„EXISTĂ UN EMINESCU AL FIECĂRUIA DINTRE NOI”

„EXISTĂ UN EMINESCU AL FIECĂRUIA DINTRE NOI”
GEORGE CANACHE, ÎN DIALOG CU ARTISTUL PLASTIC
VALENTIN TĂNASE

– Ce înseamnă Eminescu pentru dumneavoastră?
– Pentru mine, şi cred că pentru orice român, Eminescu este esenţa spiritualităţii naţionale. Este aşa cum spunea Arghezi: „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”. Fiind foarte naţional, Eminescu este în egală măsură universal, prin profunzimea demersului său filozofic. Englezii îl au pe Shakespeare, italienii îl au pe Dante, germanii îl au pe Gothe, spaniolii îl au pe Cervantes, francezii îl au pe Hugo.
Noi îl avem pe Eminescu al nostru, care poate fi aşezat cu îndreptăţire alături de aceste genii universale. Toţi exponenţii liricii româneşti de astăzi se revendică într-un fel sau altul de la Eminescu. Departe de a fi „cadavrul din şifonier de care trebuie să ne debarasăm pentru a intra în modernitate” – aşa cum afirma maliţios un anumit
critic, Eminescu este mai contemporan ca oricând, fiind practic adevărata măsură a poeziei naţionale, la a cărei jaloane se raportează toţi creatorii de astăzi. Fără a fi un fetiş sau o entitate sacrosantă, Eminescu este un far călăuzitor, nu doar al literaturii, ci al întregii spiritualităţi româneşti.
Aşa îl văd şi simt eu pe Eminescu.

– Cum îl vedeţi însă pe Eminescu din partea artistului plastic?
– Sunt artist plastic, prin urmare demersul meu este preponderent vizual. Chiar dacă lirica eminesciană este în bună măsură vizuală, ea atinge nişte esenţe care sunt dincolo de vizual într-o sferă a abstracţiei de sorginte filozofică. Să luăm, de pildă, călătoria Luceafărului către Demiurg, prin haosul primordial, care este imposibil de reprezentat vizual. Am ilustrat de-a lungul timpului multe pagini ale literaturii româneşti, inclusiv opere eminesciene. Dacă ilustraţia pentru proză este mai uşor de abordat, putând traduce în imagini „talequale” pasaje narative, în cazul poeziei abordarea ilustraţiei este mai dificilă. Poezia, chiar cea narativă, este mai eterică, mai lipsită de materialitate brută, mai simbolică. A o ilustra în imagini concrete care să traducă întocmai textul ar fi un pleonasm. De aceea, cred că artistul care ilustrează versuri trebuie să aibă un demers paralel, simbolic care să încerce să traducă spiritul şi esenţa liricii şi nu traducerea exactă a cuvintelor.
Din acest considerent, cred că au fost puţini artişti care s-au încumetat să îl ilustreze pe Eminescu. În anii ‘40 ai secolului trecut, o ediţie de lux a Poeziilor eminesciene a publicat o suită de ilustraţii foarte inspirate, aparţinând lui Aurel Bordenache. O altă ediţie ilustrată de referinţă a liricii lui Eminescu a apărut în anii 1960 cu ilustraţii remarcabile semnate de Ligia Macovei.
În ceea ce mă priveşte, am început a-l ilustra pe Eminescu în manualele şcolare. Dincolo de portretul său din tinereţe, am desenat cu precădere, pentru cărţile celor mici, celebra scenă a întâlnirii dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid din Scrisoarea a III-a. Peste ani am abordat cu deosebită plăcere povestea lui „Făt-Frumos din lacrimă” – cel mai frumos şi mai sensibil basm al literaturii culte. Fără a avea ocazia de a ilustra un întreg volum Eminescu, am desenat de multe ori ilustraţii, ori coperte ale liricii eminesciene, încercând de fiecare dată să abordez acel demers paralel, simbolic, care să încerce să traducă în spirit şi nu în fapt esenţa ideilor. Mi se întâmplă să-l recitesc frecvent pe Eminescu, ca un fel de terapeutică mentală, sau ca o evadare din cotidian şi atunci creionul îmi fixează pe hârtie schiţe şi crochiuri, fără comanda mentală a mâinii, ca un fel de traducere a gândului, netrecut prin cenzura raţiunii.

– Care sunt realizările plastice inspirate de opera eminesciană care vă sunt cele mai dragi?
– Fără nicio îndoială, lucrarea mea cea mai dragă inspirată de Eminescu este sala „Mihai Eminescu” din palatul Cercului Militar Naţional din Bucureşti. Cu ceva timp în urmă, conducerea Cercului Militar mi-a solicitat elaborarea unui proiect care să transforme una din încăperile palatului în „sala Eminescu”. Sala avea un perete de fundal amplu, împărţit în patru casete cu o alveolă semicilindrică centrală, care mi-a sugerat imaginea unei catapetesme, aşa cum se găsesc uneori asemenea încăperi în capelele unor palate.
Pornind de la această idee, am aşezat în alveolă bustul poetului nepereche, iar în cesetele laterale, cele patru portrete cunoscute ale lui Eminescu: chipul astral al poetului la 19 ani, cel al primei maturităţi la 27 de ani, cel al maturităţii depline la 34 de ani şi ultimul portret la 37 de ani. Le-am desenat cu emoţie, cu înfrigurare, aproape cu evalvie.
De Eminescu trebuie să te apropii întotdeauna cu o anumită sfială, cu un fel de smerenie. După ce bustul şi portretele desenate ale poetului, inclusiv semnătura sa atât de frumos caligrafiată, reprodusă pe perete au fost aşezate toate la locul lor, am închis o clipă ochii şi mi-am imaginat că am încercat să redau simbolic o „catapeteasmă a spiritualităţii româneşti” – evident cu limitele mele umane fireşti. A fost în gând şi în fapt modestul meu omagiu adus geniului eminescian.

– Cum vedeţi rolul şi imaginea lui Eminescu în societatea şi în lumea noastră de astăzi?
– Trăim astăzi într-un univers în continuă schimbare şi transformare. Internetul, laptopurile, tabletele şi telefoanele inteligente au schimbat radical raportarea la cunoaştere şi la informaţie. Copiii şi tinerii de astăzi citesc din ce în ce mai puţine date de cultură generală. Cu apăsarea câtorva taste, pot accesa în câteva clipe orice fel de informaţie, din orice domeniu, fără a se mai obosi a le căuta în cărţi sau în biblioteci. Ceea ce nu ştiu tinerii de astăzi este faptul că orice fel de informaţie, dacă nu este înmagazinată mental şi înregistrată în memoria proprie se pierde şi nu poate conferi acel nivel de cultură generală de bază la care a râvnit umanitatea încă din zorii Renaşterii cu acel concept de „uomo universale”, atât de necesar în provocările lumii contemporane.
Se citeşte mai puţin astăzi cartea tipărită, iar poezia încă şi mai puţin. Cu toate acestea, Eminescu trebuie să ne însoţească şi astăzi şi mâine, căci el face parte din însăşi fiinţa noastră naţională. Aşa cum am mai afirmat, imaginea şi influenţa lui Eminescu este dincolo de vremuri, timpuri şi mode. Părinţii noştri s-au străduit să ne transmită un Eminescu al lor, încercând să ne introducă în esenţa creaţiei sale.
Pornind de la aceste repere, noi, cei care alcătuim generaţia noastră, ne-am făurit un Eminescu al nostru, potrivit aspiraţiilor noastre. Este de datoria noastră să îl transmitem generaţiei de mâine pe Eminescu al nostru, care trebuie să devină graţie strădaniei noastre şi înţelegerii lor, Eminescu al lor, căci aşa cum afirma cu profund adevăr George Călinescu: „Ape vor seca în albii şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va ves teji pe cer, în depărtări, până ce acest pământ îşi va aduna toate sevele şi le va împinge în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.