IDEAL ȘI… REALITATE

IDEAL ȘI… REALITATE

„I love this country!” („Iubesc această ţară!”) – iată propoziţia miraculoasă pe care Donald Trump a rostit-o la finalul discursului său din seara încheierii alegerilor prezidenţiale din America. Nu putem înţelege pe deplin semnificaţia acestei idei fără să ne-aducem aminte de valorile Crezului American, cu alte cuvinte de filosofia politică americană – libertate, egalitate, individualism, democraţie şi supremaţia dreptului, în condiţiile existenţei unei Constituţii. Aceste idei politice s-au cristalizat în America în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi prima parte a sec. al XIX-lea şi au fost împărtăşite de majoritatea membrilor societăţii; ele s-au schimbat relativ puţin în decursul a două sute de ani şi continuă să joace un rol de prim plan în configurarea identităţii naţionale americane.
Unii numesc aceste principii „tradiţia liberală” din America. Pentru alte naţiuni identitatea naţională a însemnat un îndelungat proces de evoluţie istorică ce a presupus o serie de strămoşi comuni, experienţe comune, un fond etnic comun, un limbaj comun, o cultură comună, o religie comună; în cazul Americii, ideile politice ale Crezului american au constituit baza identităţii naţionale. Revoluţia, Declaraţia de Independenţă, Constituţiile statelor, Constituţia de la 1787 explică existenţa americanilor ca naţiune. SUA îşi au originea într-un act politic conştient în afirmarea unor principii politice şi în adeziunea la precepte constituţionale bazate pe aceste principii. Americanismul este o doctrină, o ideologie. Pe de altă parte, America este alcătuită din grupuri etnice, etnicitatea existând separat de naţionalitate. În Statele Unite identităţile culturale etnice coexistă cu o identitate naţională care-şi are rădăcinile într-un set de valori şi instituţii politice. Identitatea americană presupune adeziunea la anumite idealuri politice concrete. În America, esenţa liberalismului a constat în eliberarea de sub stăpânirea statului, opţiunea pentru libertate şi nu pentru putere, idee cheie, după unii, a Revoluţiei Americane. Pe scurt, trăsătura distinctivă a Crezului american este orientarea sa profund antietatistă. Americanii au formulat şi o „evanghelie a avuţiei”, pentru a legitima marile averi, avuţia fiind considerată o răsplată pentru eforturi mari, merite mari, riscuri mari. De unde şi valorizarea self-made man-ului, a celui care s-a realizat prin propriile puteri.
Ideea statului ca autoritate de a legitima a rămas străină de gândirea americană.

Identificarea naţiunii cu anumite idealuri politice, proprii Crezului American a condus la un consens naţional şi la identificarea acestuia cu naţionalismul american. Constituţia americană nu seamănă cu nicio altă constituţie, ea reprezintă substanţa vitală a naţiunii americane şi face corp comun cu însăşi fiinţa naţională. De aceea, aşa cum spune Huntington, identitatea naţională americană este într-un anume sens foarte fragilă, ameninţată nu doar de separatism etnic, ci şi de pierderea încrederii în idealurile sau în eficienţa instituţiilor sale politice.
Pe scurt, paradigma culturală a acestei naţiuni este: antietatismul, ostilitatea faţă de Putere, controlul popular asupra guvernământului (ideea că demnitarii publici trebuie să răspundă în faţa opiniei publice), încrederea în comunitate, egalitatea fiind văzută ca o egalitate a şanselor, bogăţia fiind legitimă atunci când este folosită în scopuri benefice din punct de vedere social, antimonopolismul (inegalităţile economice devin un rău atunci când se traduc în inegalităţi politice, de aceea, au fost făcute eforturi considerabile de-a lungul anilor de a demasca activităţile de influenţare politică şi modalităţile de finanţare a campaniilor politice), un anume idealism neaoş american, cultura politică participativă, dar utopică şi pragmatică în acelaşi timp, favorizând concurenţa dar cultivând principiul transparenţei (de unde şi puterea presei ca principală instituţie a transparenţei) împotriva teoriei conspiraţionale, care este corolarul moralismului politic.
Ca o concluzie, putem spune că principalele caracteristici ale culturii naţionale americane din prezent sunt distanţa mare faţă de Putere, individualismul, masculinitatea, o nevoie de reglementare mai slabă; din masculinitate derivă performanţa, din feminitate decurge asistenţialitatea; masculinitatea se transformă într-o politică de asimilare a imigranţilor (imigranţii trebuie să renunţe la vechea lor cultură), feminitatea într-o politică de integrare (imigranţii să renunţe numai la acele aspecte care intră în contradicţie cu legile noii ţări).
Din această perspectivă culturală, grila de interpretare a alegerilor prezidenţiale din America este mult mai clară, mai ales dacă o suprapunem peste realitatea socio-economicopolitică americană a prezentului.
Ce spune realitatea? Economia americană a scăzut drastic, a crescut şomajul, au scăzut salariile, procentajul americanilor care deţin o locuinţă a scăzut, profiturile marilor companii au crescut, preţurile de consum au crescut, datoria publică s-a dublat în ultimii opt ani, clasa medie s-a diminuat, ofensiva de „menţinere a păcii” a creat zone conflictuale în multe părţi ale lumii. Ceea ce merită să luăm în considerare este că, în contextul american, sinceritatea este o valoare care înseamnă angajament faţă de idealurile liberal-democratice individualiste ale Crezului American. Iar sinceritatea este o condiţie a integrităţii. Campania electorală din SUA din 2016 a fost o campanie a ipocriziei, ca de altfel orice campanie electorală de aiurea. O campanie în care americanii au ales în funcţie de percepţia pe care au avut-o despre realitate şi ideal. La nivel de imaginar colectiv viziunea asupra candidaţilor a fost fondată pe dihotomia arhetipală Bine/Rău, fiecare candidat propunând propriul scenariu pentru descalificarea adversarului. Cine au fost candidaţii? Donald Trump, self-made man-ul, întruchipare a visului american, a creat un spaţiu discursiv prin care a propus: „We make America great again!” („Vom face America puternică din nou!”), o întoarcere la valorile tradiţionale anglosaxone ale fondatorilor, o repliere pe sine a Americii, pe naţiunea americană cu valorile ei iniţiale, pe interesul naţional derivat din identitatea naţională, expresia valului identitar protestatar al americanilor „colonişti” faţă de emigranţi (Coloniştii au creat o societate, un vis, un crez în care emigranţii au vrut să se integreze). Hillary Diane Rodham Clinton, o reprezentantă a Puterii, adeptă a globalismului, a neoliberalismului exacerbat, dar cu faţă neomarxistă, fostă secretar de stat în tandem cu Barack Obama, acelaşi promotor al globalismului. De fapt, Trump a câştigat alegerile nu prin propria sa carismă (orice campanie electorală este un joc psihologic pe imaginarul social), ci prin propunerea SCHIMBĂRII. De altfel, orice candidat la o funcţie publică îşi construieşte campania pe mitul schimbării, al progresului, al salvatorului. Hillary Clinton, reprezentanta sistemului, a fost percepută ca exponentă a disoluţiei Americii tradiţionale, coruptă, cu conexiuni indezirabile în spaţiul intern, dar şi extern. Maşinăria sa de campanie, însă, nu a învins filonul profund al populaţiei americane, nemulţumite de clivajele Americii contemporane. Trump a învins Statul, a învins Presa, a avut un discurs direct, chiar dacă, pe alocuri, bolovănos şi a propus mitul unui nou început. Hillary a propus păstrarea statu-quo-ului. Ceea ce a însemnat din start o poziţie perdantă.
Or, erodarea naţionalismului, conform lui Huntington, prin teoriile multiculturalismului, lipsa americanizării imigranţilor, dominanta hispanică a imigrării, denaţionalizarea elitei americane, respectiv ruptura dintre elitele transnaţionale şi publicul patriot a dus la reacţia moralismului împotriva reacţiei ipocriziei. Desigur, faptele şi teoriile sunt discutabile. Sistemele nu pot fi învinse, dar pot fi transformate. Lecţiile secolului 21 sunt unele culturale şi religioase. În perioadele de criză majoră este preferat liderul autoritar, Tatăl ocrotitor, tutelar. Dincolo de programele electorale se află „psihologia mulţimilor” şi, aşa cum s-a dovedit, identităţile.
În plan pragmatic, consecinţele alegerilor din America se vor resimţi atât la nivel local (în America), cât şi la nivel global.
Este prematur, însă, să anticipăm cu exactitate ce va urma, deşi elaborarea unor scenarii se impune.
O Americă divizată înseamnă o lume divizată. Or, lumea aflată în dezechilibru profund trebuie să-şi identifice Calea. Pentru România, lecţia Americii ar trebui să însemne o politică coerentă, morală, puternică în concordanţă cu interesul naţional.
Rămâne de văzut ce ne va propune clasa politică românească.

Dr. ROSEMARIE HAINEŞ