Andrei Mureșanu – Poetul deşteptării naţionale

Andrei Mureşanu s-a născut pe 16. XI. 1816, în oraşul Bistriţa din Transilvania, într-o familie de grecocatolici, părinţi fiindu-i Eftimia şi Teodor. Tatăl său era un mic întreprinzător, prezentat de către G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent ca fiind morar de scoarţă de argăsit, din care abia asigura susţinerea familiei sale, a soţiei şi a celor trei copii (Ştefan, Vasile şi Andrei). Rămaşi orfani de tată, doar Andrei este susţinut să urmeze cursurile şcolii, acesta fiind înscris la Şcoala Normală din Bistriţa, în 1825, unde urmează şi cursurile de liceu, după care, la Blaj, va studia teologia şi filozofia. I-a avut drept profesori pe Timotei Cipariu şi pe George Bariţiu, de care se va apropia foarte mult. În 1839 va deveni colaborator al revistelor Foaie pentru minte, inimă şi literatură şi Gazeta Transilvaniei, semnând cu diverse pseudonime: Sereţeanu, Urziceanu sau Eremitul din Carpaţi (conform tabelului cronologic al lui Constatin Mohanu, în vol. Andrei Mureşanu – Deşteaptă-te, române!, 2003).

Ioan Raţiu menţionează poezia de debut, în lucrarea Andrei Mureşanu – Viaţa şi opera, reeditată în 2016 la Galaxia Gutenberg, TârguLăpuş: Cea dintâi poezie a sa este <<Fetiţa şi păsăruica>>, publicată în 1839. Colaborarea cu revistele menţionate mai sus este foarte durabilă, Mureşanu publicând şi diverse articole pe teme literare, legate de artă etc. Ion Buzaşi, în monografia Andrei Mureşanu, 1988, preciza: Andrei Mureşanu devine <<redactorul secundar>> al foilor braşovene, dar ani în şir, când Bariţ era nevoit să părăsească Braşovul (…), grijile redacţionale cădeau numai în sarcina poetului: <<Oricând eu aveam să întreprind călătorii mai îndepărtate – îşi aminteşte Bariţ – (…), el totdeauna purta sarcina redacţiunii cu zel şi pricepere>> (M. Anghelescu, G. Bariţ şi contemporanii săi, vol, V, 1982). Legat de activitatea publicistică, D. Păcurariu afirma în Istoria literaturii române, II, Bucureşti, 1968, p. 568-572: Publicistica lui Mureşanu cuprinde o serie de articole referitoare la probleme ale creaţiei literare şi artistice, foarte interesante pentru înţelegerea concepţiei estetice a autorului, a gândirii sale filozofice şi sociale în general.

O parte întinsă a acestor articole se ocupă de lămurirea unor noţiuni elementare: rimă, <<cădinţă>>, eleziune, vers alb, hexametru ş.a. Va colabora şi cu Telegraful român din Sibiu. Aici va publica un articol cu titlul Românul şi poezia lui, susţinând faptul că: Poezia a fost şi va fi apostolul şi propăşitorul libertăţii, cu care este aşa strâns rudită. A fost şi conţopist (concepist guvernial), activitate în care nu se regăseşte, a fost şi translator de limbă română şi traducător (din Young şi Tacit). Singurul volum de poezii al lui A. Mureşanu apare în 1862, Din poesiele lui Andreiu Murăşanu, pentru care va primi de la Astra şi un premiu de 50 de galbeni. Un an mai târziu, în 1863, poetul se stinge (12 octombrie), fiind iniţial înmormântat în Braşov, în cimitirul Bisericii de pe Tocile. În 1882, va fi reînhumat în cimitirul Groaveri din Braşov. Andrei Mureşanu este cunoscut prin faptul că poezia sa intitulată iniţial Un răsunet, cunoscută sub titlul adaptat după primul vers al acesteia – Deşteaptă- te, române!, a devenit imn naţional al României după 1989.

Textul poeziei a fost scris în 1848, Mureşanu fiind unul dintre fruntaşii revoluţiei, poezia transmiţând un puternic mesaj patriotic, atât de necesar acelui an revoluţionar. Pe lângă tematica patriotică a creaţiei sale lirice, Mureşanu abordează şi alte teme literare: pe cea a naturii – Raza cea de primăvară/ Peste câmpuri oscila,/ Şi-n crepusculul de seară/ Mii de flori se răsfăţa (Teodor şi Măriuţa) şi a iubirii: A naturei desfătare/ Vrând să guste liniştiţi,/ Ies doi tineri la plimbare/ Printre arbori înfloriţi.//(Teodor şi Măriuţa).

Regăsim şi tema sorţii, D. Păcurariu afirmând în Istoria literaturii române, II, că: Există, într-o serie de poezii din perioada de început, o tendinţă vădită spre pesimism. Viaţa, în care stăpânesc răutatea şi nedreptăţile, îl apasă pe poet (…): Aşa şi eu, ursită, petrec zilele mele/ Departe de ce zicem în lume fericit;/ Speranţele spre bine îmi sunt suspinuri grele,/ Ce noaptea se deşteaptă şi-n zi nu ia sfârşit”.// (…) Dar unde mă voi plânge, pe cine să pun vina?/ Aşa mi-a fost ursita, din veac am fost menit/ Să văd mărul de aur, dar să nu-l prind cu mâna,/ Să fiu eu mărturie la cel ce-i fericit.// (Aşa mi-a fost ursita). În unele creaţii, Mureşanu abordează şi tema sorţii întregii ţări, pentru care suferă, cerândule străbunilor dovezi că faptele lor n-au fost vrednice de crunta soartă a suferinţei naţionale: Atunci întreb ursita, cu ce drept ne apasă?/ Ajungă-i tirănia ce seculi am cercat;/ De patru seculi soartea nemic nu va să lasă;/ De patru seculi noapte-i şi ceaţă necurmat.// Ieşiţi voi umbre moarte, eroii gintei mele,/ Şi daţi dovezi la lume, ce-atât v-a înnegrit!/ Strigaţi în gura mare că voi d-atâtea rele,/ Ce cearcă strănepoţii, nu v-aţi vinovăţit! (Glasul unui român).

În poezia Omul frumos, Mureşanu abordează tema frumuseţii spirituale a fiinţei umane, atunci când acesta dă dovadă de virtute, de credinţ neclintită în bine şi în idealuri înalte, când ţinteşte către dreptate, când are sufletul curat, capabil de iertare, când omul e creştin şi un căutător al păcii: Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină, Frumos e omul, Doamne, cu inimă curată,/ Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,/ Sincer, nefăţărit;/ Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,/ Închidă-l să nu vază lumina pân’la moarte,/ Şi iată-l neclintit!//, Virtutea-i va fi scutul şi-azilul de scăpare/, Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,/ Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate/ De ce nu vine, Doamne, a ta împărăţie,/ Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,/ Fiind creştini curaţi;/ Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,/ Egala-ndreptăţire şi pacea-adevărată,/ Ca între fii şi fraţi!//.

Se remarcă în versurile lui Andrei Mureşanu faptul că poetul este o conştiinţă înaltă, cu idealuri nobile, cu mari aspiraţii la adresa neamului şi a omului, în general, o conştiinţă cizelată de credinţa în spiritul umanităţii şi în evoluţia acestuia şi a acesteia, un spirit revoluţionar, încărcat de o puternică şi mobilizatoare dorinţă de libertate şi de dreptate, un apărător al valorilor fiinţei naţionale, îndemnând la curaj, la preţuirea trecutului şi a eroilor. Nu este de mirare cum de un astfel de om, un astfel de creator, a scris, în 1848, versurile poeziei Un răsunet, versuri devenite, după cum am menţionat mai sus, versurile imnului naţional al României, un adevărat păstrător al credinţelor profunde şi al marilor idealuri care l-au definit pe Andrei Mureşanu, cel care, prin acest poem, reuşeşte să devină un purtător al glasului întregului popor, al întregii fiinţe naţionale.

În aceeaşi lucrare amintită, D. Păcurariu afirma: Lirica patriotică a lui Mureşanu culminează cu <<Un răsunet>>. Creată în focul evenimentelor revoluţionare de la 1848 şi cântată pe melodia lui Anton Pann, poezia a devenit marşul revoluţionarilor ardeleni, o adevărată marseilleză românească (cum a numit-o Bălcescu), care a mobilizat poporul la luptă şi a asigurat autorului gloria de poet al revoluţiei şi de bard naţional (…). Chemarea la luptă nu e adresată doar naţiunii române din Transilvania, ci întregului popor român asuprit din toate cele trei mari provincii. (…) Invocând momente înălţătoare ale istoriei naţionale, pentru a-i îmbărbăta pe revoluţionari, poezia de referă, semnifiactiv, la Mihai, Ştefan şi Corvin, ei ilustrând în faţa lumii eroismul poporului român în fiecare din cele trei provincii.

Poezia ne impresionează prin tonul înălţător, prin preţuirea manifestată faţă de atâţia eroi ai ţării, faţă de conducătorii care au dat verticalitate acestui neam, care, în accepţia lui Mureşanu, trebuie să fie mândru de trecutul său, de înaintaşii de seamă şi care trebuie să aibă curajul de a lupta pentru unire, pentru ridicarea din soarta potrivnică şi nemeritată, pentru a croi un alt destin, demn, propriu, împlinind idealurile de secole ale întregului neam românesc şi ale eroilor ţării: Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,/

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!// Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,/ Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător în lupte, un nume de Traian! // (…) Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,/ Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,/ Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,/ <<Viaţă-n libertate ori moarte>> strigă toţi. // Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,/ Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt./ Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ! Eminescu îi dedică poetului în poezia Epigonii o strofă memorabilă: Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,/ Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,/ Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,/ Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune/ Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.//

George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, îl numeşte pe Mureşanu cântăreţul anului 1848 în Ardeal, acesta apreciindu-i opera poetică drept una mai mult ocazională, remarcând şi existenţa unor poezii de sentiment (Teodor şi Măriuţa, Măriuţa bălăioară etc.), dar şi aerul profetic aşa de grav şi de sincer în tristeţa lui. Ion Buzaşi, la p. 87 din monografia menţionată deja, consideră că Andrei Mureşanu este cel mai însemnat poet liric al Transilvaniei, până la Coşbuc, prin care se statorniceşte o coordonată fundamentală a poeziei ardelene: mesianismul, iar Dumitru Micu în Scurtă istorie a literaturii române, I, 1994, menţiona:

Conotaţiile inefabile trezite de memoria istorică, asociaţiile ce se creează spontan, chiar subconştient, cu poezia de mai târziu a mesianismului naţional (Eminescu, Coşbuc, Goga, Blaga, Cotruş) împrospătează cântarea deştepării noastre neîncetat, dându-i o vibraţie inedită, ori de câte ori e recitată sau intonată (…). Aurel Rău, în lucrarea intitulată Andrei Mureşanu – În răsăririle magicului, Cluj-Napoca, 1996, afirma că poetul este un glas distinct inclusiv prin lupta cu o limbă literară încă neaşezată şi că prin Mureşanu poezia cultă din Ardeal, pe filiera ei lirică are primul glas românesc binecuvântat. De-a lungul timpului au apărut numeroase articole despre A. Mureşanu. Astfel, în Orizont nr. 6 din 01.06.1964, Lucia Jucu Atanasiu remarcă unele procedee ce revin cu insistenţă în poezia sa: repetiţia, enumerarea, invocarea, în România literară din 9.07.1977, Şerban Cioculescu nota:

Ca poet, Andrei Mureşanu este partizan al versificaţiei tradiţionale cât mai corecte, iar în ediţia din 12. X. 1988, Ion Buzaşi scria: Conştiinţa literară românească a văzut în A. Mureşanu pe cântăreţul nădejdilor de libertate naţională a românilor din Transilvania. În Steaua nr. 10 din 01.X.1988, Ion Buzaşi îl citează pe I. D. Bălan din Condiţia creaţiei, Portrete, Buc., 1968, p. 163: Mai e încă mult loc de cercetare pentru a stabili cum se cuvine contribuţia lui Andrei Mureşanu la dezvoltarea gândirii estetice româneşti, a teoriei şi a criticii noastre literare.

Un portret al omului Andrei Mureşanu, în esenţa sa spirituală, este creionat de Ioan Raţiu, în monografia scrisă cu intenţia de a reaminti cu pietate memoria bardului naţional de la 1848, lucrare în care notează:

Însuşirile sufleteşti ale sale încă sunt toate alese şi frumoase, Ca român, mult şi mai presus de toate şi-a temut libertatea naţională, Pe teren politic este radical: el vrea numai români liberi pe pământ liber, Ca învăţător şi profesor este părintele adevărat al elevilor săi, În ce-i priveşte sentimentele morale, este riguros şi plin de credinţă, În familie este soţ blând şi plăcut (poetul s-a căsătorit în 1842 cu Susana Greceanu, cu care va avea 8 copii, dintre care, la moartea poetului, mai rămăseseră în viaţă doar doi, George şi Eleonora), era bunătatea întrupată faţă de oricine, ajuta pe cei necăjiţi şi asupriţi etc. Păstrăm acest portret remarcabil al lui Andrei Mureşanu, precum şi poezia ce a devenit imn naţional, poezie a deşteptării conştiinţei naţionale a tuturor românilor, poezie a demnităţii şi unităţii acestora, poezie care va avea, peste timp, în toate generaţiile ce vor urma, un puternic, permanent şi mobilizator răsunet.

Prof. Monica Gherghel Răduț