritoriale ale Mauritaniei, la travers de Cap Blanc, navele de pescuit rusești, bulgărești, poloneze, spaniole, pescuiau cantități mai mari, de zeci de tone, în special macrou și stavrid, la fiecare traulare. Funcție de convorbirile și de rezultatele pe care navele le obțineau, am încercat să ne plasăm pe locurile de pescuit, care promiteau capturi mai reușite. Înregistram adâncimile pe care se pescuia, orele și direcțiile de traulare, orizontul în care se mișcau diferitele specii de pești, luminozitate, temperatura apei, tipurile de traule folosite, dacă au întâlnit obstacole sau agățători, poziția acestora, mărimea capturilor, speciile de pești. Totul avea importanță.

Ne-am ales și noi locul în care am lansat, undeva la travers de Cap Blanc, pe adâncime de 80 de metri, pe un fund nisipos, în drum de 225 grade. Dinspre Sahara, bătea un vânt aducător de nisip fin, care-ți intra în ochi, gură, păr. Pescuitul era o muncă colectivă. Pescarii, dezbrăcați până la brâu, cu cască și mănuși de protecție, lansau traulul, fixau panourile. Vincierul lansa lungimea de vaer stabilită În comanda de navigație, unii erau atenți la trafic și la apropierea îngrijorător de mare a altor nave pe pasă, alții în comanda de pescuit, urmăreau în sondă, deschiderea traulului, poziționarea lui în masa apei, sau așezarea lui, chiar pe nisip, pentru ca peștele să intre în traulul care venea din urmă. Era o operație periculoasă, care, dacă se dădea peste o stâncă submarină ascunsă, sau o agățătoare, putea duce la ruperea plasei, dându-le de lucru pescarilor pentru remedierea avariei. În comandă pe ecranul radar și eu și ofițerul de cart, urmăream poziția navelor din apropiere.

Alții ascultau la radio-telefon informații despre pescuit, despre cantitățile capturate, despre specii, despre adâncimea de traulare. Orice informație era valoroasă și comandantul sau ofițerul de cart, trebuia să o aprecieze și să țină seama de ea sau din contra să o ignore. După semnalele pe care le aveai în sondă, ori după timpul în care se făcea traularea, se dădea ordinul de ridicare a traulului. La prima traulare și noi am ridicat circa 10 tone, de stavrid, macrou, merlucius. Dacă capturile erau prea mari, se strivea peștele. Cel mai rezistent era stavridul.

În general se puteau face câte 6 traulări pe zi. Producția realizată se apropia de capacitatea maximă ce putea fi congelată zilnic. Circa 50 de tone de pește. La fel și cu producția de făină de pește. Trebuia mare atenție. Era un produs care se putea autoaprinde. Obțineam o producție maximă, fără a extenua oamenii. Erau pe unele nave, românești sau străine, câte unii mai lacomi, care ajungeau să ridice capturi de 40 sau chiar 50 de tone. Dar la ce bun. Peștele apărea strivit și toată lumea trebuia să muncească mai mult, sortând peștele, trimițând cantități mari la moară, pentru a-l transforma în făină de pește.

De cele mai multe ori, cantitățile de pește pescuite se apreciau cu o destul de mare aproximație, după numărul de centuri pline ale sacului. Cam 4 tone de pește pescuit la fiecare centură. În dreptul Capului Blanc, în zona Mauritaniei, pescuiau de obicei, cam 200 de nave, de toate naționalitățile. Cam tot atâtea pescuiau și în apele din Estul Canadei, în zona insulei Newfoundland (Terra Nova) și cam tot atâtea în zona de la Nantuket și Cap Cod sau Cap May. Deci în fiecare zonă de pescuit se obțineau zilnic, cca. 12.000 de tone. Cam pe acolo erau împrăștiate și navele românești. Le însoțea echipa de tehnicieni a maistrului Ion Praja, care trecea de pe o navă pe alta rezolvând orice defecțiune tehnică. Când erau mai liberi, ajutau la rezolvarea problemelor mai grele, cum erau decarbonizările.

Dar, în anii ce au urmat, au fost nave care au ajuns să pescuiască în apele reci ale Groenlandei, ale Labradorului, în zona insulelor Lofoten, în apropiere de Walvis Bay sau chiar în apropierea Antarcticii. În toate zonele de pescuit ale globului se obțin capturi de circa o sută de milioane de tone. Și multe alte state posesoare de nave de pescuit, obțineau capturi foarte mari, cum erau rușii, japonezii, britanicii, norvegienii, americanii, nemții, olandezii, chinezii, grecii, coreenii, francezii, chilienii, spaniolii, portughezii, italienii, indienii și mulți alții. Se încheiau zeci de convenții internaționale sau regionale. Se făceau estimări, prognoze. După al Doilea Război Mondial, pescuitul intrase în atenția Organizației Internaționale pentru Alimentație și Agricultură (F.A.O.). S-a format și un Comitet pentru Pescuit.

căpitan de cursă lungă Voiculescu Adrian Virgiliu

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Iulia Hasdeu

2 noiembrie 1869 București-17 septembrie 1888 București Ne bucurăm atunci când citim sau scriem despre …

Biserica şi rolul ei în societatea românească contemporană

Sfânta Biserică este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: