PATRIOTISMUL – COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ A CONȘTIINŢEI NAŢIONALE

PATRIOTISMUL – COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ
A CONȘTIINŢEI NAŢIONALE

Conceptul de patriotism sau dragoste de patrie s-a constituit în legătură directă şi în urma apariţiei ideii şi noţiunii de patrie. Termenul este relativ nou, dar noţiunea definită de sentimentul specific este una foarte veche, cunoscând ca forme primare dragostea de casa părintească şi locul natal, implicând comunitatea umană cunoscută. O definire sugestivă în viziune populară şi în termeni obişnuiţi o dă marele nostru povestitor, Ion Creangă, în Amintiri din copilărie: „Dragu-mi era satul nostru (Humuleşti, n.n.) cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Nemţului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie…”.
Potrivit tradiţiei folclorice, Eminescu numeşte sentimentul „iubire de moşie”. DEX-ul defineşte patriotismul drept „sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, statornicit în decursul istoriei”, termenul fiind la noi un neologism de origine franceză (patriotisme).
Constituent fundamental al conștiinței naționale, patriotismul reprezintă componenta cea mai înaltă a demnităţii naţionale, sentiment peren şi profund. B. Şt. Delevrancea afirma: „Patria şi Patriotismul sunt primordial instinctive. Pe noi ne preced Patria şi iubirea de patrie. Ne naştem cu asemenea năzuinţe fundamentale. După noi rămân mai departe, moştenire firească urmaşilor noştri”. O viziune mai largă, generală a conceptului propune Richard Aldington, depăşind perspectiva individuală:
„Patriotismul este un simţământ viu al responsabilităţii colective”.
În formele lui multiple de manifestare intră dragostea pentru trecutul eroic, pentru limba naţională, pentru miturile, folclorul, obiceiurile şi tradiţiile naţionale, pentru graiul străbun, pentru portul specific, pentru valorile materiale şi spirituale create de-a lungul timpului (Mioriţa, Mănăstirea Argeşului, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte), pentru înţelepciunea populară adunată în proverbe, zicători şi ghicitori, pentru eroii neamului şi personalităţile culturale, artistice, ştiinţifice, sportive, pentru marile realizări naţionale de-a lungul vremii etc.
Poate nu e lipsit de interes să amintim mesajul, actual şi astăzi, transmis acum mai bine de 200 de ani de către boierul patriot Ienăchiţă Văcărescu (1740–1797) în celebrul lui Testament literar: „Urmaşilor mei Văcăreşti, Las vouă moştenire Creşterea limbii româneşti Şi-a patriei cinstire!”.
Preamărirea ţării şi cultivarea limbii naţionale vor rămâne deziderate şi pentru generaţia de la 1848, care, preocupată de trezirea conştiinţei naţionale, va cultiva insistent, potrivit programului enunţat de M. Kogălniceanu în Introducţia la Dacia literară (1840), trecutul eroic (să ne amintim de Legendele istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu, poeziile Umbra lui Mircea. La Cozia a lui Grigore Alexandrescu sau Dumbrava roşie şi Dan, căpitan de plai ale lui Vasile Alecsandri ori celebrul poem în proză, cu titlu mai mult decât semnificativ, Cântarea României a lui Alecu Russo), folclorul naţional, prin descoperirea excepţionalelor creaţii Mioriţa şi Mănăstirea Argeşului de către Alecu Russo pe când era exilat la mănăstirea Soveja şi publicate apoi de V. Alecsandri în Poezii populare ale Românilor (1866), precum şi înfăţişarea frumuseţilor patriei fie în poezie (Pastelurile lui Alecsandri), fie în proză (Cântarea României).
Preamărirea primei uniri politice a celor trei provincii româneşti tradiţionale o face istoricul Nicolae Bălcescu în Românii supt Mihai Voievod-Viteazul. Eroismul şi jertfa pentru ţară sunt evidenţiate mereu, celebre rămânând până astăzi cuvintele Mumei lui Ştefan cel Mare (D. Bolintineanu): „Du-te la oştire, pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!” Înfiinţarea unui Curs de istorie naţională de către Mihail Kogălniceanu în 1843 îi prilejuieşte acestuia preamărirea trecutului nostru de luptă pentru libertate.

Mai târziu, Eminescu considera cultivarea faptelor istorice componenta centrală şi chiar condiţie a existenţei sentimentului: „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”.
În esenţă, atitudinea patriotică îşi are sorgintea în trăsăturile generale ale unui popor, în profilul său spiritual, în modul particular de a gândi, a simţi şi a acţiona.
Viziunea identitară naţională, ca element constituent al patriotismului, se reflectă în structura spirituală, în factura psihică, în însuşiri morale, mentalităţi şi obiceiuri, în cultură, în problematica generală a colectivităţii respective, în idealurile, năzuinţele şi aspiraţiile ei etc.
Nu vorbăria goală, frazele sforăitoare sunt dovada patriotismului: „Măsura patriotismului nostru, scria gazetarul Eminescu, va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de a le îndeplini în viitor, căci orice popor, pentru a se putea întări ş-a pune bazele unei existenţe durabile, mai înainte de toate are trebuinţă neapărată de o patrie, de un pământ, de care să se lege cu sângele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimii sale”. Luptele de apărare a ţării din timpuri îndepărtate sub îndrumarea unor conducători viteji, hotărâţi şi înţelepţi ca Dromichete, Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, jertfele sutelor de mii ostaşi anonimi pentru cucerirea Independenţei ţării din 1877, din timpul Primului Război Mondial, de la Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti, din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial sunt dovezi ale celui mai înalt patriotism al poporului nostru. Lecţia lui Decebal şi a căpitanilor săi, care s-au sinucis când n-au mai văzut nicio cale de ieşire din situaţia de înrobire în urma victoriei romanilor, este cutremurătoare şi exemplară, căci demonstra ideea că libertatea şi demnitatea nu sunt de vânzare, că pământul ţării este sfânt şi că în condiţiile pierderii lui nu există fiinţare.
În opoziţie cu nenumăraţii eroi ai neamului, politicieni demagogi, ipocriţi şi veroşi au vândut şi vând interesele ţării pentru interese personale, jefuind bogăţiile patriei şi averea naţiei, încălcând orice fel de principiu etic şi morala străbună, urmărind doar „banul şi câştigul fără muncă”, neavând nimic sfânt. Versurile eminesciene din Scrisoarea III, vizând politicienii demagogi ai vremii, se potrivesc şi astăzi: „Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei…”.
După ’89, Ţara, în loc să cunoască progrese economice, politice, sociale, să câştige în demnitate şi prestigiu internaţional, a ajuns, din cauza conducătorilor, politicienilor şi politicii greşite pe toate planurile, înrobită şi desconsiderată. Mai mult, Românii sunt consideraţi popor de rang doi şi trei, iar ţara a devenit cvasi-colonie şi teren de experimente de toate felurile pentru forţe străine intereselor naţionale. Datorită unor hotărâri mai vechi a unor politicieni rău intenţionaţi, ţara a cunoscut recent o nouă înjosire; la Olimpiada de la Rio, în cadrul unui ceremonial de premiere, numele România a fost ortografiat (intenţionat sau nu) cu doi de r, sugestie pentru etnia rromă…Românii, statul nostru, au promovat întotdeauna înţelegerea cu toate etniile, fără discriminare, colaborarea şi buna convieţuire, spiritul tolerant fiindune o caracteristică morală esenţială.
Considerăm integrarea în Uniunea Europeană o necesitate, noi, românii, şi străbunii noştri fiind cei mai vechi locuitori, potrivit izvoarelor istorice, pe aceste meleaguri, iar arheologul american Marija Gimbutas afirmă că în spaţiul carpato-dunărean a luat fiinţă „vechea civilizaţie a Europei”.
Jacques Chirac, preşedintele Franţei, enunţa clar unul din principiile fundamentale ale construcţiei europene: „Franţa trebuie să se angajeze mai departe în demersul integrării europene, dar trebuie să-şi păstreze identitatea franceză”. La noi e altfel. Ba mai mult, tot mai frecvent ni se dictează din străinătate, de la Bruxelles, de la Uniunea Europeană, Banca Mondială etc hotărâri contrare intereselor ţării, puse în practică (deşi multe sunt doar recomandări) chiar cu exces de zel de politicieni slugarnici şi lipsiţi de demnitate. Ţări vecine, ca Polonia, Ungaria, Cehia ş.a., nu aplică slugarnic măsuri antinaţionale, ba chiar iau atitudine.
Noi, NU! O Europă unită nu poate fi construită pe inegalităţi statale şi pe dictat, pe ştergerea identităţii naţionale a ţărilor mici şi mijlocii. Astăzi, în relaţiile dintre state, nu poate şi nu trebuie aplicată „dreptatea leului”. Octavian Paller, devoalând substratul periculos şi perfid al simpozionului organizat la Paris în 1990 cu tema Europă unită sau Europă a triburilor, avea perfectă dreptate când afirma: „Universalitatea nu înseamnă jertfirea identităţii altora, nu înseamnă colonizarea altora”.
Pe de altă parte, trebuie făcută distincţie între patriotism şi şovinism.
Nicolae Iorga evidenţia comportamentul diferit: „un patriot se recunoaşte prin faptul că iubeşte, respectă şi caută să adune şi să îmbunătăţească tărâmurile şi oamenii, pe când un şovinist urăşte tot ce nu-i seamănă şi dezbină oamenii”.
Azi, la noi, chiar, însemnele sacre ale patriei sunt batjocorite. Dacă în timpul bătăliei se prăbuşea ostaşul care purta drapelul, altul îl ridica din nou, înfruntând sabia şi gloanţele inamice. Dacă situaţia era fără ieşire, atunci drapelul unităţii era înfăşurat în jurul trupului, peste care se îmbrăca uniforma şi, salvat, era dus la unitate, fiind astfel apărată onoarea militară. Steagul patriei, pentru apărarea şi păstrarea căruia s-au jertfit în lupte mii de ostaşi, astăzi a devenit obiect de comercializare şi chiar vândut pentru „arginţii trădării”.
Eminescu avea perfectă dreptate: „Inimă foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot, chemat să îndrepteze poporul său.”
Intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa afirmaţia făcută la Cluj în 1946, „Înainte de a fi comunist, sunt român”, fiind acuzat de naţionalism chiar de tovarăşii săi, judecat şi executat. În schimb, un poet contemporan de-al nostru, care promitea şi care aspiră la premiul Nobel pentru literatură, spunea în 2014: „Înainte de a fi român, mă simt european”. A fost propus totuşi pentru această mare distincţie din partea României. De necrezut! Respectivul scriitor şi alţii nu înţeleg că nu poţi fi un mare creator fără a avea un trecut, fără a avea rădăcini naţionale, fără a porni de la mituri specifice. Un creator nu poate apărea din gol, din neant, fără a exprima o realitate specifică. Un artist nu poate ajunge în universalitate fără a aduce un univers identitar particular, pe care să-l continue în forme noi, originale. G. Călinescu afirma răspicat: „Orice scriitor universal este, ipse facto, un scriitor naţional”. Ca un adevărat patriot, istoricul militar col. (r) dr. Mircea Dogaru, luând atitudine faţă de afirmaţiile ambasadorului SUA că „Moldova nu e România” şi că „are o istorie diferită de România”, subliniază deserviciul pe care acesta îl face celor trei ţări. Pe de altă parte, istoricul Lucian Boia, „învechit în rele”, cel care susţinuse nu de mult, făcând jocul unor forţe străine şi politicienilor extremişti din Ungaria, că „Transilvania nu a aparţinut istoric României”, zice acum: „(Ambasadorul, n.n.) a spus foarte corect. A spus că Republica Moldova nu e România.
(…) Afirmaţia corectă e că Basarabia nu e România”. Mai e nevoie de comentariu? Unde ni-s politicienii, guvernanţii, procurorii şi judecătorii, istoricii, academicienii care să apere valorile materiale şi spirituale naţionale, bogăţiile solului şi subsolului, pe care bunul Dumnezeu le-a dăruit acestui pământ, aurul şi brăţările dacice, aurul şi wolframul de la Roşia Montană, minereurile de uraniu, petrolul şi gazele naturale, pădurile distruse şi vândute străinilor, pământul arabil al ţării ajuns pe mâna străinilor, fără ca noi, proprietarii de drept din străbuni, să-l putem folosi, unde este moştenirea Gojdu, unde sunt miile de fabrici, uzine, şantiere navale, flota de pescuit, distruse şi vândute la fier vechi, sau încăpute pe mâna străinilor pe nimic, cu sute de mii de locuri de muncă pierdute şi atâtea altele…?
Unde sunt miile de km. de autostradă, care ar fi trebuit construite, aşa cum au făcut ţările vecine? Cca. 4 milioane de conaţionali au ajuns să lucreze în străinătate, foarte mulţi în condiţii umilitoare şi prost plătiţi…
Minţile strălucite româneşti – ingineri, medici, cercetători – sunt trimise şi forţate să lucreze pentru străini. Pe tinerii noştri, olimpicii noştri internaţionali, speranţele viitorului ţării, îi pierdem sistematic, anual, şi, de multe ori, irecuperabil.
Quo vadis România? Ce se urmăreşte?
Cine sunt trădătorii de neam şi ţară, angajaţi în slujba străinătăţii? Nimeni nu-i monitorizează, nimeni nu le cere socoteală, nimeni nu-i pedepseşte?
Nimeni nu recuperează bunurile create de poporul nostru în timp, în anii de suferinţă ai regimului trecut şi furate de noii afacerişti oneroşi şi necinstiţi, îmbogăţiţi peste noapte, fără să le pese de ţară, de popor, de bătrâni, de copii, de pensionari, orfani, bolnavi?
Jaful valorilor naţionale trebuie să înceteze, trebuie conservate bogăţiile naţionale şi trebuie redată demnitatea de neam a poporului. Promovarea valorilor morale pentru trezirea şi recuperarea conştiinţei naţionale devine astăzi un deziderat major, ce trebuie realizat începând cu familia, şcoala în mod esenţial şi, mai ales, cu, în şi prin massmedia. Pentru ieşirea din marasmul celor 27 de ani de aşa-zisă democraţie postdecembristă, trebuie realizată o acţiune complexă de renaştere naţională pe toate planurile.
Să reînviem, să formăm şi să dezvoltăm sentimentul mândriei şi demnităţii naţionale.
Ce lasă generaţiile de astăzi urmaşilor, masei de truditori cinstiţi, harnici şi demni de la oraşe şi sate, generaţiilor de mâine, pentru viitor? 100 de miliarde euro datorie publică, din care nu se vede nicio realizare pentru că au fost furate!
Sentimentul patriotic să ne ajute să ne recuperăm ţara din mâinile ticăloşilor, jefuitorilor, demagogilor şi trădătorilor, pentru a reda, pe această bază, încrederea generaţiilor tinere în viitorul lor şi al nostru, ca popor şi ţară.
Astăzi, mai mult ca niciodată, este valoroasă aserţiunea lui George Topârceanu: „A fi patriot nu e un merit, e o datorie”. O datorie faţă de ţara în care trăieşti şi naţiunea din care faci parte.
Avem resurse naturale, care trebuie recuperate de statul naţional, avem inteligenţă naţională de valoare, spirit creator, întreprinzător şi capacitate de acţiune pentru a fi o naţie stăpână pe destinul ei fericit, pe viitorul ei. Rămân valabile şi astăzi versurile eminesciene: Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie, /Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? /Braţele nervoase, arme de tărie, /La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Prin afirmarea şi manifestarea concretă, practică a sentimentul patriotic, sentiment cetăţenesc peren, să realizăm redeşteptarea conştiinţei naţionale pentru apărarea patriei, a valorilor ei, a unităţii statului naţional, a viitorului şi bunăstării naţiei.

GHEORGHE BUCUR