Alexandrina Cantacuzino sau o destoinică româncă

Alexandrina Pallady (1876-1944) era fiica Alexandrinei Kreţulescu (1845-1881) şi a unui descendent al Ghiculeştilor cu care ne-a pricopsit mai alaltǎieri Fanarul, pre numele său Theodor Pallady (nu, nu pictorul cel înamorat de Parisul răsfrânt de apele Senei!), născut în anul când mâini de româncuţe brodau Tricolorul iar suflete de mari români „paşopteau” a Revoluţie. Primii ani de viaţă i-a petrecut la conacul Ghica din Ciocăneşti, Dâmboviţa. Orfană de mamă de la vârsta de cinci ani, Alexandrina avea să fie înfiată de unchiul său Vladimir Ghica şi-a lui soaţă Eliza. A beneficiat de o educaţie aleasă, studiile şi le-a făcut la Paris, ea s-a făcut tot mai frumoasă şi… s-a întors acasă. Între timp văduvul său tată Theodor Pallady a rătăcit el ce-a rătăcit prin pajiştea de frumoase ale Micului Paris până a găsit-o pe Maria Stamatiade, o floare între flori care, din flori (cum altfel?), i-a dăruit un prunc binecuvântat care avea să ajungă poet, înnobilând numele mamei sale, fiindcă tatăl nu şi nu!

Cumintea mamă i-a dat însă copilului două prenume de mare încărcătură simbolică: Alexandru (cu trimitere la Cel Mare!) şi Theodor (cel cu dor de Dumnezeu) dar a adăugat, ca să se ştie că-i al ei pe de-a-ntregul, şi numele de Maria Stamatiad. Poetul care avea să devină acesta a fost profesor de limba franceză dintre cei născuţi iar nu (pre)făcuţi, a fost primul traducător în limba română al rubaiatelor lui Omar Khayyam, după o versiune franceză în proză (dacă nu-l nedreptăţim cumva pe Ionel Fernic, aviatorul compozitor de romanţe care a cochetat şi el pe la sfârşitul deceniului al doilea din secolul al XX-lea cu adaptări din rubaiatele marelui poet persan folosindu-se de aceeaşi sursă din limba franceză), primul creator de haiku de la noi, a tradus deopotrivă din limba engleză dar şi din poeţii chinezi (cu trecere prin limbi de circulaţie internaţională) dar a fost şi ţinta „iubirii” confraţilor care l-au „prins” în epigrame, cum stă bine prieteniei dintre scriitori…

Iată cum îl încondeia epigramistul Octav Dessila (1895-1976): Poetului Stamatiad, veşnic plutitor în nouri // Ştiam de mult că aştrii cad,/ Dar nu fii trist, Stamatiad;/ Deşi poet, poet sadea,/ Tu n-ai fost sus, să poţi cădea. Sau Nicolae Crevedia (1902-1978): Unui tălmăcitor // Îl traduse pe Horaţiu, şi pe Senta Sarasvaste,/ Şi pe Maeterlinck, pe Wilde, pe Baudelaire în versuri vaste,/ Şi pe Dante-Alighieri, omul care-a fost în Iad,/ Şi acuma toţi din coadă sună ca Stamatiad! Sau Ion Pena (1911-1944), eroul soldat din Al Doilea Război Mondial, înmormântat în cimitirul din Alba Iulia, alături de fiul lui Mihail Sadoveanu, poet interzis de cenzura comunistă după instaurarea ciumei roşii în ţară – la apariţia traducerilor făcute de Stamatiad din limba chineză, despre care în presa literară se scria că reprezintă o surpriză:

La urma urmei, judecând,/ Surpriza nu-i aşa de rară:/ Stamatiad era de mult/ … Chinez în arta literară. Mai „duios”, Ion I. Pavelescu (1889-1924) i-a compus şi-un epitaf epigramatic: Aici zace Stamatiad,/ Fost poet şi prozator;/ Viaţa lui a fost un iad…/ Pentru bietul cititor! Iertare, Alexandrina, tocmai spuneam că te-ai întors acasă după studiile tale pariziene unde te contaminaseşi de idei europene năstruşnice despre drepturile femeilor şi, mai cu seamă despre dreptul lor de a se bucura de… drepturi de care până atunci doar bărbaţii se credeau … îndreptăţiţi.

Unde mai pui că şi verişoara ei Lucia Sturdza (viitoare Bulandra) voia musai să se facă actriţă, spre crunta disperare a ilustrisimei sale familii cu oarece domnitori prin codrul genealogic, iar vărul Theodor – cel pictor Pallady, umplea pânzele cu nuduri de femei care mai de care mai … destinse pe şezlonguri şi sofale sau de prin saloane de pe Rive Gauche de la Seine. Era prin anul 1899. Micul Paris o ţinea tot într-o sărbătoare, cafenelele erau pline de Mitici şi Caţavenci, Miţele şi Ziţele, başca Zoe, s-avem pardon!, se amestecau în facere şi desfacere de politici, schimbând „catindaţii” după cum o cereau interesele de partid când mai pierdeau câte-o scrisorică de amor sau cum le dicta lor amoarea…

Alexandrina frecventa balurile de pe la case mari (că doar nu era să se ducă la cârciuma din Ferentari sau prin vreo cârciumioară la Şosea!). Şi uite-aşa, cu un Vă rog să-mi acordaţi, domnişoară dansu-acesta, un Griguţă bine încheiat la vestă n-a mai nimerit s-o conducă după valsul cel de „în nu se mai ştie câţi timpi” la locul de unde-o luase, lângă adoptiva ei mămiţică Eliza adică, ci direct la Nababul lui tată – superbogatul Gheorghe Cantacuzino, declarându-i acestuia că ea şi numai ea îi este dragă şi că el o vrea de soţie. Acu’ bietul nabab ce era să facă şi el, săracul! Se mai pricopsise acesta cu o amatoare de titluri de nobleţe, o Marucă zvăpăucă pentru care visul de a deveni prinţesă i-a învălmăşit de tot raţiunea şi abia de-a mai băgat de seamă că un zeu al muzicii o ridicase la rang de regină în chiar inima lui… O, inimă, când ţi-o veni şi ţie mintea la corzi! Aşa că Grigoraş a pus de-o nuntă ca-n poveşti de răsunau munţii din jurul Castelului de pe Zamora şi fiarele pădurii nedefrişate se ascundeau în adânc de umbră verde să nu mai audă, să nu mai vadă atâta omenească dezlănţuire de bucurie, să nu mai simtă mirosul de frigări în care nimeriseră mulţi dintr-ai lor…

Soţii Grigore şi Alexandrina Cantacuzino au fost dăruiţi de cine se ocupă cu planningul familial cu trei fii. Mama lor i-a vegheat cuminte în cuibul cald, lipsiţi de griji în afară de aceea de a creşte care, oricum, nu depindea de ei. Tatăl lor tocmai ajunsese Primar al Bucureştilor (să fi avut vreo legătură alegerea lui cu faptul că „nababul” era chiar Preşedintele Senatului?). Dar de la o vreme statutul de mamă nu-i mai era Alexandrinei în destul pentru ambiţia ei de a se avânta în arena luptei pentru câştigarea de drepturi pentru femei. Ce fel de drepturi? Dreptul de vot, dreptul de a fi alese în posturi de decizie, în diplomaţie, în politică şi-n alte comitete şi comiţii.

Astfel înfiinţează ea în 1910, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor din România (SONFR) a cărei preşedintă devine. „Gata cu femeile păpuşi! Gata cu femeia obiect de plăcere pentru măria sa bărbatul! La luptă, doamnelor!”. Alexandrina Cantacuzino, mare feministă, fină diplomată, orator excelent, generoasă filantroapă, era şi mare amatoare, ba chiar colecţionară de titluri şi decoraţii, cum se spunea despre, îi plăcea să i se spună prinţesă, dar ştia să atragă în mişcarea ei şi alte feministe puse pe fapte mari: Zoe Râmniceanu, Elena Odobescu, Anastasia Filipescu, Maria Glagoveanu, Sultana Miclescu, Zetta Manu, iar proiectele lor destul de îndrăzneţe erau „sponsorizate” de Cantacuzinonababul dar şi de Ministrul Instrucţiunii Publice Spiru Haret, o personalitate cum nu s-a mai văzut de atunci perindându-se pe fotoliul ministerial al instrucţiunii publice năpădită astăzi de toate buruienile reformelor fără fond şi a instrucţiunii alternative din care se întrevede lăţindu-se neantul. Iată ce şi-a propus Societatea şi a şi realizat din chiar anul creării: înfiinţarea a două Şcoli de Fete, 17 grădiniţe, 22 de biblioteci publice.

Ei, da!, pe atunci se citea mult iar tinerii îndrăgostiţi, când credeau că îi păcălesc pe vigilenţii părinţi ai fetelor îndrăgite de ei, pozau în inocenţi colegi interesaţi doar de câte-o carte pe care poate ar găsi-o în biblioteca frumoaselor lor… Şi o cam găseau de obicei dar şi fata rămânea prin apropiere… Grigore Cantacuzino, primarul Capitalei, făcea politică din cea conservatoare deşi nu-i era tocmai uşor să împace şi capra şi varza – rivalitatea politică dintre P. P. Carp, şeful de lungă dată a Partidului Conservator, care, după neutralitatea României în Primul Război Mondial şi, ulterior, intrarea ţării în război contra atacatorilor, declarase:

„Mă voi ruga la Dumnezeu ca România să piardă războiul!”, dar şi-a trimis pe front fiii, unul dintre ei pierzându-şi viaţa în bătălie cu duşmanii patriei (!) şi, Marghiloman, altă mare figură politică a timpului, cel cu Pacea de la Bucureşti şi, mai cu seamă cu cafeaua care-i poartă numele, delicatesa aceea din restaurantele de lux de pe Champs-Elysées, cu un preţ în măsură să-i lecuiască pe veci de dor de licoare înecată în rom pe eventualii proletari din toate ţările care n-au mai apucat să dea mână cu mână când le-a spus Marx că ar fi momentul să bată fierul cât e cald.

Alexandrina a tot militat întru afirmarea puterii femeii de a mişca munţii de neîncredere ai celor ce se credeau singurii în măsură de acţiuni notabile: a înfiinţat şi condus în 1916 la Bucureşti Spitalul 113, cu 300 de paturi la început, ca până spre sfârşitul războiului numărul locurilor aproape dublându-se, unde acorda îngrijire răniţilor. Curtea Regală se mutase pe atunci, cu căţel, cu purcel şi cu tot stafful ministerial la Iaşi, alegându- şi drept reşedinţă palatul Domnului Unirii (astăzi Muzeul Unirii) cel alungat de la rosturile domniei de „monstruoasa coaliţie”. Restul e istorie bine cunoscută. Ca membră în Comitetul de conducere al Crucii Roşii, Alexandrina Cantacuzino intervine cu mare curaj în recuperarea soldaţilor şi ofiţerilor români din Moldova.

Participă, ca reprezentantă a României, la Consiliului Internaţional al Femeilor a cărui vicepreşedintă este (1925-1936), la toate întrunirile acestuia, în Italia, Franţa, Grecia, Polonia, Regatul Iugoslaviei. În 1924 înfiinţează Mica Antantă a Femeilor din România, Cehoslovacia, Polonia, Grecia, Iugoslavia, a cărei preocupare principală era comemorarea anuală a eroilor căzuţi pentru patria lor. Ea s-a vrut custodele amintirii publice a victimelor războiului. A donat pământul pe care avea să fie ridicat Monumentul Eroilor de la Mărăşeşti, a înfiinţat şcoli, spitale, cantine. A fost prima femeie din România căreia i-a fost decernat Ordinul Meritul Cultural. Împreună cu Tzigara Samurcaş a militat pentru afilierea României la Uniunea Sindicatelor din Europa ai cărei fondatori au fost Hugo von Hofmannsthal, Paul Valéry, Nicolae Titulescu. La Liga Naţiunilor avea mereu un cuvânt greu de spus.

Titulescu o aprecia mult şi se bizuia pe diplomaţia ei. Milita pentru ridicarea nivelului de viaţă al femeilor de la sat – satul considerat marele rezervor al vieţii de familie, satul ca loc în care s-a născut veşnicia, satul care păstrează zestrea de bună cuviinţă a celor ce trăiesc în el ca într-o mare familie, împlinindu-şi rostul pe pământ şi nu rătăcirea celor plecaţi în căutare de mai bine la oraş ca să devină domnul şi doamna Cutărică – nici orăşeni, nici ţărani, doar nişte dezrădăcinaţi printre străini, unde nu-i va saluta nimeni, unde nu vor avea pe cine saluta decât cu umilinţă, aşteptând să le fie primită munca braţelor.

În 1929 ea obţine dreptul la vot pentru femeile române care aveau şi exercitau o profesiune şi, pentru văduvele de război care ştiau ce înseamnă greul, pierderea tatălui copiilor lor. Nu, nu chiar şi pentru „profesionistele” de vânzare, cumpărabile pentru surogatul de dragoste carnală pe care-l ofereau clienţilor turmentaţi. Nu ştim cum ar fi procedat ea în timpul nostru plin de drepturi democratice, originale rău, cu acelea care îşi vând votul pe uliţă pentru o găleată de plastic şi un litru de ulei… Cum? Sunt şi bărbaţi care o fac? Pentru o halbă şi doi mici!? Mărunţii! În 1930 Grigore Cantacuzino se stinge din viaţă. Unul dintre fiii lor avea să moară în închisorile comuniste. Trecuse prin „şcoala” Căpitanului şi chiar crezuse într-o Românie ca soarele de pe cer care să-i placă şi lui Dumnezeu.

Nu le-a plăcut internaţionaliştilor comunişti. Sfârşitul Războiul al Doilea adusese asupra neamului nostru nu numai moarte dar şi o pace de mii de ori mai rea decât orice rău. Se pare că Alexandrina Cantacuzino s-a sinucis după ce ţara a fost năpădită de „marele eliberator”, iar Antonescu a fost arestat cum se ştie, ispravă pentru care Mihai Întâiul a fost decorat de „tătucul popoarelor” cu exclusivistul Ordin Pobeda – Victoria. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu, lângă cavoul Nababului cu, la căpătâi, o cruce simplă de fier. Timpul a şters numele ei de pe cruce şi tot timpul a făcut ca o Societate a Femeilor din România despre care Corina Vlad Diaconescu ar avea multe de spus, să-i descopere prin anul 2016 mormântul, înscriindu-i pe crucea scheletică numele:

Alexandrina Cantacuzino. Atenţi foarte cu tot ce ţine de marea cotitură democratică de după decembrie ’89, nişte „recenţi” vajnici arheologi, liberi să facă orice le-ar trece prin golul raţiunii, negustori „cinstiţi” de fier vechi (a nu se citi fiare!) în căutare de metale, au devastat repejor, tot în anul 2016 (!), ultimul locaş al Alexandrinei Cantacuzino. Nu se ştie dacă vor fi şi găsit ce credeau ei a fi numai bun de dus la fier vechi.

Acolo nu era de fapt decât aur curat: trupul ei în veşminte de lut. Se pare că n-a prezentat niciun interes pentru căutători. Noi să nu uităm că ei i se datorează şi ridicarea monumentului de la Mǎrǎşeşti, creaţia sculptorului Emil Vilhelm von Becker – autor, între altele, şi al statuilor de pe frontispiciul Universităţii dn Bucureşti. Nu le-aţi remarcat? Ridicaţi-vă privirea când treceţi prin urbea lui Bucur unde doar turma de bipede nu are ochi pentru-a vedea cu sufletul… Şi aprindeţi în suflet un gând bun şi în memoria Alexandrinei Cantacuzino acum (2024!) când se împlinesc, iatǎ, 80 de ani de la mutarea ei sub iarbǎ.

Paula Romanescu