O VIAȚĂ DE SACRIFICII ȘI RECOMPENSE

O VIAȚĂ DE SACRIFICII ȘI RECOMPENSE

Sportul face parte din viaţa mea de când eram micuţă şi mă aflam la început de drum. Pe atunci luam lucrurile în joacă, nu ştiam ce mă va aştepta şi trăiam bucuroasă fiecare moment petrecut în sala de gimnastică.
Mamei mele îi plăcea foarte mult graţia şi alura fetelor care practicau gimnastica ritmică şi şi-a dorit să am parte de toate frumuseţile pe care le implică acest sport, aşa că, la vârsta de cinci ani, am ajuns pentru prima dată într-o sală de gimnastică. Eram îmbrăcată într-o pereche de colanţi negri, scurţi, cu buline colorate şi într-un tricou mov şi foarte curioasă să descopăr minunatele exerciţii care mă aşteptau. Încă din prima zi am impresionat-o pe antrenoare datorită atenţiei şi uşurinţei cu care-i imitam mişcările. Aceasta a remarcat că aveam potenţialul de a practica sport la nivel de performanţă, aşa că atunci când am împlinit opt ani mi-a oferit două variante de sporturi pe care le puteam alege: gimnastica ritmică sau patinajul artistic. Am decis să optez pentru patinaj, în mare parte datorită faptului că antrenoarea mea a hotărât să fie coregraf al lotului de patinaj artistic, ceea ce însemna că voi rămâne în continuare alături de ea.
De atunci, viaţa mea s-a conturat în jurul activităţii sportive şi a celei şcolare. Deşi eram micuţă, eram foarte muncitoare, îmi plăcea să-mi reuşească elementele, să fiu bună. În primii doi ani, pentru a mă antrena şi în cursul săptămânii, am fost nevoită să mă trezesc aproape zilnic la ora cinci dimineaţa pentru a ajunge înainte de şcoală la patinoar, întrucât nu ajunsesem încă la nivelul la care să mă antrenez după-amiaza cu sportivii din lot. Era un pic chinuitor să fiu la antrenament în timp ce colegii mei dormeau încă, însă reuşeam să recuperez o oră de somn după-amiaza, după care îmi făceam lecţiile. Nu era suficient numai să mă antrenez pe gheaţă, de trei ori pe săptămână mergeam şi la sala de gimnastică pentru a-mi completa pregătirea.
Îmi amintesc cu duioşie primul concurs la care am participat. Eram foarte emoţionată şi încântată în acelaşi timp pentru că mă aştepta o nouă experienţă. Nu aveam aşteptări de la mine, ci doar îmi doream să-mi reuşească programul pentru care petrecusem atât de mult timp la patinoar. Am început să mă mişc acompaniată de muzică, până ce emoţiile m-au copleşit şi m-au făcut să uit ceea ce aveam de făcut. M-am oprit brusc şi am început să plâng. Lipsa experienţei îşi spunea cuvântul. M-am
ales atunci cu ultimul loc şi m-am demoralizat. Însă le-am avut alături pe antrenoare. Acest lucru m-a ajutat să continuu să merg la antrenamente.
Odată cu trecerea timpului pregătirea devenea din ce în ce mai grea: numărul orelor de antrenament creştea, iar efortul direct proporţional cu acestea. Aşteptările deveneau din ce în ce mai mari, ca o consecinţă firească a înaintării în categorie. Am avut nişte momente critice la vârsta adolescenţei, când îi spuneam mamei mele că mi-este greu, că sunt obosită şi că mi-aş dori să nu mai am un program atât de strict. Îmi doream să fiu precum colegii de la şcoală, să mă bucur de mai multă libertate şi să-mi fac prieteni cu care să-mi petrec timpul. Din fericire, o aveam întotdeauna pe mama lângă mine, care avea grijă să mă încurajeze şi să-mi insufle credinţa că voi fi răsplătită pentru ceea ce fac.
La antrenamente aveam parte de căzături care veneau la pachet în special odată cu elementele noi pe care le abordam. Acestea erau acompaniate de lacrimile de rigoare şi de ţipete din partea antrenoarei.
Odată mi-am fisurat umărul încercând să fac o săritură şi am ajuns la spital.

În cariera mea de patinatoare am întâmpinat dificultăţi şi din cauza condiţiilor neprielnice de care aveam parte. Patinoarul era deschis 7 luni pe an, ceea ce însemna o discontinuitate care ne afecta destul de mult parcursul pregătirii. Numai în momentul în care intrai în lotul naţional aveai parte de cantonamente timp de două luni în vacanţa de vară, iar eu am câştigat aceste beneficii încă de la vârsta de 12 ani. Pe timpul iernii aveam de îndurat temperaturi îngrozitor de scăzute, la fel ca cele din exterior, pentru că patinoarul nu era încălzit. Privind dincolo de aceste aspecte, ceea ce m-a determinat să continu au fost pasiunea şi însufleţirea pe care le manifestam pe gheaţă.
Reuşitele nu au întârziat să apară.
A fost minunat când am început să mă clasez pe primele trei locuri. La vârsta de 13 ani am luat primul aur la Cupa României şi de atunci am continuat să-mi păstrez performanţele la toate competiţiile naţionale ulterioare. Cea mai semnificativă realizare a fost participarea la Campionatele Mondiale de Juniori la patinaj artistic, la vârsta de 17 ani. La această competiţie am prezentat cel mai bun program din întreaga mea cariera şi am fost foarte fericită şi recunoscatoare pentru că muncisem mult.
În ceea ce priveşte relaţia cu şcoala, mă pot declara mulţumită de mine însămi deoarece am încercat să asimilez permanent cât mai multe informaţii, făcându-mi temele şi învăţând într-un mod responsabil.
Programul foarte riguros pe care îl aveam m-a determinat să-mi organizez timpul conform priorităţilor, reuşind în acest fel să am performanţe deosebite şi la şcoală.
În prezent mă consider foarte norocoasă pentru tot ceea ce am învăţat de-a lungul timpului, practicând patinajul artistic. Am căpătat o educaţie exemplară, un simţ acut al responsabilităţii, seriozitate, dar şi o naturaleţe şi dezinvoltură în relaţiile cu ceilalţi şi o necesitate de a fi bună în ceea ce fac.

RAISA RJENOVSCHI