Ortodoxia, astăzi

În rândurile ce urmează și, ca o introducere, voi încerca să subliniez câteva noţiuni generale care definesc Ortodoxia, însă nu voi insista pe o tratare exhaustivă, deoarece subiectul este unul foarte complex. Înainte de a face o analiză a cuvântului în sine trebuie spus că Ortodoxia nu este înţelegerea exclusiv raţională a unor sume de adevăruri, ci înseamnă asumarea şi trăirea vieţii în Iisus Hristos. Sensul cuvântului „ortodox” vine din limba greacă şi este compus din două elemente: orthos care înseamnă drept, corect, în chip drept şi doxa care are sensul de părere, slavă, glorie, cinste, însă înseamnă si „dreaptă credinţă” „dreaptă opinie”. Acest termen indică dreapta credinţă, în continuitate directă şi neîntreruptă cu tradiţia apostolică şi patristică a Sfinţilor Părinţi. În limbile slave şi în alte limbi orientale termenul este tradus ca „pravoslavie”, care înseamnă „dreaptă mărire a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă mărturiseşte credinţa apostolică confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii nedespărţite, arătând că a păstrat şi păstrează de la venirea lui Iisus Hristos adevărata credinţă şi o exprimă prin dreapta închinare. Termenul ortodox apare în Noul Testament în mai multe locuri şi are o varietate de sensuri însemnând: „a sta drept” (II Timotei II, 15), „a vorbi bine” (Marcu 7, 35), „a judeca drept”, „a călca drept”, „a fi pe calea dreaptă”, „a merge în direcţia corectă” (Galateni II, 14) şi „a învăţa drept”. Cuvântul „ortodox” defineşte în esenţă Biserica Ortodoxă, adică valorile teologice, spirituale, liturgice, care s-au păstrat şi s-au transmis de-a lungul veacurilor. De asemenea, mai înseamnă S F E R E D E L U M I N Ă Dr. Stelian Gomboş Ortodoxia, astăzi „dreaptă închinare”, „credinţă corectă”, dar mai are şi sensul de: „păstrarea corectă a opiniilor general acceptate”.

În creştinismul antic se folosea termenul pentru a desemna păstrarea credinţei, în opoziţie cu Bisericile eretice din Răsărit, cât şi în Apus. Într-un cuvânt ortodoxia înseamnă a merge pe cale dreaptă şi a păzi adevărul, aşa cum ne învaţă o rugăciune din cadrul Sf. Liturghii, unde se spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”. În creștinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă (1054), în spațiul Bisericii Răsăritene din Bizanț, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare față de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în grecește înseamnă „universal”).

Apoi, termenul a fost preluat și de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în sec. V, s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, și se mai numesc și Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolică etc.). În vremurile de astăzi doar Bisericile de tradiţie bizantină îşi atribuie în mod definitoriu această calitate de a se numi „Biserici Ortodoxe”, totuşi în primul mileniu, când Biserica era una, acest termen desemna atât pe creştinii din partea orientală a Imperiului Roman, cât şi pe cei din partea occidentală a bisericii nedespărţite.

Biserica Bizantină este cea care împărtăşeşte ritul bizantin şi se ghidează în viaţa sacramentală şi disciplinară după Sfintele Canoane, care sunt o emanaţie a primelor şapte Sinoade Ecumenice, a sinoadelor locale şi a Sfinţilor Părinţi. Termenul nu urmăreşte să arate o anumită superioritate teologică faţă de alte confesiuni, ci se referă la dimensiunea sa mântuitoare şi la conservarea adevărului. Biserica Ortodoxă se găseşte în toate colţurile lumii, însă cea mai mare parte a creştinilor ortodocşi se află în Europa. Altfel spus, cea mai scurtă definiţie a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos.

Pentru că Ortodoxia nu poate fi altceva decât dragoste. Şi cu asta s-ar încheia acest text. Dar mă gândesc la faptul că sunt şi cititori care ar dori să afle de ce este aşa şi nu altfel sau cum se ajunge la această idee. Lor am să mă adresez în continuare. În spaţiul românesc, Ortodoxia creştină greacă este reprezentată în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Română. Mai există şi alte Biserici Ortodoxe surori, ale minorităţilor naţionale, ce aparţin altor Patriarhii: rusă, ucraineană, bulgară, sârbă. Cu certitudine însă, putem observa că România este nu numai un important punct geo-strategic între Est şi Vest, ci şi o zonă de interferenţă a Răsăritului şi Apusului creştin: dacă spre est predomină minorităţile răsăritene, în vest predomină minorităţi ale Catolicismului şi Protestantismului. Ortodoxia a dezvoltat, încă din epoca Bisericii primare, instrumente care să ajute la păstrarea scopului esenţial.

În mare, acestea se împart în dogme şi canoane. Dogma reprezintă învăţătura Bisericii („dogma” în greacă desemnează opinia, părerea, punctul de vedere). Ca enunţuri, dogmele au apărut din necesitatea de a exprima clar şi sintetic învăţături cu privire la modul de vieţuire ortodox dar, atenţie, doar ca reacţii la denaturările asupra Adevărului revelat de Iisus Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care formulează „opinia corectă” a Bisericii asupra chestiunilor de credinţă. Prin urmare, deşi unora le displace existenţa acestui termen, dogma nu poate fi atacată pentru că ea nu este altceva decât răspunsul Bisericii la tendinţa de denaturare a Adevărului.

Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discuţie, ci este concluzia într-un proces de lămurire a Adevărului, de deosebire a acestuia de falsitate, denaturare şi minciună. Câteva exemple: existenţa Sfintei Treimi, întruparea lui Iisus Hristos, unirea celor două firi în Iisus Hristos (nerecunoscută de Bisericile Vechi Orientale, amintite anterior), fiinţa Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor etc. Însă nu este suficient să identificăm principiul valoric.

El trebuie trăit, căci comuniunea şi iubirea nu sunt doar teorii pe o hârtie, ci fapte concrete de viaţă. Dar, cum spuneam, subiectivismul pândeşte, aşa că a defini Iubirea poate părea greu, însă cu mult mai greu este să trăieşti corect Iubirea, în viaţa de zi cu zi. Din cauza acestei dificultăţi, Biserica a fost nevoită ca, pornind de la învăţăturile lui Iisus Hristos, să indice credincioşilor drumul autentic al trăirii credinţei. Aşa apar canoanele („kanon” în greacă înseamnă regulă, ghid, normă, model, tip, principiu, iar în ebraică „qane” desemna măsura cu care zidarii măsurau construcţiile, deci un normativ fizic). Ideea canonului este aşadar, una practică: să jaloneze, să marcheze, să indice drumul către dreapta vieţuire, numită Orto-praxie („praxis” = practică, înfăptuire, act).

Este o situaţie similară cu existenţa indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a legilor civile (primele legi civile nu sunt decât derivate canonice ale unor principii obşteşti). Ca urmare, canoanele au şi un aspect dinamic, de adaptare a principiului la condiţiile concrete de trai. De pildă, dezlegările la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de persoane care pot fi dezlegate (scutite): gravidele, copiii, cei ce lucrează în condiţii extreme, bolnavii şi bătrânii care au regim etc.

Ca idee, este bine să ştim că primele canoane apar în Biserică pe vremea Apostolilor, pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, capitolul 15. Aşadar, sintetizând, Ortodoxia nu este decât latura teoretică a Ortopraxiei, trăirea plenară a Adevărului şi Iubirii divine. De aceea, ea este infailibilă. Să explicăm. Ce înseamnă infaibilitatea? Ştim cu toţii, conform DEX, starea de a fi infailibil, adică cel care nu poate greşi, care nu se poate înşela; perfect, desăvârşit, fără cusur.

Prin urmare, dacă Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibilă. Se pune însă, întrebarea: dacă Ortodoxia este infailibilă, omul care o trăieşte devine infailibil? Nu, atâta vreme cât nu se leapădă se sine, de erorile şi greşelile sale. Dacă însă omul renunţă la autonomia sa, el poate reuşi ceea ce pare imposibil: atingerea infailibilităţii. În Ortodoxie, aceasta se traduce prin sfinţenie. Sfântul este infailibil, dar nu în sine, prin sine sau de la sine putere, căci ar putea oricând cădea din sfinţenie, ci pentru că s-a lepădat de sine şi a acceptat să trăiască Adevărul infailibil al Bisericii.

Prin această pildă simplistă putem înţelege şi un alt aspect al Bisericii: deciziile clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese proprii ci, prin acestea, clerul doar recunoaşte, explică şi aplică ceea ce este de mai înainte generat şi revelat de Hristos. Aşa ne explicăm cum, în istorie, avem atât Sinoade Ecumenice, normative pentru Ortodoxie, dar avem şi sinoade „tâlhăreşti”, care nu au reuşit să împlinească acest rost al clerului, ci au eşuat în propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor „tâlhăreşti” este posibilitatea ca Ortodoxia întreagă să poată fi reprezentată printr-un om. Ce minunat: dintr-un om supus slăbiciunilor şi decăderii, Ortodoxia îl transformă într-un sfânt, infailibil şi reprezentativ, doar pentru că s-a lepădat de sine şi s-a făcut asemenea cu Dumnezeu.

De fapt, i-a urmat Lui. Un astfel de exemplu este Sfântul Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Când la sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) s-a încercat reunificarea Ortodoxiei cu Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a împotrivit semnării documentelor, pe motiv că Ortodoxia nu putea accepta inovaţiile dogmatice şi canonice ale Catolicismului. În ciuda faptului că toţi ceilalţi episcopi răsăriteni semnaseră din interese utilitariste, sperând la ajutorul militar şi politic al Apusului, pentru apărarea contra invaziei islamice. Când a aflat, papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: „Atunci nu am făcut nimic!”. Ortodoxia rezistase într-un singur episcop, deşi acolo erau mai mulţi reprezentanţi ai ei (delegaţia greacă era formată din Împărat, Patriarh, 22 de episcopi şi 6 teologi).

În fapt, sesizăm aici o ispită la adresa clerului: să se comporte mai mult ca om politic decât ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de întreaga Biserică. Ce să mai spunem însă de Împărat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, în dorinţa de a-şi atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca până şi cameristul lui să aibă drept de vot…

Astfel de ispite sunt motivul pentru care SfântulVincenţiu de Lerin scria ereticilor („hairesis” în greacă înseamnă alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), încă din secolul alV-lea, că autenticitatea credinţei constă în ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi. Adică plenitudunea Bisericii. Chiar dacă aceasta se restrânge, in extremis, la unul singur. În opoziţie cu aceasta, erezia este o greşeală de înţelegere a întregului sau chiar absolutizarea unei părţi din întreg. Teologul şi filosoful Christos Yannaras (un Andrei Pleşu al teologiei greceşti) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologică ce provoacă schismă (separaţie) în sânul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informaţi: Ortodoxia nu a practicat niciodată Inchiziţia care este, în esenţă, o erezie faţă de dragostea de aproapele; pe cel rătăcit încercăm să-l îndreptăm cu bunăvoinţă, nu cu forţa rugului, sabiei sau ştreangului, căci dragoste cu sila nu există. Nu trebuie să ne temem.

Primul cuvânt al lui Iisus Hristos după Înviere este „Pace vouă”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastră, câtă vreme nu-i oferim şansa. Hristos ne învaţă că, atunci când vrem să ne desăvârşim, avem la dispoziţie două instrumente: postul şi rugăciunea. Postul ne reechilibrează iar rugăciunea ne hrăneşte. Desigur, nu uităm nici regula de aur a vieţii creştine: nu pierde timpul, fă ceva folositor ţie şi aproapelui: roagă-te, citeşte, scrie. Ajungând aici, înţelegem de ce Biserica a rânduit ca această primă Duminică din Postul Mare să fie închinată Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desăvârşirii dacă nu cunoaştem ţinta. În vechime, în această Duminică se reciteau în biserici, toate deciziile sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei.

Cu timpul, înmulţindu-se şi ereziile, dar şi provocările, s-a considerat că ar lua prea mult timp să se aducă aminte de toate luptele la care a fost supusă Biserica din partea ereziilor. Plus că unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, fiind înlocuite de altele, zis mai moderne, în fapt doar recidive sub altă formă. Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rosteşte aceste anateme ca dovadă a faptului că se deschide întoarcerii celor ce s-au depărtat. O anatemă nu este decât recunoaşterea ieşirii din comuniunea eclesială.

Suntem însă în vremea când omul contemporan, hăituit de griji şi provocări, trebuie căutat cu dragoste de către Biserică. A-l certa înainte de a-l chema poate că nu este cea mai bună tactică părintească. Oricum, cei ce rămân împotriviţi Ortodoxiei sunt în situaţia de a-şi refuza singuri mântuirea, aşa că nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm întoarcerea lor. Dar Calea Postului Mare continuă, fiecare Duminică fiind câte o invitaţie la un popas duhovnicesc lămuritor asupra vieţii în Hristos. Ortodoxia este Hristos. Cu alte cuvinte, știm că noţiunea de Ortodoxie înseamnă dreaptă credinţă sau dreaptă slăvire, închinare adevărată şi sobornicească, iar dacă ar fi să privim acest termen în context teologic, trebuie spus că Ortodoxia este cea care a păstrat şi păstrează în continuare, prin Tradiţia dinamică eclesială, adevărata învăţătură a Bisericii celei Una.

Nu putem vorbi de identitatea învăţăturii de credinţă fără să ne raportăm la ortodoxia ei, și anume la dreapta sa formulare şi receptare în spaţiul eclesial, aşa cum au făcut-o sfinţii, adică cei care au mărturisit şi au transpus în viaţa lor personală dreapta existenţă şi dreapta credinţă în Biserica lui Iisus Hristos, pelerină în timp şi spaţiu, fără să fie constrânşi de receptarea ei rigidă sau de vreo anumită obligație, ci înţelegând-o și trăind-o într-un dinamism liber și identitar.

Ortodoxia nu propune un Hristos adaptat timpurilor. Prin urmare, Ortodoxia înseamnă fidelitate faţă de învăţătura de credinţă revelată a Bisericii – unitatea doctrinară, cultică și morală, iar din acest punct de vedere a analiza Ortodoxia înseamnă a vorbi despre un inepuizabil şi veşnic mister, în sensul că ea este cea care vorbeşte şi mărturiseşte pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă ne raportăm la textele biblice, vom vedea că Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit și înviat, prin Duhul Sfânt Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16), sau este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au „om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15).

În această apă sfinţită de teologia, ortodoxia și doxologia credinţei, Ortodoxia conţine „adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) şi „dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8), ea fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12). Așadar, Ortodoxia este şi reprezintă un mod de viaţă, şi anume viaţa în Hristos pe care o aflăm în ortodoxia şi teologia Bisericii, ele oferindu-ne ceea ce este necesar pentru a realiza condiţia de oameni credincioși.

Toată practica liturgică a Ortodoxiei reprezintă o relaţie duhovnicească, în care Dumnezeu şi omul îşi vorbesc reciproc prin slujbele Bisericii, dialog prin care viaţa noastră este mereu prezentă şi vie în Iisus Hristos. Ortodoxia nu concepe și nu propune un Hristos adaptat timpurilor şi discuţiilor sondajelor sociologice, ci un Iisus Hristos actualizat prin prezenţa Duhului Sfânt în Sfintele Taine.

Din această perspectivă, Ortodoxia, prin cultul său liturgic, oferă mărturie autentică despre modul cum trebuie exprimată trăirea religioasă şi cum trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Iisus Hristos – Izvorul vieţii, în cadrul cultului divin. Mesajul permanent al Ortodoxiei este unul singur, şi anume acela al căutării și regăsirii identității noastre creștine în „casa” Bisericii, unde locuiesc iubirea şi adevărul lui Iisus Hristos. Drept urmare sau, altfel spus, iată ce este Sfânta noastră Ortodoxie! Nu este o religie care ne cere să îndeplinim multe porunci, care ne cere să postim foarte mult. Nu.

Este şi aceasta, se-nţelege. Dar, Sfânta noastră Ortodoxie s-ar putea identifica, în primul rând, cu cineva stând mereu cu braţele deschise. Nu are ceva mai frumos de făcut Biserica astăzi, Bisericamamă a neamului, decât să stea, la răspântie de uliţe, cu braţele deschise şi să strige mereu: „Fiilor, veniţi, veniţi, că vă primeşte Hristos! Veniţi, voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi, căci. iată. Hristos vă primeşte şi Hristos vă întâmpină!”. Aş vrea ca din starea de suferinţă, de durere şi de marginalizare, să simţim toţi braţele cele calde şi curate ale Sfintei noastre Biserici, având chipul părintelui atât de iubitor, care nu l-a certat deloc pe fiul întors acasă.

Dr. Stelian Gomboş