Independența Română – Independența prin cultură Revista INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ incearcă să renască plăcerea şi iubirea pentru cultura neamului românesc.
De ce atâta osârdie?
A-ţi cunoaşte înaintaşii, pe o întindere istorică mai mare ori mai mică, a reprezentat dintotdeauna o procupare a celor care, reflectând asupra prezentului, iscodesc neîncetat trecutul. De ce? Pe de-o parte pentru a se poziţiona în prezent, ca fiind un reprezentant autentic al înaintaşilor săi, ce au lăsat ceva în istorie, iar pe de altă parte pentru a-şi justifica acţiunile sale ca fiind un demn succesor al traiectoriilor lăsate de înaintaşi. Şi atunci de ce atâta osârdie?
Se justifică oare efortul prezenţilor pentru lacunariile trecuţilor? În această paradigmă, trebuie să ţinem seama de cel puţin trei comandamente.
Ei au relaţionat într-o societate în acele timpuri, încă involută; iar ei au fost fruntea.
Au fost deschizătorii de drumuri într-un crepuscular încă nedefinit, evoluând pe nisipuri sociale mişcătoare puternic influenţate din trecut, lamentabile din prezentul lor. Şi, în fine, relaţionarea lor în evul nepredictibil al limitatei lor vieţi, între marile imperii ce i-au înconjurat, nepermițându-le să aibe alte opţiuni decât cele legate de ginta lor latină, clamată în străfundul sufletelor lor.
Unul din exponenţii familiei STOIKA (dar nu singurul) Cezar Titus STOIKA ce a sfârşit tragic într-un gulag sovietic, s-a străduit a extrage din multitudinea informaţiilor istoricilor, secvenţa familiilor purtând marca STOIKA. Fără a avea un profil de istoric, dar cercetând laborios numeroasele documente lăsate de înaintaşi, a reuşit să creioneze, nu atât o istorie autentică, bazată nu numai pe izvoare scrise (oricum lacunare), ci şi pe informaţii indirecte o conturare a principalilor actori (aşa cum i-a găsit el) care au bordat această familie, din care şi el şi eu pretindem că ne tragem. În cele ce urmează, voi prezenta concluziile scrise (nepublicate) la care a ajuns, cercetând izvoarele istoriografice pe care le-a avut la îndemână.
„De ce atâta osârdie?”, pentru bunul motiv că noi, ca majoritari, ne ignorăm trecutul, ba îl trecem în derizoriu, pe când unii minoritari îşi construiesc adesea, cu mijloacele discutabile, un fel de statut peren. Şi pentru care motiv? Pentru a-şi justifica prezenţa lor din timpuri imemoriabile şi a-şi demonstra un drept aprioric.
Osârdia naţiei române trebuie să fie omniprezentă, să demonstreze perenitatea noastră.
Şi pentru ce? Pentru că acesta este adevărul absolut, de necontestat că pe acest teritoriu (mai mic decât în alte etape istorice), „Noi aici suntem români, suntem pe veci stăpâni”. Trebuie doar să şi merităm.
În cele ce urmează, prin intermediul defunctului meu unchi, Cezar Titus Stoika, voi încerca să devoalez perenitatea acestei familii seculare.
II. GENEALOGIA FAMILIEI STOIKA
Iată ce se află în lucrarea Cavalerului Ion de Puşcariu: „Date istorice privitoare la familiile nobile române” (Sibiu. Tipografia Arhidiocesană 1892), în Volumul I, pag. 159
Originea străveche a familiei e din comuna Stztojka – Falva, situată lângă Bistriţa din Maramureş.
De aci s-au împrăştiat în diferite ramuri: Sztojka de Caransebeş (din care cel dintâi membru a fost „Voyvod et judex” în sec. XVI ), Sztojka de Porumbac, Sztojka de Beimbac, de Netotu, de Bats şi ramura din care ne tragem noi Sztojka de Also-Venicze et Kucsulata. (Hurmuzaki, volumul II/2, pag.542)
STOIKA, Sztojka de Also Venicze et Kucsulata
Familia aceasta e răspândită în comuna Veneţia de Jos, în ţinutul Făgăraşului şi e una dintre cele mai vechi, având hrisoave încă de la Voevozii Valahiei pe când erau duci de Făgăraş şi Omlaş.
Ea a primit moşii întinse prin înrudire cu familia Mone (Monia), Monya de Also Venicze. Pe cripta mormântului lui Ionaşcu Mone, de sub turnul lui din comuna Veneţia inferioară, şi deasupra inscripţiei ce se află pe casa cea veche a lui, se află ca herb un cerb cu crucea în gură, având atârnată o cunună de mărgele. Inscripţia din care se constată legătura de familie dintre Mone şi Stoika încă din secolul al XIII-lea, are următorul cuprins *) Vixit Gri – I, Venetus anno d.1185 geneologia authentic Monestica Grigorius Venetus Chesauraius Voevodae Nigr – a quo donatus V valibus -, silvis et campis.gen Grigor – secundum anno 1216 hic.g. grigor – ex quo Mailati.fi – 1250 – lia – Comana et II Grigor – Ji divisi (1279) M.l-a val Kutsulata K.11.val.g.111.val – (1390). Veneţia et rivulis salsusori – s – et Gr. Gen111 Grigor. Koman, Stzoika. Thom – divizi Gr. Quqarta integra sortit.gen.Stefanum gr.(1449) luc.9: Solomonem (a matre Mone dict) et Stephan. Mone Solomon Gen. Man. Mone (1449) hic.g. stephan. Mone. LL.hic. Voi Voik Mone, hic.g.Man Mone, hic gen Ioanem Mone ex quo Ionas Mone v. Vicav a 1788.
Diplomele de nobleţe, câştigate prin lupte ale familii grănicereşti Sztojka de Also Venicze – după colecţia Cavalerului Ion de Puşcariu sunt:
1.) Literile noui privilegiale şi donaţionale de la G. Bethlem, date în Făgăraş la 20 Aprilie 1628 lui Dumitru Komanits, alias Salomon (Mone). Referitor la posesiunile lor baronale – Venicze et Kucsulata – (Publicate în revista „Columna lui Traian” la 1882, pag.565 şi în 1883 pag.437 de N. Densusianu, herbul familiei de Komanits de A. Venicze era un scut de culoarea cerului, pe al cărui câmp se vedea un călăreţ în veşminte verzi pe un cal negru – ţinând o sabie scoasă – în mâna dreaptă.
2.) Literile confirmatorii de la Leopold I, date la Viena în 24 februarie 1700 lui Ion şi Niculae Stoijka de A. Venicze, prin care se ratifică literile de mai sus.
3.) Literile nobilitare de la Carol VI, date în Luxemburg la 14 iunie 1718 lui Ioane şi Stephanu, Ladislau Sztojka şi fiilor lui Ioane: Stephanu Ladislau (Vlad) şi Ioane cu următorul herb: pe un scut ostăşesc de culoarea cerului se observă un braţ omenesc, ţinând o sabie scoasă.
4.) Sentinţa tabulară din anul 1845, prin care pe baza diplomelor mai sus citate şi datele genologice din anii 1752, 1772 şi 1773 – familia nobilă Sztojka de A. Venicze – număra 85 familii (Colecţia Puşcariu).
Familia Sztojka de Also Venicze se înrudeşte şi cu familia Klokoczan, căreia i s-a dat litere nobiliare de către Mihaela Apaffi datat Radnoth la 11 august 1670 şi anume lui Stephanu Sztojka Klokoczan şi fiul său Mani Sztojka de Also Venice.
Diploma a fost publicată în Făgăraş la 20 martie 1671. Din această familie, o parte s-a colonizat în ţinutul grăniceresc din Tohani – de unde s-au ridicat mai mulţi ofiţeri de ştab.
Din familia Sztojka de Also Venicze, s-au transplantat unii spre Comitatul Netotu – din care au răsărit 65 de familii.
Primii ascendenţi se numeau Liabu şi Lazia şi au primit hrizov de la nobleţe sub Maria Christina 16 iunie 1598, Alba Iulia şi sub Carol al VI-lea, la 14 iunie 1718, Alba Iulia.
Alte ramuri ale familiei Sztojka de Also Venicze sunt: în comuna Porumbacu Popa Zachi Sztojka – a înfiinţat 4 capi de familie şi a primit diploma nobilitară pentru bravură în timp de război, din mâna Anei Boremisza în 1671 la Făgăraş. Şi ramura familiei Sztojka de Also Venicze din Satu-Lung – are o adeverinţă că face parte din vechia familie Sztojka prin hrisovul congregaţii mascale a familiilor înscrise în recesământ din 1892 (Colecţia Puşcariu, vol. 1.pag.103).
Diploma de nobleţe, dată de Racokzi în 1649 şi care se află azi în original la vărul tatălui meu Iosif Sztojka de Also Venicze; a fost până la moarte protonotar la Primăria Arad.
Primul Sztojka care a fost înobilat pentru faptele sale de arme purta după obiceiul vremii – numele de Stephanus – şi a figurat întotdeauna în fruntea pomelnicului neamului nostru.
Străbunul nostru comun mai apropiat se numea Theodor Sztojka de Also Venicze et Kucsulata. El fiind ofiţer împărătesc – se răsneşte de familia lui din Veneţia inferioară şi se căsătoreşte în Lipova (Banat) cu Sara, nobilă de Racz (Raţiu) de Caransebeş.
Aceştia au dat naştere bunicului tatălui meu Christofor şi fraţilor lor: Iosif, Gheorghe şi Dumitru şi unei fete, Eva, căsătorită cu un proprietar Almăşescu.
Christofor a luat în căsătorie pe Rebeca de Roczoni (Roşoni) şi au dat naştere lui Ştefan, ajuns polcovnic şi primul primar al Bucureştiului şi lui Dumitru, fost profesor Universitar – pe vremea lui Gh. Asacki, la Iaşi.
Ştefan s-a născut la 1808 Noiembrie 8 (ziua de sf. Arhangheli) în oraşul Lipova din Banat şi a murit la 1878. A fost ofiţer român, colonel şi scriitor, publicând nuvele şi articole în foaia Pentru Minte – din Braşov – 1842-1843 şi traduceri din autori străini, în revistele timpului.
*Inscripția conține zone ilizibile.
CEZAR T. STOIKA
Chișinău, 1940
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro