23 AUGUST SI PARTIDELE POLITICE

23 AUGUST SI PARTIDELE POLITICE

Actul istoric de la 23 August la care au participat partidele istorice, Armata Română şi nuclee de notorietate socială, având o mare susţinere populară, s-a derulat cu precădere în Capitală, în care erau concentraţi factorii de decizie ai statului.
Conceptul de partide politice includea iniţial PNŢ şi PNL, ajungând ulterior, prin extensie, să denumească şi alte partide.
Să reamintim care erau forţele politice care au avut un rol în evenimentul care a însemnat o schimbare fundamentală a Istoriei şi destinelor României.
Ianuarie-martie 1875 – s-au coagulat grupările liberale, punându-se temelia Partidului Liberal (ulterior Partidul Naţional Liberal) care în august 1944 era condus de Constantin (Dinu) I. C. Brătianu. Aprilie-mai 1881 – în conferinţa naţională de la Sibiu a fost înfiinţat Partidul Naţional Român (PNR). În decembrie 1918, la Bucureşti, a fost creat Partidul Ţărănesc (PŢ) condus de Ion Mihalache. În octombrie 1926 s-a constituit la Bucureşti Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ) prin fuziunea PŢ condus de Ion Mihalache cu PNR condus de Iuliu Maniu, partid condus în 1944 de acelaşi lider.
Mai 1921 – la Congresul Partidului Socialist din România, din Bucureşti, s-a hotărât ca acesta să devină Partidul Comunist din România şi să fie afiliat Internaţionalei III Comuniste (Comintern). Scos în 1924 în afara legii, PCR avea o conducere colectivă, lider fiind Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Mai 1927 – la Congresul General al Federaţiei Partidelor Socialiste din România de la Bucureşti s-a constituit prin unificare Partidul Social-Democrat din România (PSDR) condus de Constantin (Titel) Petrescu, acelaşi şef fiind şi în august 1944.

Cauzele amplelor acţiuni de la 23 august 1944 îşi au sorgintea cu câtva timp în urmă. În urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, Armata Română şi administraţia română din Basarabia şi Bucovina de Nord s-au retras până la 3 iulie. A fost smulsă prin rapt din trupul ţării o suprafaţă de 50.500 km2 pe care vieţuiau 3.760.000 locuitori, care a intrat în componenţa Uniunii Sovietice.
Pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, şeful Statului, generalul Ion Antonescu (devenit mareşal în august 1941), se aliază cu Germania şi intră în război împotriva URSS la 22 iunie 1941. Însă Armata Română nu s-a limitat să elibereze spaţiul românesc, ci a intrat şi în spaţiul sovietic, conform înţelegerii cu aliaţii germani, fapt care a fost apreciat ca agresiune. Unii oamenii politici au considerat trecerea Nistrului spre Răsărit şi Nord o mare greşeală. În iulie I. Maniu îi adresează o scrisoare lui I. Antonescu în care îl avertizează că URSS, aliat cu Marea Britanie, va câştiga războiul. Comunicatul militar din 25 iulie preciza: lupta pentru desrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. În august s-a instituit administraţia românească în teritoriul străin: Transnistria (între Nistru şi Bug), care s-a menţinut până în ianuarie 1944. Guvernul american este înştiinţat de restabilirea suveranităţii româneşti în teritoriile româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord.
Războiul dus pe pământuri străine nu a fost fast pentru Români. Luptele de la Cotul Donului (nov. 1942), Stepa Calmucă (nov. 1942), Stalingrad (ian. 1943) au dus la pierderea a 155.000 militari, 6 generali prizonieri sau dispăruţi. În decembrie 1943 a avut loc primul contact românosovietic la Stockholm. Ruşii comunică ministrului României în Suedia că expresia capitulării necondiţionate poate fi interpretată flexibil.
Anul 1944. Comandamentul german prevede defecţiunea României şi elaborează operaţiunea Margarethe II de ocupare a țării noastre. La Cairo, în martie, debutează convorbirile dintre România (Barbu Ştirbey, plecat cu aprobarea lui Ion Antonescu) şi reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS cu subiectul – desprinderea României de Germania. La trecerea graniţei româno sovietice, fixată pe Prut după anexiunile sovietice din iunie 1940, la 2 aprilie 1944 guvernul sovietic declară că nu are scopul de a dobândi teritorii din România, nici de a schimba orânduirea socială. Asigurare ipocrită şi nereală. Câteva zile mai târziu (12 aprilie), s-au reluat convorbirile româno-sovietice la Stockholm. Sovieticii declară condiţiile de armistiţiu: frontiera din 1940 (după ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord), despăgubiri de război substanţiale, revenirea Transilvaniei la România, condiţii transmise şi la Cairo. În mai, guvernul român a respins condiţiile de armistiţiu.

La sfârşitul lui mai ministrul României în Suedia propune trei puncte în negocierile cu sovieticii: părăsirea ţării de trupele germane în timp de 13 zile, zona neocupată de Aliaţi în care va fi reşedinţa guvernului, moderaţie în aprecierea despăgubirilor. La începutul lui iunie, guvernul sovietic s-a declarat de acord, cu rezerva asupra zonei libere. La jumătatea lunii iunie, au început discuţii secrete pentru înlăturarea regimului Antonescu, separarea României de Reich şi încetarea războiului, la care au participat căpetenii ale armatei şi reprezentanţi ai Palatului. Pe de altă parte, Maniu a trimis la Cairo planul de înlocuire a lui Antonescu. Generalul Sănătescu (şeful casei militare regale) a relevat PCR acordul regelui pentru înlocuirea lui Antonescu prin forţă. Regele nu putea rămâne inactiv la schimările majore prin care avea să treacă România.
În întâlnirile conspirative între împuterniciţii Palatului, reprezentanţii partidelor din BND, Armatei şi PCR-ului au discutat situaţia după înlocuirea lui Antonescu, componenţa guvernului următor. Se miza pe iminenta ofensivă sovietică, fapt care ar fi facilitat acţiunea. S-a planificat evadarea din lagărul de la Târgu-Jiu a căpeteniilor comuniste şi în special a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În şedinţele conspirative comuniste din 19-22 august, s-a hotărât ca insurecţia să înceapă la 26 august 1944.
La 20 august, debutează operaţiunea Iaşi-Chişinău prin declanşarea marii ofensive a fronturilor 2 şi 3 ucrainene (frontul sovietic era echivalentul grupului de armate german). Antonescu a plecat imediat pe front pentru a analiza situaţia împreună cu comandantul german al Grupului de armate Ucraina de Sud, generalul Hans Friessner. Acesta îl preţuia pe Antonescu, considerându-l inteligent, cu mare cultură generală, deosebit talent militar, conştient de realităţile momentului. Generalul german a evidenţiat lipsa de combativitate a diviziilor române. Antonescu a replicat foarte politicos că Germania a făcut marea greşeală de a răni Poporul Român în trup şi suflet, smulgând din trupul ţării Ardealul de Nord. A doua zi, pe 22 august, Antonescu s-a întâlnit iar cu Friessner, care a precizat că situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult. În aceeaşi zi, la orele 1700, Antonescu s-a întors de pe front cu avionul. Seara, l-a primit la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pe Ion Mihalache, cu care a discutat în prezenţa lui Mihai Antonescu. Mihalache a insistat să se încheie armistiţiul cu Aliaţii, iar Antonescu a cerut aprobarea scrisă a şefilor politici care reprezentau ţara, ca să încheie armistiţiul indiferent de părerea germanilor.
În dimineaţa lui 23 august, Antonescu a convocat la Snagov Consiliul de Miniştri în cadru restrâns şi a hotărât retragerea Armatei pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi evacuarea guvernului în zona Haţegului. În acelaşi timp semnatarii BND, I. Maniu, C. I. C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu (Lucreţiu Pătrăşcanu a lipsit, n-a fost găsit, era în ilegalitate), s-au întâlnit la locuinţa lui Brătianu. Gheorghe Brătianu (nepotul lui C. I. C. Brătianu) a fost însărcinat să meargă la mareşal să-l convingă să încheie armistiţiul, fiindcă toţi vor semna acordul, asentimentul scris al şefilor opoziţiei.
Gheorghe Brătianu s-a dus la Snagov şi a discutat cu Ion Antonescu şi cu Mihai Antonescu, cărora le-a confirmat intenţia şefilor opoziţiei. La sugestia lui Gh. Brătianu, I. Antonescu cere audienţa regelui să-l informeze că este dispus să semneze armistiţiul dacă şefii partidelor îşi dau acordul în scris. Brătianu promite să aducă acordul scris înainte ca Antonescu să plece la Palat.
În audienţa regală din ziua de miercuri, 23 august 1944, între orele 1600-1700 Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost arestaţi din înalt ordin regal de maiorul Anton Dumitrescu şi trei subofiţeri (Bâlă, Cojocaru, Rusu). Sub pretextul convocării la Consiliul de Coroană, au fost chemaţi şi arestaţi la Palat generalul Constantin Pantazi (ministrul de război), generalul Dumitru Popescu (ministrul de interne), generalul Constantin (Piky) Vasiliu (subsecretar de stat la Interne), colonelul Elefterescu (prefectul Poliţiei Capitalei).
Iuliu Maniu a refuzat să ia conducerea guvernului. Prin decret regal, generalul de corp de armată Constantin Sănătescu (şeful Casei Militare Regale) a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri. În seara aceleiaşi zile, Sănătescu a numit prin decret membrii guvernului, între care miniştri secretari de stat erau I. Maniu, C. I. C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu, L. Pătrăşcanu.
În vara lui 1944, se aflau pe teritoriul României 574.300 militari germani: 381.000 în zona frontului, 128.700 în zona intermediară şi 64.600 în zona interioară. Numai în Valea Prahovei era 25.000 de soldaţi bine antrenaţi şi echipaţi, care protejau principalul bazin petrolier al ţării, militari care trebuia blocaţi şi împiedicaţi să vină în ajutorul trupelor germane din zona Capitalei.
În dimineaţa zilei de 24 august, trupele române au atacat obiectivele germane din Bucureşti, operaţiuni încheiate până în 26 august. Forţele germane din zona Băneasa-Otopeni au fost anihilate până la 28 august, când comandantul Marelui Stat Major afirma: Capitala este complet deblocată şi viaţa normală restabilită. La 13 septembrie 1944, orele 500, mareşalul Uniunii Sovietice, Rodion Malinovski şi patru delegaţi români (Lucreţiu Pătrăşcanu, gen. Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbey, Ghiţă Pop) au semnat Convenţia de armistiţiu, în care se afirmă că de la 24 august 1944, ora 4 a. m., România a încetat operaţiunile militare împotriva URSS. România avea statutul de ţară înfrântă în război; sunt confirmate anexiunile sovietice din 1940; despăgubiri de război de 300 milioane dolari plătibili în şase ani; arbitrajul de la Viena este nul, Transilvania revenind României; Armata Română participă cu 12 divizii la eliberarea Transilvaniei (tot cu 12 divizii începuse campania de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în 22 iunie 1941).
Bilanţ: – Războiul din Est – pierderi 625.000 militari; – Războiul din Vest – pierderi 540.000 militari; – Cheltuieli – peste un miliard de dolari (valoarea din 1938).
Astfel s-a consumat un eveniment de o excepţională gravitate, care avea să determine istoria României pe o perioadă de 45 de ani.
Istoriografia română a avansat ideea că evenimentul de la 23 august 1944 a scurtat durata războiului cu cca 200 de zile, sau 6 luni. Istoricii germani, şi apoi cei ai Naţiunilor Unite au întrebat oficialităţile române care a fost metoda de calcul. Nu li s-a oferit un răspuns coerent.

VIOREL GH. SPETEANU