Câteva dintre marile mistere ale României II

Un alt mare mister al pământului românesc este, neîndoielnic, tezaurul de la Pietroasa, mai cunoscut sub numele de Cloșca cu puii de aur. A fost descoperit întâmplător, în anul 1837, de niște țărani ce lucrau la scoaterea pietrei de pe un versant al muntelui Bistrița din Masivul Buzău, nu departe de satul Pietroasa Mică. Incultura descoperitorilor și aviditatea prostească mijlocitorilor care au vrut să profite în folos propriu de comercializarea pe ascuns a comorii, fără știința statutului, au dus la distrugerea și dispariția a zece piese din tezaurul alcătuit inițial din 22 de componente.

În cele din urmă, comoara a fost salvată de neștiința și lăcomia acelor oameni și restaurată, a intrat în patrimoniul statului. Ea cuprinde vase, recipiente, tăvi, pandantive, brățări, fibule și colane din aur pur, împodobite cu pietre prețioase și semiprețioase precum și cu reliefuri ce înfățișează presupuse zeități, animale și păsări exotice.

Cele 12 piese rămase cântăresc în total 19 kg. Inscripția cravată pe un colan nu a fost tălmăcită mulțumitor nici în prezent, unii istorici din trecut considerând că ar fi o scriere cu semne runice. Controversele nu întârziat să apară atunci când s-a încercat deslușirea originii tezaurului, atribuit fie regelui vizigot Athanaric, în secolul IV d. Hr., fie unor ateliere de orfevrerie bizantine sau ale Orientului Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cloșca cu puii de aur a fost trimise de către stat la Expoziția Universală de la Paris din 1867, la Muzeul South Kensington din Londra, în 1868 și la Expoziția Universală de la Viena din 1872 unde, fără doar și poate, a încântat publicul amator de frumos.

La începutul primei conflagrații mondiale, din cauza situații extrem de periculoase prin care trecea România, s-a hotărât expatrierea tezaurului în Rusia țaristă, alături de întregul tezaur al țării, atât cel particular cât și al statului. Atunci, în vremuri atât de vitrege pentru noi, se credea că el ar fi fost păstrat în siguranță, mai ales dacă se ținea cont și de legăturile de rudenie ale principesei Maria, soția Lui Ferdinand, cu familia imperială a Romanovilor. Dar nu a fost să fie așa, întrucât Marea Revoluție din Octombrie, din anul 1917, a dus la instaurarea comunismului, iar tezaurul a fost sechestrat la Moscova până în 1956, când o mică parte din el a fost înapoiat României, pe vremea aceea, și ea la rândul ei, în sfera de influență a Uniunii Sovietice.

Cloșca cu puii de aur s-a întors în patrie dar, din nefericire, mare parte din acele comori spirituale inestimabile sunt încă departe.

*

Până în anul 1989 eram convins că numai societățile totalitare, de sorginte comunistă și fascistă, au falsificat istoria în conformitate cu interesele lor ideologice, însă în anii ce au urmat am constatat, nedumerit și contrariat, că și statele occidentale, care se lăudau cu liberalismul, democrația și civilizația lor, au încălcat dreptul la informare corectă și liberă opinie, manifestând o atitudine subiectivă și distorsionată asupra istoriei și trecând sub tăcere anumite descoperiri tulburătoare ce ar fi intrat în contradicție cu teoriile oficiale, convenționale. Îndeosebi în ultimele două decade, după multe lecturi axate pe așa numitele teorii conspiraționiste, cele atât de blamate de la pandemie încoace, am ajuns la concluzia că și în Occidentul civilizat, democrat și liber istoria fost cosmetizată, uneori grosier, în funcție de interesele obscure ale unui establishment științific ocult, ce a stabilit clișee și tipare inviolabile, de nezdruncinat și de neatacat.

Cercetătorii nonconformiști curajoși, cu viziuni și abordări antidogmatice, au fost și sunt încă respinși, blamați, marginalizați, discreditați, cenzurați și chiar interziși. Însă, reduta istoriei oficiale, încremenită într-un dogmatism anacronic categoric neproductiv, nu este nici pe departe un construct inexpugnabil, dacă avem în vedere studiile unor oameni temerari, peste măsură de curioși și pasionați de marile enigme ale lumii care, de cele mai multe ori fără titluri academice recunoscute, refuză anchiloza spirituală și imobilismul intelectual, ajungând să dezvolte teorii diametral opuse propagandei oficiale, considerată ca imuabilă și indestructibilă.

Și în ceea ce privește civilizația dacică am observat cât se poate de clar aceeași atitudine obtuză și subiectivă care a determinat fabricarea unei imagini puternic distorsionate a istoriei noastre străvechi. Acum sunt ferm convins că civilizația dacilor a fost deliberat subestimată din motive cețoase, multe informații dezvăluite de descoperirile arheologice cunoscute până acum fiind subapreciate sau ignorate.

De exemplu, un cercetător spaniol al misterelor lumii, Thomas Martinez Rodriguez, fără a fi istoric de profesie, s-a arătat interesat de vestigiile de la Sarmisegetuza Regia, din Munții Orăștiei, unde a descoperit că sanctuarul circular din fosta capitală a Daciei avea o funcționalitate necunoscută sau neglijată de istoria oficială, tot așa cum nu s-au evidențiat (intenționat?) și adevăratele scopuri ale altor complexe megalitice ale planetei.

În cartea sa Mari mistere ale trecutului cu subtitlul Civilizații străvechi și enigmele lor (Ed. Litera Internațional, București, 2008) autorul iberic a subliniat uluitoarele performanțe astronomice (arheoastronomice) ale strămoșilor noștri: Este paradoxal faptul că Stonehenge este mai cunoscut decât complexul românesc de la Sarmisegetuza, și aceasta este dintr-un motiv întemeiat: complexul situat la Sarmisegetuza Regia este considerat drept cel mai senzațional (sic n.a.) monument arheoastronomic din câte cunoaște știința. Minunata mașină preistorică a fost desenată pe baza unor criterii de precizie atât de sublime (sic n.a.) încât acesta o transformă într-o mărturie a trecutului cu enormă valoare științifică.

Calculatorul megalitic de la Sarmisegetuza corespunde unui desen circular de mari proporții. La rândul său, acesta se împarte în 104 părți egale, prin intermediul tot atâtor lespezi dispuse vertical. Zona interioară a cercului din piatră este împărțită, cu ajutorul unor stâlpi mari din lemn, în 210 proporții analoge una față de cealaltă.

Pe lângă acest cerc de mari dimensiuni, Sarmisegetuza conține încă unul, deși având proporții mai modeste față de primul. Ca și cel mare, cercul mic este divizat în părți egale. De această dată, circumferința se împarte proporțional două zone de 34 de pietre fiecare, prima distribuită în de două ori câte 17, cea de-a doua în 18 plus 16 ceea ce în termenii lui Chatelain (Maurice Chatelain, Le temps et l’espace, Paris, Robert Laffont, 1979 n.a.) îndruma către efectuarea a diverse calcule astronomice.

Ciclurile astronomice care pot fi analizate cu mașina megalitică românească sunt de o complexitate subtilă. Chatelain, poate specialistul cel mai preocupat de a face cunoscut opiniei publice respectivul complex megalitic, explică astfel caracteristicile fantastice ale acestui miracol tehnologic aparținând unui trecut atât de depărtat: <<Cele 104 lespezi exterioare corespund, bineînțeles, unui ciclu de 104 ani, ceea ce este același lucru cu 37.260 de zile, dată care era și ea cunoscută în mod uimitor, atât de cultura maya, cât și de egipteni. Această particularitate ciclică face ca anii solari de 365 de zile să coincidă cu cei venusieni de 584 de zile, în timp ce trei dintre respectivele cicluri coincid și cu 146 de ani de pe Marte, iar 14, cu 73 de conjuncții ale lui Jupiter și Saturn, ceea ce este același lucru, 1.640 de ani lunari>>.

Dar cel mai spectaculos aspect abia acum urmează. Se pare că cercul format din 210 pietre este considerat de Chatelain ca fiind și mai enigmatic, căci, potrivit lui, nu există nici un ciclu astronomic multiplu ale acelui număr pe care constructorii de la Sarmisegetuza să-l fi putut discerne fără ajutor din partea unei culturi exterioare mai instruite și cu o capacitate tehnologică mai avansată. Există două cercuri megalitice, multiple ale acelui număr, cu adevărat tulburătoare.

Primul ne trimite la numărul 18.270, care, în zile, reprezintă timpul necesar de rotație al unei stele invizibile ce se învârte în jurul lui Sirius. Vom relua această temă mai târziu, când vom vorbi despre triburile dogon. La rândul său, al doilea cerc ne trimite la numărul 90.720 , care corespunde numărului de zile ale revoluției siderale a planetei Pluton. Totuși, în ambele cazuri, aceste misterioase corpuri cerești nu au fost percepute de ochiul uman până la începutul secolului al XX-lea, grație, printre altele, utilizării unor dispozitive optice precum telescopul; dar, aparent, din câte știm noi, oamenii de la Sarmisegetuza nu posedau o asemenea tehnologie. Cum au putut ei să cunoască aceste corpuri cosmice fără a poseda instrumentele adecvate? (Op. cit., pag. 39-41).

*

Cu prilejul edificării castelului Peleș din Sinaia, la poalele misterioșilor munți Bucegi, între anii 1873 și 1883, s-au descoperit câteva sute de tăblițe de aur, acoperite cu stranii imagini simbolice în relief și inscripții într-o limbă necunoscută.

După alte surse, locul descoperirii ar fi fost lângă mănăstirea Sinaia, când s-a construit prima reședință regală, o clădire zidită în stil neoromânesc, astăzi muzeu de artă religioasă. În urma hotărârii lui Carol I, pe atunci principe domnitor (1866-1882), la sfatul unor istorici, tăblițele de aur au fost copiate în plumb, iar originalele topite. De subliniat că numărul lor real nu se mai cunoaște astăzi. Bineînțeles, polemica între istorici nu a întârziat să izbucnească, cei mai mulți dintre ei negând cu vehemență autenticitatea tăblițelor. Presupușii falsificatori au fost identificați în persoanele savanților Vasile Pârvan și Bogdan Petriceicu Hasdeu. Însă, în mod logic, se naște întrebarea dacă acești cărturari incriminați, care nu erau defel foarte bogați, ar fi avut posibilitatea materială de a finanța un astfel de proiect nebunesc, irosind cel puțin 150 kg de aur pentru a confecționa sute de falsuri?

În același timp, învinuiții ar fi avut nevoie de mulți ani risipiți într-un efort intelectual exagerat de mare în raport cu consecințele culturale ale acestei intreprinderi categoric iraționale. Oare chiar am putea fi atât de naivi încât să credem că un spirit enciclopedic de talia lui Hasdeu ar fi abandonat proiectele sale intelectuale ca să-și piardă vremea cu o astfel de farsă? Quid prodest? La ce (cui) folosește? Pentru că imensa majoritate a istoricilor consideră și astăzi că respectivele artefacte sunt falsuri, ele nu au devenit niciodată obiectul unor cercetări profesioniste, temeinice.

Foarte curios că cea mai mare parte din replicile de plumb au dispărut fără urmă iar cele rămase (foarte puține) au fost dosite în subsolul Muzeului de Arheologie din București. Cei care s-au aventurat în studiul tăblițelor (analizate după fotografii) au ajuns la concluzia că atât scrierea misterioasă cât și simbolurile bizare ar avea legătură cu civilizația dacică, cea atât de persiflată, marginalizată și desconsiderată. Încă odată, constatăm cu tristețe și stupoare că istoria oficială, convențională și dogmatică a declarat ca falsuri prea multe dintre cele mai stranii descoperiri arheologice ale planetei, ceea ce mă face să mă gândesc dacă nu cumva s-a purces intenționat, cu un scop ascuns, la tăinuirea unor mesaje din străvechime, a unor informații bulversante și indezirabile ce ar cutremura puternic o anumită ordine a lumii noastre pământești, ce nu se dorește sub nicio formă să fie clintită din tiparele prestabilite.

Într-o foarte strânsă conexiune cu civilizațiile neolitice din preistoria românească (Cucuteni, Hamangia si Gumelnița), dar si cu aceea a tracilor și ramurii sale dace de mai târziu, ne lovim de un alt subiect, la fel de important si controversat, însă, prezentat în mod voit (de ce?) într-un ambalaj contrafăcut, confecționat după șabloanele strâmbe ale istoriei lingvisticii oficiale: limba română. Aşadar, limba română rămâne în continuare un „mister” ce nu se doreşte a fi dezlegat. Istoria si lingvistica oficială au conturat teoria formării limbii române și implicit a poporului român, în decursul a numai 165 de ani, cât a durat ocupația romană.

Astfel, după ocuparea parțială a Daciei (nu mai mult de 20% din întregul său teritoriu), de către legiunile romane, populația autohtonă (inclusiv dacii liberi), şi-a părăsit volens-nolens limba strămoșească în favoarea limbii latine, vorbită de cuceritori. În același timp, (nu trecuseră nici două veacuri) dacii cuceriți (dar și cei liberi) s-au contopit cu romanii formând noul popor român. Trecem peste faptul că cele mai multe dintre legiunile Imperiului Roman cantonate în Dacia, erau alcătuite din soldați proveniți din țările ocupate: celți, gali, evrei, macedoneni etc., deci nevorbitori de limbă latină. Se mai spune că, după abandonarea Daciei de către romani, respectiv între anii 270 p. Ch. şi 700 p. Ch., noul vlăstar al limbii latine și-a îmbogățit fondul de cuvinte sub tăvălugul popoarelor migratoare.

Apoi, au urmat alte veacuri (până prin secolul al XIX-lea), în care limba română a suferit influențe extrem de diverse: slave, maghiare, turceşti, greceşti, ruseşti, germane, țigăneşti, bulgare, sârbeşti, italieneşti, franțuzeşti, englezeşti etc. Între toate acestea ar mai rămâne o minusculă rămăşiță dacică, de numai câteva cuvinte: viezure, mazăre, barză.

În concluzie, după teoriile strâmbe ale istoriei și lingvisticii oficiale, limba română de astăzi nu numai că este de dată recentă (mai puțin de 1.700 de ani), dar se şi prezintă ca un amestec amețitor de cuvinte împrumutate, neavând aproape nimic original în ea. Este foarte adevărat că, de-a lungul timpului, limba română (ca de altfel toate celelalte limbi pământene) şi-a însuşit multe neologisme, proces extrem de vizibil, dovedind chiar agresivitate, în anii din urmă, când au apărut sute de termeni noi din domeniul electronicii de vârf, calculatoare şi telefonie mobilă.

Cu toate acestea, au existat si încă mai există intelecutali lucizi, atât români, cât şi străini, care nu susțin teoria latinității, afirmând că limba română are o zestre uriaşă de cuvinte foarte vechi (cel puțin traco-dacice). Culmea este că multe dintre ele au fost împrumutate de vecinii noştri. De exemplu, sunt cuvinte pe care specialiştii le considerau ca fiind de obârşie maghiară, dar despre care înşişi lingviştii unguri aveau dubii cu privire la originea lor, alte cuvinte acreditate ca latineşti nu existau în latină, iar cuvinte pe care le credeau cu rădăcini slave, erau în realitate pur româneşti.

Ca să nu mai readucem în discuție şi ipoteza (protocronistă), din ce în ce mai bine conturată, îndeosebi în medii universitare de mare prestigiu internațional (cu toate controversele de rigoare), conform căreia limba vorbită acum mai bine de 7.000 de ani şi pe teritoriul actualei Românii ar fi stat la baza multor limbi europene de mai târziu. De ce lingvistica oficială ignoră tocmai acele cuvinte (cele mai multe intraductibile), care nu prea au corespondente în alte limbi? Filosoful român Constantin Noica spunea despre ele că sunt cuvinte foarte vechi, cu origine în protoistorie, ce poartă o mare încărcătură emoțională, plină de semnificaţii unice pentru spaţiul românesc.

Filosoful francez de origine română, Emil Cioran, afirma la rândul său că limba română este cea mai poetică din lume, cu o zestre etimologică singulară şi tocmai de aceea poezia lui Mihai Eminescu este, din păcate, intraductibilă, în sensul cel mai exact al cuvântului. De exemplu, este cert că originea cuvintelor doină, dor, vatră, moșie, moştenire, moș, strămoş, bucurie, gând, codru, pisc, plai, stâncă, stană, curmătură, muchie, strungă, buceag etc. se pierde în vremurile imemorabile de dinaintea dacilor. La toate acestea se mai adaugă şi faptul că limba română este unitară, neexistând (ca în multe alte cazuri) dialecte; ca să nu mai vorbim despre „insulele” de românism care se întind din Europa Centrală până în Balcani şi Ucraina.

Având în vedere faptul că atât romanii cât și dacii aveau aceleaşi rădăcini trace (tracii erau cel mai numeros popor al acelor timpuri şi și aveau multe ramuri), era absolut normal să vorbească dacă nu aceeaşi limbă, măcar dialecte asemănătoare. Herodot şi Strabon afirmau că grecii au împrumutat de la traci poezia, muzica şi instrumentele muzicale, iar de la geto-daci zeii. De ce spunea oare Mihai Eminescu că „totul trebuie dacizat în această țară? (interesant punct de vedere).

Cum se face că în alte teritorii ocupate de romani timp mult mai îndelungat ca în Dacia (chiar şi 800 de ani!), romanizarea nu s-a înfăptuit? Să ne întrebăm din nou (în acest context) de ce plăcuțele de la Tărtăria şi Sinaia sunt contestate? De ce se doreşte falsificarea istoriei străvechi româneşti în care s-au înfipt adânc rădăcinile identităţii noastre? Toate tradițiile lingvistice şi culturale (cele autentice şi nealterate), laolaltă cu multele dovezi istorice (contestate în mod voit şi păstrate special la index), demonstrează adevărul incomod că poporul român de astăzi se trage direct din civilizaţiile neolitice de acum 7.000-10.000 de ani.

Culmea! Teoria latinităţii poporului român este combătută şi de studii genetice care confirmă legătura directă între populațiile pretracice şi românii de astăzi. În foarte strânsă legătură cu acest subiect, ne întrebăm de ce există în Vedele indiene informații despre un spaţiu geografic în care fauna, flora şi formele de relief sunt identice cu cele din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic? De unde se trăgeau indoeuropenii? Dar, ce înseamnă cuvântul sanskrită? Nu cumva scriere sfântă? Asemănarea dintre limba sanskrită şi unele limbi europene (şi în mod special limba română) a fost observată de-a lungul vremii, încă din secolul al XVI-lea de către Filippo Sassetti, apoi în secolul al XIX-lea de către W. Jones şi Franz Bopp.

De exemplu, cuvântul veda înseamnă învățătură, ştiință, cunoaştere şi vine de la rădăcina vida – vedea. Cuvântul sanskrit varta are aceeaşi semnificație cu cel românesc vatra. Oare din ce timpuri imemoriale se continuă până în zilele noastre, dansul fetelor de la Căpâlna, în fapt un mers solemn, grav, în contratimp, atipic folclorului românesc şi totuşi atât de profund legat de el? Ce simboluri cosmice, ce semnificații astrale tainice se ascund într-un dans hieratic (numai al fecioarelor), de o frumusețe stranie, un dans unic, tulburător, foarte probabil amintirea unui ritual păgân aşa cum s-a dovedit a fi celebrul dans al Căluşarilor cu origini străvechi? Este cert că spațiul românesc ascunde în continuare taine care trebuie să rămână îngropate pe veci! De ce?

Petru Vintilă Jr.