ACASĂ / ARTICOLE / ISTORIE / ABDICAREA DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA

ABDICAREA DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA

ABDICAREA DOMNITORULUI
ALEXANDRU IOAN CUZA

 

La 5 ianuarie 1859 a fost ales Domn al Moldovei Alexandru Ioan Cuza şi la 24 ianuarie aceeaşi persoană a fost votată ca Domn al Ţării Româneşti. Românii, ingenioşi, s-au prevalat de exprimarea lacunară a Convenţiei de la Paris, care nu specifica dacă acelaşi candidat poate fi ales ca Domn şi în Moldova şi în Valahia. Cuza, care la 5 ianuarie 1859 depusese jurământul legiuit, afirmând: Jur… voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesul Patriei… voi priveghea la respectarea legilor (spre) binele şi fericirea Naţiei Române, devine autoritar şi urmăreşte interesul, binele şi fericirea proprie.
La 22 ianuarie 1862 Cuza a alcătuit primul guvern al României şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost numit conservatorul Barbu Catargiu. Cerbicia cu care acesta se împotrivea împroprietăririi ţăranilor l-a costat viaţa. La 8 iunie 1862, plecând de la Adunarea din dealul Mitropoliei, Catargiu a fost împuşcat în cap, în trăsura în care era alături de prefectul poliţiei, Bibescu, în timp ce trecea pe sub clopotniţa ridicată de Constantin Brâncoveanu. Asasinul nu a fost identificat. Fruntaşii radicali I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti au fost arestaţi. Cuza a înlăturat guvernul conservator.
După cum scria Bolintineanu, Domnul l-a zdrobit cu piciorul. Noul guvern, cu majoritate conservatoare, a avut ca şef numit de Cuza pe doctorul Nicolae Kretzulescu, de orientare liberală. Acesta a închis urgent dosarul uciderii lui Catargiu. Numirea guvernului Kretzulescu era considerată ca început al domniei personale a lui Cuza. Românul, ziarul lui C. A. Rosetti, scria că orice naţiune are dreptul de a-şi goni regii, şi nicio putere străină n-are dreptul de a se amesteca (ziarul comenta izgonirea regelui Greciei, Otto de Bavaria – sugerând astfel un preaviz dat lui Cuza).
C. D. Aricescu a publicat oda La Grecia şi I. C. Fundescu a susţinut prin versuri că un rege slab trebuie înlocuit. Ambii au fost condamnaţi la luni de închisoare.
La 1 ianuarie 1863, Cuza declara că după uciderea lui Barbu Catargiu a luat el însuşi cârma guvernului. Încă din decembrie 1862, reprezentantul austriac la Constantinopol era îngrijorat de intenţia lui Cuza de a institui domnia personală, iar consulul francez de la Bucureşti anunţa propriul guvern de posibilitatea unei lovituri de stat a lui Cuza.
La începutul lui 1863, opoziţia a reluat ideea domnului străin. Se vehicula numele prinţului de Leuchtenberg (rudă cu ţarul Alexandrul al II-lea) sau a prinţului Napoleon (vărul împăratului Napoleon al III-lea). Kretzulescu a trimis o circulară pentru arestarea celor ce doresc prinţ străin.
Pe plan extern, capitalul de simpatie a lui Cuza s-a diminuat, până a dispărut. Nici Napoleon al III-lea, susţinătorul Unirii şi al lui Cuza, nu îl mai sprijinea. În martie 1863, Napoleon al III-lea era dispus să cedeze austriecilor Principatele în compensaţie pentru Veneţia.
În februarie 1863, Adunarea a cerut guvernului să respecte calea constituţională. S-a alcătuit un proiect de acuze pentru Cuza şi o delegaţie i-a prezentat-o. Acesta a refuzat să asculte acuzele. Domnul era ocupat cu baluri la palat, cu teatru, cu aventuri galante. Bugetul nu a fost votat. La propunerea lui Rosetti, Adunarea a adoptat un vot de blam. Guvernul a fost declarat indezirabil deoarece percepe impozite nevotate. Românul a publicat în martie ştirea reprodusă din La France referitoare la un memoriu prin care Cuza solicita puteri extraordinare de la Poartă, iar după câtva timp, a făcut cunoscută lista ziarelor franceze şi germane care criticau aspru, până la ostilitate, guvernul Kretzulescu. Partizanii lui Cuza îl părăsesc. Christian Tell îşi dă demisia din guvern, ministrul de externe I. Gr. Ghica demisionează fără să anunţe, deoarece Cuza a dus tratative cu Serbia fără ştirea sa.
La începutul lui mai 1864, Kogălniceanu prezintă spre votare legea electorală, însă Adunarea învinuieşte guvernul de neconstituţionalitate şi nu acceptă discutarea legii electorale, decât cu alt guvern. Kogălniceanu prezintă mesajul domnesc de dizolvare a Adunării. Proclamaţia lui Cuza era însoţită de textul unei legi fundamentale numită Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris sau Actul adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1858. În fapt, nu era completată Convenţia de la Paris ci modificată în sens autoritar, în sensul creşterii puterii executive în detrimentul celei legislative. Se prevedea că Domnul are singur iniţiativa legilor, acestea fiind elaborate de Consiliul de stat şi sancţionate de Domn. Acesta numeşte anual preşedintele Camerei (Adunarea Electivă). Este creat un nou organ, Senatul, numit corp ponderator, al cărui membri sunt unii de drept (mitropoliţi, episcopi eparhiali, generali vechi în activitate), ceilalţi 64, constituind majoritatea, sunt numiţi de Domn. Deci puterea legislativă era exercitată de domn, care deţinea poziţia superioară, Senat şi Adunarea Electivă. Cuza are putere discreţionară, cvasiabsolută. Nu mişcă nimic în ţară fără ştirea şi voinţa sa.
În urma loviturii de stat de la 2 mai 1864, la graniţe, Austria şi Rusia au concentrat forţe militare. Ministrul Marii Britanii era de acord cu ocuparea României de otomani. Însă plebiscitul din 10 – 14 mai 1864, care a confirmat cu o majoritate covârşitoare politica lui Cuza, a dezamorsat treptat tensiunile cu Puterile Garante. Cuza era înconjurat de clientela personală şi camarila (N. Kretzulescu, Cezar Librecht, cei trei fraţi Docan «verii Domnului», N. Pisoschi – care îl propusese Domn în 1859 ş.a.) care îl presau să menţină regimul domniei personale şi să îl îndepărteze pe Kogălniceanu. După promulgarea legii rurale, la 14 august 1864, prin care erau împroprietărite aproape 500.000 de familii de agricultori, Kogălniceanu a făcut o călătorie în Oltenia (16 – 28 august) în care a fost primit triumfal. Invidia lui Cuza, care considera că M. Kogălniceanu răpeşte simpatia populară ce i se cuvenea, alimentată de clevetirile camarilei, au creat o stare de ostilitate a Domnului împotriva lui Kogălniceanu. Acesta a fost înlocuit în februarie 1865 de la şefia guvernului. Cuza îndepărta unul din puţinii susţinători sinceri şi credincioşi care îi mai rămăseseră, facilitând astfel acţiunile conspiratorilor. Conspiraţia era foarte întinsă. Participau numeroşi ofiţeri ai armatei, tinerime studioasă, negustori, meseriaşi. În popor şi în Armată se spunea că Al. I. Cuza şi-a împlinit termenul de şapte ani (termen în care era încorporat un soldat) şi Domnul trebuie să plece. Conspiratorii au fost foarte îndemânatici şi au păstrat secretul. Cuza era indiferent şi credul, se considera deasupra vremurilor. Deoarece Napoleon al III-lea devenise foarte rece şi se îndepărtase de Cuza, acesta şi guvernul său deveniseră filoţariști.
Sufletul conspiraţiei era C. A. Rosetti, poreclit Tartorul sau Berlicoco, acesta locuind pe strada Academiei, numărul 22. În ianuarie 1866, scrisori anonime şi afişe anunţau revoluţia la 24 ianuarie, însă ziua trece fără evenimente majore, afară de balul de la Teatrul cel Mare (aniversarea alegerii lui Cuza) la care consulul italian îi spune ministrului de Externe român: „… ţara voastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul; nu pot să vă spun mai multe”. Altă dată a detronării lui Cuza a fost stabilită la 8 februarie, în care nu s-a întâmplat nimic. S-a fixat data de 10 – 11 februarie. Cuza este înştiinţat de iminenţa detronării. Cheamă prefectul poliţiei, Alexandru Beldiman, pe comandantul pieţii, col. Zefcari, pe şeful gărzii, maiorul Dimitrie Lecca (comandantul vânătorilor de munte, armă înfiinţată de Cuza), care făcea parte din conspiraţie. Lecca dublează gărzile (bineînţeles, pentru reuşita acţiunii). Beldiman cu Grigorie Serurie, colonel, comandant al Gărzii Civice (unul din conjuraţi) verifică locuinţele opozanţilor cunoscuţi. La Rosetti acasă, era zaiafet mare; nici gând de conspiraţie. Apoi, Beldiman – care fusese avizat de Cuza că 4000 de orăşeni vor trage clopotele ca semnal al revoluţiei, apoi vor merge la cazarma Malmaison de unde vor lua arme, cu care vor asalta Palatul – a dat ordin comisarilor şi vardiştilor să fie tăiate toate funiile clopotelor de la biserici, pentru a nu fi anunţaţi conspiratorii. Apoi, cu conştiinţa împăcată de faptul bine făcut, s-a dus la cârciuma Hugues, din piaţa Teatrului. La Hugues erau junii din Societatea Progresul care urmăreau înlăturarea lui Cuza. Mai erau şi alţi conjuraţi: Nicolae Haralambie (comandantul regimentului de artilerie de la cazarma Malmaison – om sincer, serios, idolatrizat de regiment, care fusese convins de C. A. Rosetti să intre în conspiraţie), Dimitrie Kretzulescu (fratele doctorului Nicolae Kretzulescu – primul ministru -, comandantul regimentului de infanterie de la cazarma Cuza), Alexandru Candiano Popescu (căpitan, comandantul bateriei călăreţe în regimentul de la Malmaison, nemulţumit că Domnul şi-a adoptat copiii bastarzi cărora ofiţerii umiliţi trebuie să le prezinte zilnic onorul la Palat şi care vor constitui dinastia Cuza), Dimitrie Lecca şi alţii. Toţi ofiţerii erau la masă. Apare şi Librecht, aghiotant domnesc.
Acesta era un aventurier belgian, care fusese tovarăşul de petreceri şi biliard al lui Cuza când acesta era prefect de Covurlui, care-i furniza femei (şi înaine şi după ce a ajuns Domn şi care avea registre cu slăbiciunile tuturor oamenilor politici) şi ajunsese ministru al Poştelor şi Telegrafului (înfiinţat de austrieci în timpul ocupaţiei lor în Principate, în 1854). N. Blaramberg îl considera sufletul tuturor intrigilor, încarnaţia cinismului şi desfrâului regimului Cuza.
Se-ntind mesele de joc pentru poker.
Jucători: Librecht, Beldiman, Mihail Marghiloman (fostul prefect al Poliţiei Capitalei destituit după evenimentele din 3 august 1865, prieten cu Librecht şi Cuza), ofiţerii amintiţi. Beldiman, lăsat de ofiţeri să câştige, a ordonat sergenţilor şi vardiştilor să vină la Hugues la 22:30 – să raporteze tăierea funiilor clopotelor şi supravegherea casei lui Rosetti. Acesta îşi vedea de petrecerea la care invitase protipendada bucureşteană pe care o trata cu vin de la Florica (de la Brătieni): cucoanele Racoviţă, Golescu, Mary Grant – soţia lui Rosetii şi sora lui Effigham Grant (proprietar a tot cartierul Grant), Atanase Panu (ieşean), ing. Lahovari, Nic. Blaramberg (jurist), Radu Ionescu (redactor la Steaua Dunării), Dimitrie Polizu, generalul Nicolae Golescu şi Costache Ciocârlan (amândoi arestaţi pentru opoziţie în 1865) etc. Rosetti a trimis în clopotniţa bisericii Kretzulescu doi juni din societatea Progresul şi un om de încredere al lui Lecca, pentru supravegherea evenimentelor din Palat, care avea două etaje (pe locul actualului Palat Regal).
Aici, după cina de la ora 7, Domnul a trecut în biroul de lucru unde l-a întrebat pe Lecca dacă dublase garda. Doamna Elena – martira care suferise jignirile soţului pentru că nu putea face copii şi jignirile boierimii pentru că nu s-a împotrivit adopţiei celor doi bastarzi, Alexandru şi Dimitrie – s-a dus în aripa Palatului dinspre biserica Kretzulescu, unde a culcat pe cei doi copii pe care-i iubea ca o mamă. A rugat pe Pisoschi, aghiotantul lui Cuza, să aibă grijă de Domn, deoarece aflase de conspiraţie.
După jocul de cărţi de la Hugues, ofiţerii s-au dus la cazărmile lor, să comande trupele spre Palat. Planul era ca ofiţerii din interior şi Armata din cazărmi să-l oblige pe Cuza să abdice. Beldiman soseşte la Palat (de la Hugues) să încredinţeze pe Domn că este linişte.
La biserica Luterană, colonelul Grigorie Serurie mobilizează negustorii şi meseriaşii (tabaci, tutungii) din Garda Civică, loiali şefulului lor, să pornească spre Palat. La orele două, Regimentul de Artilerie comandat de N. Haralambie porneşte de la Malmaison spre Palat. Roţile tunurilor erau învelite în paie şi cârpe să nu facă zgomot. Tot de la Malmaison porneşte şi bateria călăreaţă a lui Al. Candiano Popescu. În Palat, ofiţer de gardă era căpitanul Constantin Pillat. În camera sa adăposteşte ofiţerii conjuraţiei (căpitani şi locotenenţi: Al. Lipoianu, Anton Berindei, Anton Costescu, Vasile Mălinescu, Handoca, Gheorghiu). Înainte de darea semnalului – un foc de pistol al lui Lecca urmând să anunţe că Domnul a abdicat –, Rosetti află pe două căi (de la ofiţerii din garda lui Lecca şi de la junii din turla bisericii Kretzulescu) că a intervenit un fapt neprevăzut: la Palat a sosit Maria Obrenovici (fină observatoare, care ar fi putut da în vileag conspiraţia). Rosetti vrea să amâne abdicarea, dar aşteaptă derularea evenimentelor.
Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargiu, s-a căsătorit cu Efrem Obrenovici (familia Obrenovici avea imense proprietăţi în Muntenia, care îi aduceau mari venituri), fratele cneazului sârb Mihail Obrenovici (1860 – 1868). Frumoasă şi aventurieră, Catargioaica era numită matca Europei (folosesc un eufemism) deoarece născuse pe prinţul Milan (care avea să devină rege al Serbiei, 1868 – 1889) nu cu soţul său, ci cu Napoleon al III-lea. Era de mulţi ani amanta lui Cuza, căruia îi dăruise doi fii şi visa să ajungă Doamna României prin intrigi.
După ce perechea Alexandru şi Maria au intrat în iatacul de la etaj, după un timp, ofiţerii din camera lui C. Pillat, care era la parter, au ieşit în linişte şi au urcat scara principală. Afară, trupele lui Haralambie, Candiano-Popescu, împreună cu garda lui Lecca, erau în faţa Palatului. Ofiţerii merg spre aripa dinspre biserica Kretzulescu. În faţa dormitorului domnesc, pe o sofa, doarme Nicolae Docan, vărul lui Cuza. Este imobilizat. Conjuraţii îl trezesc pe Domn şi îl obligă să semneze abdicarea, pe spatele unuia dintre ei (legenda afirmă că a lui Pillat sau a lui Lipoianu, iar celălalt stătea cu pistolul la capul Domnului). Evenimentul s-a petrecut în jurul orei 5. Cuza a fost urcat în trăsură şi dus la casa lui Costache Ciocârlan (arestat cu Rosetti şi Brătianu la 3 august 1865), din faţa bisericii Sfântul Gheorghe. Maria Obrenovici, la braţul unui ofiţer, este condusă acasă cu trăsura.

La semnarea abdicării, Cuza a menţionat în act „obligaţia” de a reda depozitul sacru principelui străin care-i va urma. Abdica din dorinţa întregii naţiuni şi lăsa puterea Locotenenţei Domneşti şi guvernului ales de popor.
A completat: asta era şi intenţia mea de a abdica în favoarea unui prinţ străin. Nu a fost crezut de ofiţeri. S-a dat semnalul: detunătura pistolului maiorului Lecca. Lăsându-şi musafirii uluiţi, au sosit la Palat C. A. Rosetti, întrebându-se de ce nu bat clopotele, şi colonelul Serurie cu Garda Civică. Haralambie l-a întrebat, supărat: Acesta-i poporul, 20 – 30 de oameni? Unde-i poporul pe care l-ai promis? Rosetti: Nu a venit, s-au tăiat funiile de la clopote. Cinstitul Haralambie, mâhnit, este trist că a participat la căderea lui Cuza. Din trăsură coboară Nicolae Golescu. Haralambie, la îndemnul lui Rosetti, proclamă Locotenenţa Domnească, formată din generalul Nicolae Golescu, muntean, liberal; Lascăr Catargiu, moldovean, conservator şi colonelul Nicolae Haralambie, din partea Armatei.
A doua zi după abdicare, Cuza i-a scris lui Nicolae Golescu: Numai un principe străin… poate închezăşui viitorul României, afirmaţie considerată ipocrită de locotenentul domnesc.
La 11 februarie, Locotenenţa Domnească şi guvernul au convocat Senatul şi Camera în şedinţă comună. În linişte, a fost sancţionat faptul împlinit şi desemnat viitorul Principe al României, Filip de Flandra (fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei), care peste trei zile a răspuns că nu poate primi coroana. Cu toate defectele şi greşelile sale, Cuza rămâne prinţul Unirii, cel care a pus bazele edificiului care a devenit România modernă, fapt pentru care merită tot respectul nostru. Viciile lui (fumatul, biliardul, femeile, aroganţa, exprimarea licenţioasă) şi faptele grandilocvente (Domnul pupa un ţăran nedreptăţit, Ion Roată) l-au făcut foarte simpatic poporului.
Rămân realizările sale remarcabile: împroprietărirea, secularizarea, codurile de legi, modernizarea Armatei şi a Administraţiei, desăvârşirea Unirii. Acestea, în beneficiul României.

VIOREL GH. SPETEANU

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Capitalele Țării Românești-Târgoviște

Sufixul slavon iște avea sensul de ceva care a fost cândva. A introdus în Limba …

Capitalele Țării Românești-Curtea de Argeș

Teritoriul bazinului râului Argeș a fost locuit de triburi dacice încă din prima perioadă a …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: