Cine a construit și apărat Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai II

Prima piatră de temelie a MânăstiriiSfântaEcaterina de pe Muntele Sinai a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d.Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise. Această capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina. Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Justinian ridică aici Mânăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi” (după cum menţionează izvoarele istorice).

Mânăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mânăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m). Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mânăstire, unde se păstrează până astăzi capul și mâna stângă ale Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele de Mânăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, păstrat până în zilele noastre. Manuscrisele medievale spun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă militară, având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini.

Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian). Așa cum unitatea de daci neînvinși a fost cantonată la Bana în Marea Britanie, lângă Zidul lui Hadrian, pentru a lupta cu popoarele picților și scoților, de care se temeau și romanii, tot astfel luptătorii ce proveneau din Dacia erau recunoscuți pentru vitejia lor și credința în nemurire. Componenţii acestei garnizoane ce au fost trimiși în Sinai făceau parte din populația geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui în timp un trib, o comunitate care peste sute de ani își vor păstra limba, portul și obiceiurile valahe. Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mânăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mânăstirea şi a-i apăra pe călugări”.

Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită – fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează mărturiile epigrafice. Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” (împăratul Justinian avea origini dacotrace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora).

Cei 100 de „colonişti” getodaci trimişi de Justinian au avut ca misiune, în primă fază, zidirea mânăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre. Ridicată între anii 527-557, Mânăstirea Sfânta Ecaterina va dispune de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35 de metri înălţime, înconjurată de grădini şi chiparoşi.

Atât zidurile, cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri masive de granit. Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele” – după cum însuşi Justinian le cere – această nivelare a unei zone extinse fiind necesară pentru a se realiza fundaţia bisericii. Biserica mânăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei.

Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe – flori, frunze, lujere etc. Aceste uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi balamalele lor iniţiale. Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din secolul al VI-lea. Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii, dintre care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi menţionează pe „preaevlaviosul nostru împărat” Justinian şi pe „răposata împărăteasă” Teodora.

Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin însăşi modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei mânăstiri-cetate, fiind puse în practică cunoştinţele şi tehnicile (inclusiv cele de apărare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul timpului pentru construcţia propriilor cetăţi. După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mânăstirii. La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit „llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah.

În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya). Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxis și Gebeleizis, care însemna Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”. O parte dintre dacii creștini vor deveni călugări ai mânăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mânăstirii, călătorul Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai.

El scrie că a „întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”. Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai: „Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”. Un alt scriitor arată:

„Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”. Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a întâlnit un „beduin vlah” care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui: „Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici.

M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mânăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”. Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mânăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş. De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor mânăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mânăstirea Sfântei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente.

Mănăstirea a fost inclusă în politica culturală a multor voievozi români: Petru Rareș al Moldovei (1527-1538) a acordat înalta sa protecție egumenului de Sinai numit Ioachim Vlahul; Petre Șchiopul, tot de pe tronul Moldovei (1574-1591), vedea în mănăstire un posibil loc de refugiu în cazul unei pribegii; Alexandru Mircea-Vodă, în Țara Românească, a zidit în anul 1576, Paraclistul Sf. Ioan Botezătorul în fața bisericii principale de la Sinai și a dăruit mănăstirii „sate, pământuri și venituri în Țara Românească”;

Ieremia Movilă, domnul Moldovei, a dăruit așezământului un Evangheliar (un manuscris frumos împodobit, care este până azi o piesă de excepție în biblioteca mănăstirii); Vasile Lupu al Moldovei a donat permanent mari sume de bani și a asigurat cu personal protecția așezământului; Doamna Elena Cantacuzino (mama principelui Șerban al Țării Românești) în anii 1682 a făcut pelerinaje la mănăstire împreună cu fiul său Mihai Cantacuzino (vel spătar, adică mare comandant al armatei) și cu o suită de 200 de călăreți.

Spătarul Mihai Cantacuzino impresionat de frumusețea și prestigiul așezământului, când s-a întors în țară, a ctitorit pe Valea Prahovei așezământ care avea să perpetueze până azi, pe harta României, numele Muntelui Sinai „unde a făcut Dumnezeu vorba cu Moise proroc”, este vorba de Sinaia; Constantin Brancoveanu, voievodul Țării Românești, a făcut în anii 1696 „danii” substanțiale așezământului care s-au perpetuat și după moartea sa până în anul 1863, la secularizarea bunurilor conventuale în România. Totodată, Brâncoveanu a făcut un gest deosebit, și a donat mănăstirii un portret de o reală calitate artistică și azi de o deosebită valoare, pe care se poate citi inscripția „Constantinus Brankovan, Supremus Valachiae Transalpinae Princeps. Ae (ta) tis 42. A(nn)o D(omi)ni 1696”. O copie a acestui tablou se află azi la Muzeul de Artă al României din București. Brâncoveanu a contribuit la dotarea cu noi candele, sfeșnice și broderii prețioase a mănăstirii.

Marele cărturar și tipograf român Antim Ivireanu a întocmit la Snagov și a dăruit mănăstirii, un ghid al muntelui Sinai, în anul 1710; apoi Mihail Racoviță, Grigore Ghica, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Mavrogheni și alți principi ai Moldovei și Țării Românești au făcut importante donații. Undeva la mijlocul sec. al XIXlea, venerabilul așezământ dispunea în România de veniturile a opt mănăstiri și biserici, a numeroase imobile și a peste 50.000 de hectare de pământ arabil și păduri. Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mânăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini de la Sinai încep să preia obiceiurile și religia musulmană.

Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o formau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie. Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile. Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei:

„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab, dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”. Vlahii și-au păstrat religia creștină cel puțin până în secolul al XVIIIlea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică, şiau schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea.

Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mânăstirii că ei prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”. Mânăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără întrerupere. Prezentând-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune: „Mânăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole.

De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mânăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie, Mânăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă. Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”.

La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mânăstirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material. De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mânăstirii cu spaţiul carpatodanubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt și care au acordat ajutoare constante până la secularizarea averilor mânăstirilor.

Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta – în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăzi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu, pictat în ulei, în mărime naturală, împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

O cercetare mai amănunțită dacă va fi efectuată va aduce noi dovezi ale adevărate noastre istorii. Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular în preajma Mânăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2.000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mânăstirii ajutând la treburile administrative ale lăcaşului. Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mânăstire ca bucătari, lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar.

Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii Mânăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă rații gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului sfânt. În cadrul muzeului este păstrată o copie a scrisorii trimise de Profetul Mahomed călugărilor, în care acesta promite că musulmanii vor apăra, cu prețul vieții, mănăstirea și pe cei ce trăiesc acolo. În prezent, mănăstirea funcționează după ritul bisericii ortodoxe grecești și reprezintă unul din cele mai importante centre de pelerinaj din lume. Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte de a i se tăia capul, a fost:

„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci. Amin!”

Conf univ. dr. George V Grigore