Fresca „Meșterul Manole” din Palatul Regal-Episcopal Curtea de Argeș

Legenda Meșterului Manole este una dintre cele mai cunoscute de majoritatea românilor. Sacrificiul suprem al acestuia pentru a crea o mănăstire unicat este incredibil. La Curtea de Argeș, loc al legendarei mănăstiri, în Palatul Episcopal – Palatul Regal se găsește și o sală de recepție, unde partea superioară a pereților, ne povestește legenda meșterului Manole. Picturile au fost realizate de pictorul francez Lecomte du Nouy, cel care a realizat și restaurarea Mănăstirii Argeșului și se întind pe o lungime de 40 m. Nu a fost vizitabilă, până de curând, în 2021, când a avut loc restaurarea și consolidarea cu fonduri structurale a Palatului. Puţină lume ştia că în Palatul Episcopal (vechea Reşedinţă Regală de la Curtea de Argeş) se găseşte o sală de recepţie inedită – un spaţiu ca de poveste, care însă nu a fost vizitabilă decât cu prilejul unor evenimente importante.

O uriaşă pictură, opera francezului Lecomte du Nouy, zugrăveşte, în acest perimetru, taine din celebra legendă a Meşterului Manole. Actualul Palat Episcopal, cunoscut mai ales ca Reşedinţa Regală Curtea de Argeş, are o poveste lungă, împletită în jurul ctitoriei lui Neagoe Basarab. Până la anul 1875 Mânăstirea Curtea de Argeş avea o înfăţişare clasică de mânăstire românească, cu ziduri împrejmuitoare mari şi groase, chilii, un paraclis de o frumuseţe deosebită, iar undeva în partea de răsărit se construise şi un seminar. Cu ocazia marii refaceri a Mânăstirii din perioada 1875- 1886, care poartă amprenta M.S. Carol I şi a arhitectului Emille Andre Lecomte de Nouy, toate aceste clădiri au fost demolate rămânând numai superba catedrală având acum o măreţie regală. Locul chiliilor, paraclisului şi zidurilor a fost luat de parc, iar pe locul seminarului s-a construit clădirea care a purtat, până la abdicarea silită a M.S. Regelui Mihai I, numele de Reşedinţa Regală, explică istoricul Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.

De fapt, Reşedinţa Regală a fost gândită ca o clădire cu dublă funcţionalitate: aripa de nord, ca palat al episcopilor de Argeş şi partea de sud, ca reşedinţă regală. Cele două părţi erau despărţite de o minunată biserică ce slujea ca loc de rugăciune şi închinăciune atât episcopilor cât şi familei regale. Este realizată dintr-o cărămidă specială, cu grad ridicat de vitrifiere, similară celei de la forturile Bucureştilor. Din acest motiv, regele Carol a fost acuzat în presa vremii de deturnarea cărămizii destinate apărării militare a Capitalei, mai explică Ştefan Dumitrache. Aripa de sud, prevăzută cu unul dintre cele mai vechi lifturi din ţară are, la parter, o sală de primire decorată cu imaginile Legendei Meşterului Manole, din acest motiv sala purtând numele acestuia.

Frescele au fost realizate de Andre Lecomte de Nouy, fratele său şi colaboratorul lor, românul Constantinescu. Tot în această aripă, în foişor, se află cabinetul de lucru al Reginei Elisabeta, unde a lucrat Evanghelia ce poate fi admirată în Mânăstire şi unde se păstrează încă şevaletul şi pensulele ei, mai precizează Ştefan Dumitrache. În Palat, mai exact în muzeul din incintă (Muzeul Arhiepiscopiei), găsim, pe lângă fosta catapeteasmă a Mânăstirii, realizată în vremea lui Şerban Cantacuzino, care a fost dusă la Biserica Valea Danului cu ocazia reconstrucţiei catedralei, cărţi şi obiecte bisericeşti de o mare valoare, dar şi patru din frescele recuperate din vechiul edificiu al Mânăstirii Curtea de Argeş, la restaurarea lăcaşului de către acelaşi Andre Lecomte du Nouy.

Arhitectul şi restauratorul francez Andre Lecomte du Nouy (1844-1914), discipolul unuia dintre cele mai celebre nume în domeniu, Eugène Violletle-Duc, este profesionistul la care Regele Carol I al României a apelat pentru restaurarea unora dintre monumente acestei ţări. Deciziile sale arhitecturale au stârnit o serie de polemici, pe marginea practicilor sale de restaurare, care, în multe cazuri s-au încheiat cu demolarea şi refacerea edificiilor şi s-au soldat cu pierderea unor importante elemente ce n-au avut şansa de a fi integrate în produsele finale ale lui Lecomte de Nouy. Printre cele mai importante monumente asupra cărora francezul şi-a pus amprenta se numără şi Mânăstirea Curtea de Argeş. Regele Carol decide reconstruirea Mănăstirii Argeşului după metoda lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc care însă îl refuză pe motive de vârstă şi sănătate, dar i-l recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul său.

Acesta va reconstrui Mănăstirea încercând să o transforme dintr-o construcţie princiară, într-una regală, explică Ştefan Dumitrache. Din păcate, în cursul reconstrucţiei, pereţii Mănăstirii au fost demolaţi până aproape de bază. Chiar şi fresca nedeteriorată a fost scoasă de arhitectul francez pentru a fi înlocuită cu alta. Mai există, din informaţiile mele, 48 de astfel de fresce, 39 la Muzeul Naţional de Artă al României, 5 la Muzeului Naţional de Istorie al României şi cele 4 de la Muzeul Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului (nedeschis publicului larg), precizează Ştefan Dumitreache. Dacă din vechile fresce s-a mai putut salva câte ceva, valoroasele picturi din paraclisul Mânăstirii – singurul edificiu ridicat de domnitorii fanarioţi în Curtea de Argeş – au pierit odată cu demolarea acestuia de Lecomte de Nouy, decizie luată pentru a face loc parcului destinat familiei regale.

Nu se ştie cu exactitate când, dar la un moment dat relaţiile dintre Casa Regală şi Episcopia Argeşului s-au deteriorat, astfel că episcopii au fost scoşi din Palat şi siliţi să locuiască în fostele dependinţe din afara gardurilor mânăstirii. Aflăm aceasta din nişte memorii ale episcopului Visarion, care în 1921 se plânge ministrului de condiţiile precare în care este nevoit să locuiască. Memoriile sale nu au rămas fără răspuns. Episcopia a primit o clădire cumpărată din fondurile statului de la familia unui ofiţer în rezervă, dar episcopii nu au fost primiţi înapoi în reşedinţă.

Carol al II-lea a hotărât să transforme Mânăstirea în necropolă regală, a scos-o din cult şi a cedat episcopiei un teren pe care urma să se construiască o nouă biserică episcopală. Pe acest teren se construieşte astăzi necropola regală a României, Saint-Denis-ul nostru, mai spune Ştefan Dumitrache. După instaurarea comunismului, palatul a revenit Mânăstirii Argeşului, care, printr-o manevră iscusită a Patriarhului Justinian Marina, a scăpat de prigoana comunistă, acesta constituind la Curtea de Argeş un centru de reciclare al preoţilor, aşa cum cerea regimul acelor timpuri.

Fosta Reședință Regală de la Curtea de Argeș a fost supusă unui amplu proces de reabilitare și consolidare cu fonduri europene nerambursabile. Lucrările au costat circa 22 milioane de lei (18,6 milioane lei fonduri nerambursabile) și au început în decembrie 2017, având ca termen de finalizare martie 2021. După restaurare, celebrele fresce care ilustrează Legenda Meşterului Manole, văzute până acum de foarte puțină lume fiindcă sala era închisă, vor putea fi admirate de vizitatori. Nu multă lume a avut șansa de a pătrunde în Sala Manole, impresionantul spațiu de recepţie al fostei Reşedinţe Regale (Palatul Regal) care înfățișează, în partea superioară a pereţilor, pe o lungime de aproape 40 de metri, celebra „Legendă a Meşterului Manole” – Icarul nostru românesc.

Opera de artă pe care, până acum, doar privilegiații au putut-o vedea din interior, va putea fi admirată de publicul larg odată cu alte câteva obiective alăturate fostei Reședințe Regale, grație acestui proiect finanțat cu fonduri UE. „Pe vremea când lucram la transpunerea pe suport digital a clişeelor pe sticlă provenite din Colecţia „Alexandru Tzigara-Samurcaş“, am descoperit câteva diapozitive reprezentînd imagini ale legendei Meşterului Manole. Păreau pagini de carte, făcute în jur de 1900 – linia desenului era cea a graficii epocii. Doar că etichetele originale ale grupului de diapozitive indicau: „Frescă M-tirea Curtea de Argeş. Legenda Meşterului Manole“.

Deci, nici vorbă de carte, ci imagini ale unei fresce pe care nu reuşeam să o localizăm. Doamna Ioana Beldiman, istoric de artă, cea care s-a oferit să ne ajute – şi ne-a şi ajutat din plin – să punem în ordine şi să facem un inventar corect al părţii de artă a colecţiei, ne-a indicat locul frescei: ea este cea care decorează partea superioară a pereţilor sălii Manole din cadrul palatului episcopal, cel construit de către restauratorul bisericii Mănăstirii Argeşului, Emile André Lecomte du Noüy.

Iar comanda pentru decorarea interiorului a primit-o pictorul – şi el francez – Jean Neylies. Tot doamna Beldiman ne-a completat informaţiile asupra pictorului. Jean Neylies (1869-1938) s-a născut la Montesquieu-Volvestre, într-o familie modestă. În jurul vîrstei de 20 de ani, pleacă la Paris pentru a se specializa în meseria de coafor. Meseria aleasă este repede uitată şi Neylies se înscrie la École des Beaux-Arts. Îl întâlneşte pe Gheorghe Marinescu, aflat atunci la studii la Paris. Acesta din urmă îl angajează pentru a-i ilustra teza de doctorat, mai apoi tratatele de neurologie, şi îl invită la Bucureşti. Neylies vine aici în 1897. Lucrează pentru Gheorghe Marinescu şi pentru Muzeul Antipa, dar face şi pictură în ulei. Expune la Salonul oficial după ce, începînd din 1903, are expoziţii personale. Chiar şi în 1914 – anul reîntoarcerii sale în Franţa – Universul literar din 7 decembrie anunţă deschiderea, la Bucureşti, a expoziţiei pictorului Neylies.

Intrat în relaţii cu membri ai Casei Regale – de altfel, îl găsim adesea menţionat ca fiind Peintre officiel Cour Roumanie –, primeşte comenzi. Printre ele, pe cea a decorării celei mai reprezentative încăperi a clădirii episcopiei de la Curtea de Argeş. Ceea ce realizează acolo este un fel de bandă desenată, ilustrând legenda Meşterului Manole. Se pare că pentru această lucrare primeşte ordinul Bene Merenti. Este, de aceea, surprinzător faptul că Neylies nu este citat în bibliografie pentru această lucrare în frescă, în timp ce pictura sa de şevalet se află şi astăzi pe listele licitaţiilor de artă. Sigur, fresca de la Argeş nu poate fi scoasă la licitaţie.

După ce, în 1914, Casa Regală îi oferă o pensie, pictorul se întoarce în Franţa. Revine în Bucureşti an de an, ca să expună, dar şi ca să-şi ridice pensia – condiţie pusă atunci cînd i-a fost acordată. Lucrează şi în Franţa, unde îşi cumpără o locuinţă căreia îi alătură un atelier. Moare în 1938 la Montesquieu-Volvestre. Deşi francez, Jean Neylies se numără printre cei pe care îi prezintă Tudor Octavian ca fiind Pictori români uitaţi (2003). Poate fiindcă el a lucrat mai bine de trei decenii la noi, cu deosebire teme rurale şi patriarhale, foarte dragi începutului de veac în România – cum scrie autorul volumului. În ceea ce mă priveşte, l-aş încadra în această categorie mai ales pentru fresca de la palatul episcopal de la Argeş, pentru felul în care a interpretat şi adaptat legenda Meşterului Manole unui loc încărcat de simboluri pentru lumea românească a epocii. Simboluri valabile şi astăzi, şi care ne sunt transmise tocmai de către Jean Neylies, prin fresca realizată acum un secol.

Un meşter despre alt meşter…, ne spune Anca Brătuleanu, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti. Dacă până acum, Palatul Regal nu putea fi vizitat, acum după restaurare, partea dinspre Nord, care este muzeu, va fi accesibilă publicului. Spun muzeu nu în sensul de instituție, ci în sensul de colecție muzeală. Sunt acolo o parte din fostul iconostas al Mânăstirii din vremea lui Șerban Cantacuzino, sunt patru fresce care au aparținut Mânăstirii până la restaurarea făcută de către Andre Lecomte de Nouy, dar și alte lucruri interesante. Turiști și iubitori de istorie, cei care ajungeți la Curtea de Argeș, vizitați Palatul Regal – Episcopal și admirați uriașa frescă cu reprezentarea Legendei Meșterului Manole – Icarul nostru românesc. Nu poate fi decât un moment de reverie și mesaj simbolic și spiritual.

Conf univ. dr. George V Grigore