PLĂCEREA ÎN A SCRIE ROMANE ȘI PLĂCEREA DE A TRĂI ÎN ROMÂNIA LILIANA POPA în dialog cu acad. NICOLAE BREBAN

PLĂCEREA ÎN A SCRIE ROMANE
ȘI PLĂCEREA DE A TRĂI ÎN ROMÂNIA

LILIANA POPA în dialog cu acad. NICOLAE BREBAN

Născut pe 1 februarie 1934, la Baia Mare, Nicolae Breban este romancier, eseist, dramaturg şi, din 14 ianuarie 2009, membru titular al Academiei Române. Debutul literar l-a avut în 1957, în revista „Viaţa studenţească”, unde a publicat schiţa „Viaţa de vis”. În 1965 i-a apărut primul volum, „Francisca”, roman care a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.
În continuare, Nicolae Breban a publicat romanele „În absenţa stăpânilor”, „Animale bolnave”, „Îngerul de gips”, „Bunavestire”, „Don Juan”, „Drumul la zid”, „Pândă şi seducţie”, „Puterea nevăzută”, „Jiquidi”, „Singura cale”.
De asemenea, a mai publicat nuvele, eseuri, memorii, piese de teatru, două volume de versuri, traduceri şi a scris două scenarii de film („Răutăciosul adolescent” şi „Printre colinele verzi”). Mai multe romane ale sale au fost traduse în limbile franceză, italiană, germană, suedeză, letonă, lituaniană, rusă, bulgară şi maghiară.

– Domnule Nicolae Breban, spuneaţi că un popor, o naţiune rezistă prin „cultură”, nu neapărat prin „rezistenţa prin cultură” şi susţineți că aveţi încredere în viitorul României, că România oamenilor de cultură nu va pieri. În condițiile în care tinerii de azi citesc mult mai puțin decît cei din anii ’60, ’70, ’80, în condițiile în care cartea se vinde greu, de ce nu va pieri?
– Nu va pieri, pentru că e necesară atâtor milioane, şi doi, ca să fac o metaforă, însă o metaforă stringentă, directă, riguroasă, e necesară înaintaşilor noștri, cei care şi-au închinat destinele şi au trăit prin puşcării şi au luptat cu imperii străine ca să unească acest pământ, să unească cele trei provincii din jurul Carpaţilor la nord de Dunăre. Şi pe urmă, pentru că e o naţiune viguroasă, ca şi naţiunea italiană şi germană, cele trei naţiuni care s-au consolidat la sfârşitul secolului 19, iar ele vor rezista şi vor învinge pentru că sunt tinere şi au nevoie de această identitate fundamentală, colectivă. Europa, cred eu, şi nu cred numai eu, nu e posibilă, adevărata Europa visată şi de Friedrich Nietzsche, decât o Europa a naţiunilor, nu o Europa strict comercială, economică şi lucrativă.
– În literatură română de astăzi, se scrie multă poezie, se scrie mai puţină proză, ca dovadă că genul mai lucrativ, mai laborios este abordat doar de cei chemați. Privind literatura contemporană, literatura română de astăzi, cum îi vedeţi pe scriitorii de astăzi, se vorbeşte despre raftul unu, doi, trei?
– E o mare zăpăceala în literatura română contemporană, pentru că, spre deosebire de generaţia noastră, de acum cincizeci de ani, tinerii de azi, cei între treizeci şi patruzeci, cincizeci de ani, nu mai au o critică puternică în spate. Noi am avut o falangă importantă de critici, care ne-au susţinut, ne-am coalizat contra unui monstru, monstrul atunci era vizibil şi, evident, era dogmatismul Stalinist. La ora asta, monstrul este disipat, este răspândit peste tot, nu mai ştii care-i binele, care-i răul, există atracţia tinerilor către burse, sunt mii şi mii de burse pe care tinerii le folosesc, merg în străinătate, unii dintre ei nici nu au vreo meserie şi îşi închipuie că viitorul lor stă în alte părţi. De vină este şi şcoala, probabil. De altfel, esențial e faptul că cele două, trei mari structuri care au sprijinit construcţia României, Biserica Românească, cultura română şi şcoala au căzut mult din prestigiul lor, din forţă, iar poiliticianismul, în formele sale cele mai rele, cele mai negative a luat loc în mijlocul cetăţii.
– Mi se pare că aţi trecut printr-un iad, că viaţa dumneavoastră a fost tumultoasă, dar bazată întotdeauna pe inteligenţă proprie şi pe cultură, zic eu, şi pe principiile solide de la care nu v-aţi abătut nici o clipă. De ce spuneaţi adineauri „Mă aşez pe marginea unui drum pentru a-mi privi viaţa”?
– Mă refeream la un motto pe care mi l-am pus singur la finalul unui roman, singura dată când am apelat la o frază de-a mea, de obicei motourile mele veneau din Bacovia sau din Nietzsche, e o simplă frază meditativă, care sună aşa: „După o vreme, m-am aşezat pe marginea drumului care a fost viaţa mea”, adică o formă de contemplaţie la cei optzeci de ani, în spate, la umbra celor şase decenii de creaţie românească, pe care, se pare, că o voi continua. Încă-mi păstrez plăcerea de a scrie romane şi plăcerea de a trăi în România.