CERCUL MILITAR NAŢIONAL
UN PALAT ÎN INIMA CAPITALEI
Toate marile capitale şi metropole ale Europei se definesc prin câteva clădiri şi edificii emblematice care le conferă o identitate proprie şi le asigură o evidentă personalitate. Bucureştiul de ieri şi de astăzi, „micul Paris” de odinioară, are ca repere simbolice numeroase efigii arhitecturale precum: Ateneul Român, Palatul CEC, Muzeul Poştelor (azi Muzeul de Istorie), Universitatea, Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”. Între aceste adevărate cărţi de vizită ale capitalei, palatul Cercului Militar Naţional ocupă una dintre cele mai de seamă poziţii. Situat în chiar inima capitalei, la intersecţia Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, axe majore ale urbei, palatul Cercului Militar are, asemeni multor alte clădiri istorice, o istorie frământată. Instituţia Cercului Militar al Ofiţerilor Garnizoanei Bucureşti a apărut la 15 decembrie 1876, cu mult înainte de ridicarea edificiului, având ca obiectiv strângerea legăturilor de camaraderie dintre ofiţerii de toate armele şi de toate gradele, activi sau în rezervă, stabilirea de legături între familiile ofiţerilor, precum şi între acestea şi societatea civilă, punerea la dispoziţie a unui local adecvat în care ofiţerii şi membrii familiilor lor să îşi poată desăvârşi educaţia. Se întâmpla doar cu un an înainte de războiul din anii 1877-1878, care a consfinţit prin jertfa armatei române independenţa ţării. Nucleu al aspiraţiilor patriotice şi spirituale ale ofiţerilor români, Cercul Militar şi-a desfăşurat activitatea în diferite localuri închiriate în centrul capitalei, sub înaltul patronaj al regelui Carol I, primul său comandant fiind generalul Eraclie Arion.
Ca urmare a votului celor două camere ale Parlamentului, regele Carol I a promulgat în anul 1897 decizia de alocare a unui teren din proprietatea statului, de 2000 mp, situat în centrul Bucureştiului, între bulevardul Elisabeta şi strada Sărindar, pe locul fostei biserici a mănăstirii Sărindar. Edificiu cu un vechi trecut istoric, atribuit drept ctitorie a lui Matei Basarab, biserica mănăstirii Sărindar fusese demolată în anul 1896, din cauza stării avansate de ruinare în care se găsea, astfel că locul ales putea fi considerat un spaţiu cu valenţe spirituale creştine. Odată ales terenul, în anul 1899 a fost organizat un concurs de arhitectură pentru atribuirea proiectului viitorului palat. Câştigătorul a fost desemnat
arhitectul Dimitrie Maimarolu (1859-1926), format la Şcoala de Belle Arte de la Paris. Influenţat de neoclasicismul de tip eclectic francez, Dimitrie Maimarolu a fost unul dintre marii arhitecţi români de la începutul sec. al XX-lea, printre realizările sale de seamă numărându-se Palatul Camerei Deputaţilor (azi Palatul Patriarhiei), Biserica Armenească, Biserica Sf. Silvestru. Unanim apreciat, proiectul a fost transpus în practică cu o mare întârziere din cauza evenimentelor politice ale vremii. Serbările jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I din cursul anului 1906, urmat de anul dramatic al răscoalei din 1907 au amânat începerea lucrărilor de construcţie, astfel că şantierul a început abia în anul 1911. La finanţarea lucrărilor au contribuit în mod decisiv cotizaţiile ofiţerilor garnizoanei Bucureşti, ca şi depunerile personalităţilor militare şi politice ale epocii: Nicolae Filipescu – ministru de război, urmat de generalii Răşcanu şi Mărdărescu, care i-au succedat la conducerea ministerului. Construcţia a demarat lent, cu sincope, din cauza, în bună măsură, neînţelegerilor şi conflictelor dintre arhitectul Dimitrie Maimarolu şi reprezentantul beneficiarului, Ministrul de Război, generalul Vasile Zotta. Adept al rigorii şi exactităţii militare, generalul Zotta era împotriva spiritului boem, artistic al arhitectului Maimarolu. Este demnă de reţinut disputa cu privire la realizarea arcadei intrării principale a palatului din actuala stradă Constantin Mille. Zotta solicita refacerea proiectului, căci, potrivit opiniei sale, automobilul principelui moştenitor Ferdinand, viitorul rege, nu putea întoarce în condiţii de siguranţă în faţa intrării. A fost nevoie să fie adus automobilul cu pricina pentru a face manevrele necesare şi a demonstra justeţea viziunii lui Maimarolu.
O altă problemă care întârzia lucrările era rezolvarea fundaţiilor edificiului. Terenul ales era mlăştinos, nisipos şi nesigur, astfel că se impunea găsirea unor soluţii care să asigure soliditatea clădirii. Într-o epocă în care betonul armat era la începuturile sale, Dimitrie Maimarolu a propus o soluţie îndrăzneaţă de fundaţie pe piloni de stejar, care, odată înfipţi în terenul mlăştinos, se rigidizau fără a se fisura sau crăpa. Rămânea de rezolvat problema procurării unei cantităţi atât de mari de piloni de stejar, neprevăzute în devizul iniţial. Şi de această dată, Nicolae Filipescu, ca un adevărat ctitor al edificiului, acum ministru al Domeniilor, în guvernul Titu Maiorescu, a aprobat alocarea din pădurile statului a cantităţii necesare de buşteni din stejar cu coordonatele necesare construcţiei. Justeţea acestei soluţii se verifică astăzi prin soliditatea nedezminţită a fundaţiei palatului.
La sfârşitul anului 1914, după decesul regelui Carol I şi începutul Primului Război Mondial, clădirea palatului Cercului Militar era practic finalizată „la roşu”, iar în vara anului 1916 era aproape gata de inaugurare, mai puţin finalizarea decoraţiunilor interioare la care şi-a adus contribuţia arhitectul francez Ernest Doneaud. Palatul era deja numit „podoaba capitalei”.
A intervenit însă intrarea României în război de partea puterilor Antantei, şi după primele succese în Ardeal a urmat tragedia înfrângerilor succesive, culminate cu ocuparea Bucureştiului şi a jumătăţii sudice a ţării în luna noiembrie a anului 1916. Toată conducerea ţării, regele, regina, guvernul şi armata s-au retras la Iaşi, în Moldova neocupată. Palatul încă neinaugurat al Cercului Militar a fost ocupat, asemeni altor clădiri de seamă ale capitalei, de trupele germane care au instalat aici sediul Administraţiei Militare a Bucureştiului. Devenit sediul Corpului Central de gardă al Comendurii Garnizoanei Germane, Cercul Militar a fost transformat în închisoare pentru ofiţerii români prizonieri. 80 de celule de lemn insalubre au fost instalate circular în ceea ce este astăzi Sala de Marmură – spaţiul de elită al edificiului. Aici, numeroşi prizonieri români au trăit clipe grele ale detenţiei între anii 1916-1918. În ziua de 1 decembrie 1918, odată cu revenirea în capitală a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria alături de armata română, după evacuarea Bucureştiului de trupele de ocupaţie germane şi în fericita clipă a proclamării Marii Uniri de la Alba Iulia, clădirea mult încercată a palatului Cercului Militar a revenit sub coordonarea posesorului său de drept, armata română. Au urmat anii dificili postbelici, când ţara, secătuită de război, îşi găsea cu greu resursele pentru refacerea edificiilor distruse şi afectate.
Cu toate acestea, depăşind obstacolele financiare şi organizatorice, conducerea Cercului Militar şi a Ministerului de Război a reuşit să finalizeze lucrările edificiului serios avariat în urma ocupaţiei germane, la sfârşitul anului 1922. Inaugurarea festivă a palatului a avut loc în ziua de 4 februarie 1923 în prezenţa regelui Ferdinand, a reginei Maria, a ministrului de război Gh. Mărdărescu şi a mitropolitului primat Miron Cristea, viitorul patriarh al României. Cu acest prilej regele Ferdinand a rostit o scurtă cuvântare: „Cu vie plăcere şi cu satisfacţie în suflet am venit astăzi spre a inaugura, în sfârşit, palatul Cercului Militar care, câteodată, părea îndepărtat ca şi visul nostru secular pe care credeam că nu îl vom atinge niciodată”. Şi mitropolitul primat Miron Cristea a expus mesajul bisericii: „În acest loc binecuvântat, pe locul fostei biserici Sărindar, va izvorî întotdeauna, ca un fel de gaz metan, acel miros de creştinească tămâie, acea energie duhovnicească ce va învălui cuprinsul acestui palat într-o binefăcătoare atmosferă de superioare învăţăminte în care iubitul nostru corp ofiţeresc, educatorii întregii armate vor putea vorbi şi îşi vor putea hrăni sufletul cu ozonul sănătos al însufleţitoarelor îndemnuri la jertfa supremă pentru idealuri”.
Impresionând prin monumentalitatea edificiului şi frumuseţea formelor sale arhitecturale, palatul a devenit una dintre efigiile majore ale capitalei. Perioada interbelică s-a dovedit deosebit de fastă pentru destinele Cercului Militar. Interioarele sale somptuoase au găzduit spectacole de înaltă ţinută artistică, aniversări şi evenimente marcante din viaţa armatei şi a corpului ofiţeresc, activităţi culturale, ştiinţifice, recreative, sportive. Personalităţi militare şi politice străine ale epocii au fost oaspeţi ai Cercului Militar.
În 1940, anul marilor pierderi teritoriale ale României (Basarabia şi Bucovina de nord, Transilvania de nord-vest, Cadrilaterul) ca urmare a începutului celui de-Al Doilea Război Mondial şi a izolării României în contextul european, fără posibilităţi de apărare în faţa revendicărilor vecinilor, a marcat şi o diminuare a activităţii Cercului Militar. Anii grei ai participării României la cel de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945) au redus şi mai mult viaţa obişnuită a instituţiei, în condiţiile în care cea mai mare parte a corpului ofiţeresc era concentrată pe front. Sfârşitul războiului, în anul 1945, nu a adus însă şi o revenire la mersul firesc al activităţilor Cercului Militar. Ca urmare a înţelegerilor marilor puteri învingătoare ale războiului, România a intrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, marele vecin de la răsărit, care a căutat să îşi impună propriul său sistem politic. Între 1945 şi 1947, anul abdicării forţate a regelui Mihai I şi al proclamării republicii populare, partidele politice au fost îngrădite în activitatea lor, fiind apoi desfiinţate. A fost instituită conducerea partidului unic al clasei muncitoare, după modelul Moscovei.
Armata română a fost transformată din temelii, prin îndepărtarea forţată a elitei corpului ofiţeresc şi înlocuirea ei cu elemente obediente regimului. Era firesc ca şi Cercul Militar Naţional să suporte vicisitudinile epocii. În anul 1948, denumirea Cercului Militar a fost schimbată în „Casa Centrală a Armatei”, instituţia şi palatul funcţionând cu acest nume până în anul 1991. În principiu, sfera de activităţi a Casei Centrale a Armatei era aceeaşi ca şi înainte. Totul era însă sever cenzurat şi ideologizat, potrivit propagandei noului regim de aşa zisă „democraţie populară”. Totodată, palatul înceta a mai fi proprietatea exclusivă a ofiţerilor garnizoanei Bucureşti, devenind un „bun al întregului popor” şi subordonându-se deciziilor factorilor politici ai ţării. În interioarele edificiului au fost îndepărtate efigiile regilor şi stemele regale, a fost schimbată denumirea sălilor şi au fost înstrăinate unele spaţii către structuri care nu erau militare. În ciuda ideologizării excesive a oricăror feluri de activităţi, de-a lungul anilor s-au desfăşurat şi activităţi de o reală valoare culturală şi patriotică. Pe scena sălii de spectacol a palatului au evoluat mari nume ale dramaturgiei româneşti ca George Vraca, George Calboreanu, Octavian Cotescu, Silviu Stănculescu, Gheorghe Cozorici, Silvia Popovici, Leopoldina Bălănuţă, Eusebiu Ştefănescu. Personalităţi ale culturii şi ştiinţei au conferenţiat în sălile Casei Centrale a Armatei.
Marele cutremur de pământ din 4 martie 1977 a afectat serios structura de rezistenţă a palatului care rezistase cu succes cutremurului din anul 1940, ca şi bombardamentelor americane şi germane din vara anului 1944. Se impuneau urgente măsuri de restaurare şi consolidare.
Lucrările au început în anul 1979 şi au durat un deceniu, finalizându-se la sfârșitul anului 1989, puţin înainte de declanşarea Revoluţiei Române. A fost consolidată structura de rezistenţă a clădirii, au fost refăcute sistemele de drenaj şi evacuare a apelor reziduale, a ventilaţiei şi circuitelor electrice. Au fost refăcute finisajele şi ornamentele interioare, eliminându-se adaosurile neinspirate aduse proiectului iniţial, de-a lungul anilor. Schimbările politice majore de la începutul anului 1990 au găsit palatul primenit cu o nouă tinereţe, gata să îşi reia vechiul destin, după aproape o jumătate de veac.
În anul 1991, Ministerul Apărării Naţionale a hotărât revenirea instituţiei la numele iniţial de „Cercul Militar Naţional”.
Toate sălile palatului şi-au recăpătat vechile denumiri: Sala de Marmură, Sala Bizantină, Sala Gotică, Sala Norvegiană, Sala Maură, Sala Alba-Iulia. Regăsindu-şi identitatea de sine, impunătorul palat al Cercului Militar s-a reîntors la tradiţiile care îl consacraseră cu decenii în urmă. Conferinţe, simpozioane şi activităţi de anvergură naţională şi internaţională s-au succedat în ultimele decenii în sălile şi saloanele palatului. Capete încoronate ale Europei şi personalităţi politice internaţionale marcante au vizitat edificiul. În anul 1995 a fost inaugurată „Galeria Artelor”, un spaţiu expoziţional de elită, la parterul faţadei palatului dinspre bulevardul Elisabeta, devenind în scurtă vreme una dintre cele mai renumite săli de expoziţie ale capitalei. Toţi marii artişti plastici contemporani au expus pe simezele „Galeriei Artelor”. Din lucrările plastice de valoare donate de artiştii expozanţi, a luat fiinţă, în anul 2001, Galeria de Artă Contemporană, prima colecţie de artă românească contemporană din ţara noastră. Cuprinzând la început un număr de 130 de lucrări, colecţia însumează astăzi peste 600 de opere plastice. Spectacole teatrale, muzicale, baluri şi reuniuni mondene se desfăşoară periodic în elegantele spaţii ale palatului Cercului Militar, marcând efervescenţa fenomenului cultural în acest univers al orizonturilor spirituale, căci aşa cum afirma George Călinescu: „Cultura e al doilea şi cel mai solid teritoriu al patriei”.
Reper major al istoriei edificiilor capitalei şi în egală măsură un edificiu al istoriei, palatul Cercului Militar Naţional, aflat, la început de mileniu, la 140 de ani de la înfiinţarea primului Cerc Militar al Ofiţerilor şi la 100 de ani de la finalizarea construcţiei, a fost şi rămâne un simbol al armatei române, un monument istoric, o capodoperă arhitectonică şi un nucleu al spiritualităţii naţionale, confirmând pe deplin afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga: „O armată fără steag de cultură e o gloată, nu o oaste”.
VALENTIN TĂNASE
Directorul Studioului de Arte Plastice al Armatei
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro