Veşnicul de pomenire, patriarhul Teoctist – Centenarul naşterii

Veşnicul de pomenire, patriarhul Teoctist
– Centenarul naşterii –

Episcopul trebuie să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, nu îngâmfat, nu mânios, nu beţiv, nu bătăuş, nu poftitor de câştig ruşinos, ci primitor de străini, iubitor al binelui, cu stăpânire de sine, drept, cuvios, înfrânat[…]

Sf. Apostol Pavel către Tit

Am preluat un citat din Epistola Sf. Apostol Pavel, în excelenta traducere a lui Bartolomeu Valeriu Anania a Bibliei din 2001 (scoasă de pe piaţă, din păcate) spre a-l aplica, cu gând curat, ierarhilor noştri. Patriarhului de veşnică pomenire, Teoctist Arăpaşu, i se potrivesc aceste recomandări, cum a menţionat monseniorul Ioan Robu, mitropolitul romano-catolic de Bucureşti.
Prilejul l-a constituit pomenirea patriarhului Teoctist la împlinirea centenarului naşterii sale (din 7 februarie 1915), în excelenta organizare a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, a Bibliotecii Academiei Române şi a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni.
Al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române s-a aflat în scaunul patriarhal între 9 noiembrie 1986 şi 30 iulie 2007, data trecerii sale la cele veşnice. Intrat ca frate la schitul Sihăstria, la numai 13 ani, urmânduşi vocaţia, Theodor Arăpaşu urcă merituos treptele ierarhice de cleric, începând cu 1937, fiind hirotonit ierodiacon, diacon şi arhiereu (1950), eclesiarh şi exarh al mănăstirilor moldovene, episcop-vicar al Patriarhiei B.O.R., rector al Institutului Teologic, episcop la Arad şi Oradea, în America şi Canada, mitropolit al Olteniei, al Moldovei şi Sucevei şi, în finalul unei vieţi dedicate lui Dumnezeu şi, implicit, Bisericii strămoşeşti, a fost ales patriarhul acestei Biserici.
Ca episcop, mitropolit sau patriarh, părintele Teoctist a construit, restaurat şi conservat importante monumente istorice şi de artă, a avut relaţii de colaborare benefică cu toate Bisericile creştine, cu şefii cultelor din România, a promovat un ecumenism real. Va rămâne în istoria României (nu numai a B.O.R.) vizita neautorizată a Patriarhului Teoctist la Vatican, în ianuarie 1989, când Papa Ioan al II-lea (cu origini româneşti evidente) a rostit acele cuvinte profetice: „Europa respiră prin doi plămâni”, adică prin catolicism şi ortodoxism, o idee pe care liderii URSS şi SUA au materializat-o, scoţând România şi Bulgaria (ţări majoritar ortodoxe) din sfera de infuenţă a Moscovei spre a intra ulterior în U.E.
Între 7-9 mai 1999, Papa a făcut o vizită în România, prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă, voind să consemneze istoriei că ideea iniţiativei unităţii lumii creştine a fost oficializată în România, „grădina Maicii Domnului”. În 2002, patriarhul nostru i-a întors vizita, cu acel prilej consemnându-se un fapt ieşit din comun: Papa s-a ridicat pentru prima dată de pe scaunul cu rotile spre a-l îmbrăţişa pe Teoctist. Imaginea aceasta a cutreierat lumea şi noi, clerici şi mireni, suntem datori, să ridicăm un monument alegoric Papa-Teoctist, lângă Podul Izvor din Bucureşti, unde mulţimea adunată cu prilejul vizitei Papei a scandat: „Unitate, Unitate!”. Aceleeaşi cuvinte le-a rostit şi Papa, în Anno Domini, 2000, amintind de dorinţa firească a românilor.
La 10 ianuarie 1990, o mare cumpănă a fost în sufletul Patriarhului. Un grup de studenţi teologi, „îndrumaţi” de unii ierarhi, au pătruns în chilia Patriarhului din Palatul Patriarhiei, cerându-i demisia. Cu blândeţea-i caracteristică, patriarhul, văzându-i răvăşiţi, le-a spus: „Măi, copii, n-aveţi voi în suflet atâta ură câtă dragoste am eu pentru voi” şi l-a pus pe P.S. Nifon să le citească demisia pe care deja o scrisese. S-a retras la o mănăstire din Sinaia. Între timp, patriarhii Greciei, ai Alexandriei şi Antiohiei au venit cu ajutoare la Bucureşti şi toţi au întrebat: „Unde vă este patriarhul?”, iar aceştia au răspuns: „Nu avem patriarh” ( vezi George Stan, P.F.P. Teoctist, patriarhul României, Bucureşti, 2005, p. 115 şi urm.). Toţi aceşti patriarhi, dar şi Papa au transmis autorităţilor româneşti că nu vor recunoaşte un alt patriarh, înlăturarea lui fiind „revoluţionară”, necanonică. Se voia ca „societatea civilă” să decidă şi asupra alegerii ierarhilor B.O.B. Marian Munteanu, liderul studenţilor manifestanţi în Piaţa Universităţii, a avut un cuvânt de spus, în sensul respectării canonicităţii bisericii. Era normal: Marian Munteanu a fost ucenicul lui Petre Ţuţea!
La cererea Sfântului Sinod, la 3 aprilie 1990, patriarhul Teoctist şi-a reluat activitatea încununată cu realizări duhovniceşti remarcabile.
Mai puţin cunoscută este opera sa: Mitropolitul Iacob Putneanul, făclier al ortodoxiei; Sf. Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români; Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc, patru volume de predici şi studii până în 1990, continuate în cele 12 volume Pe treptele slujirii creştine, Slujind altarul străbun, Tinerii – tinereţea Bisericii. A transliterat Dumnezeiasca Liturghie a mitropolitului Dosoftei şi a tipărit ediţia anastatică jubiliară a Bibliei de la Bucureşti (în 1988), lucrare pentru care a primit premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române şi a binecuvântat excepţionala traducere a Bibliei de către Bartolomeu Valeriu Anania, în 2001.
Acestei uriaşe personalităţi de la cumpăna celor două milenii, Academia Română şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, prin acad. Eugen Simion, şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin acad. Victor Crăciun, i-au adus un pios omagiu, prin organizarea în Aula Bibliotecii Academiei Române, la 12 februarie 2015, a unui simpozion comemorativ. Moderatorul, Eugen Simion (sub mandatul său de preşedinte, Patriarhul Teoctist a fost ales membru de onoare al Academiei Române, la 17 decembrie 1999, iar Papa Ioan Paul al II-lea, la 6 iunie 2001), a arătat dintru început intenţiile: „Să-l sărbătorim frumos, căci a fost un suflet bun şi paşnic”. Cunoscându-l şi apreciindu-se reciproc, Eugen Simion a relevat meritul patriarhului în alegerea ca membrii de onoare ai Academiei Române: patriarhul ecumenic Bartolomeu, Papa Ioan Paul al II-lea. Fiind la Vatican, cu prilejul lansării mondiale a Bibliei de la Blaj (moment în care Papa, suveranul pontif, a acceptat să devină membru al Academiei Române) Papa l-a întrebat pe un ton amical: „Ce mai face Teoctist?”, trădând relaţiile prieteneşti între cei doi lideri spirituali.
După mesajul patriarhului Daniel (lipsind din „binecuvântate pricini”) transmis prin vicarul Timotei Prahoveanul, amintirile I.P.S. Ioan Robu, mitropolitul romano-catolic de Bucureşti (însoţit de Nunţiul Papal) au impresionat publicul. L-a cunoscut pe Teoctist ca elev al Seminarului ieşean (Teoctist fiind mitropolit), a avut relaţii permanente şi sincere de prietenie. „Nimic forţat şi artificial în comportamentul patriarhului, era stăpân pe orice situaţie, ierta şi era răbdător”. I-a iertat chiar şi pe cei care l-au alungat în ianuarie 1990. Deşi este catolic, l-a considerat tot timpul ca un părinte. Ştiu de la patriarhul Teoctist că monseniorul Robu i-a propus ca în 2008 să avem un singur calendar creştin, Paştele în aceeaşi zi, cu pomenirea tuturor sfinţilor catolici sau ortodocşi. Timpul (sau unii) n-au mai avut răbdare şi astfel un element concret de unificare a celor două Biserici a fost ratat sau… amânat.
I.P.S. Teodosie, considerându-se ucenicul lui Teoctist, i-a relevat ţinuta personalizată, vorbirea cuvioasă, pe acelaşi ton, ritm (chiar şi atunci când făcea observaţie), simplitatea exprimării (îl înţelegeau şi copii şi vârstnicii), cuvintele sale aveau profunzime, miez. La agapele frăţeşti se spuneau cuvinte de duh, era un prilej de socializare şi de comuniune între clerici şi mireni.
Acad. Dan Berindei a subliniat rolul Patriarhului în istoria Bisericii şi a României, a ataşamentului său faţă de valorile naţionale. Era o personalitate excepţională prin măsură şi înţelepciune, care combină datoria faţă de Dumnezeu cu datoria faţă de Ţară, prezenţa sa spirituală depăşea hotarele, el este cel care, pe pământul României, cele două confesiuni, prin Papa Ioan Paul al II-lea şi Bartolomeu, şi-au dat mâna. Dintre toţi membrii Academiei, el este singurul care n-a lipsit niciodată. „Să-i fie amintirea binecuvântată!”, a încheiat ilustrul istoric.
Cuvinte frumoase şi drepte, a confirmat Eugen Simion, amintind de o discuţie telefonică de 2 ½ ore pe diverse probleme de interes spiritual.
Victor Opaschi, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor, i-a remarcat alte calităţi: smerenia, deschiderea faţă de semeni, ştiinţa de a vorbi oamenilor de la suflet la suflet, un senior al curajului duhovnicesc. Papa a găsit în Teoctist un interlocutor de încredere. Fostul preşedinte Ion Iliescu i-a fost alături şi în intenţia invitării Papei la Bucureşti.
Acad. C. Bălăceanu-Stolnici, membru în Consiliul Naţional Bisericesc (alături de semnatarul acestor rânduri), a avut o legătură profundă cu patriarhul omagiat, a spus adevărul despre dărâmarea bisericilor (au fost dărâmate 16, dar s-au construit, în timpul său, 116). Ca om, Teoctist era mereu alături de tine, a răspuns cu iertare celor care l-au acuzat, în dosul blândeţii sale era o mână de fier.
Acad. Mihai Cimpoi îl defineşte ca om al cărţii, care citea toate cărţile primite, iar în răspunsul dat autorului menţiona meritul autorului, contribuţia şi originalitatea cărţii. Cartea sa despre Brâncuşi a citit-o „ca pe un xinaxar”, amintind de tradiţia preotului/mitropoliţilor-cărturari. L-a cunosut pe patriarh în 1986, venind la Bucureşti, cu aprobare de la Moscova. La Bucureşti, savantul basarabean a fost întâmpinat de poetul Ioan Alexandru, au mers la Cimitirul Bellu, apoi la patriarh, unde au discutat despre cartea patriarhului Miron Cristea despre Eminescu.
Acad. Vasile Tărâţeanu îl descrie ca pe un om binecuvântat cu sfinţenia cerească, izvorător de lumină, i-a fost îndrumător şi modelul spiritual. Întotdeauna îl întreba: „Vasilică dragă, ce-i pe la voi?”. I-a dăruit multe cărţi. Celebrul regizor şi actor Ion Ungureanu, fostul Ministru al Culturii şi Cultelor din R. Moldova, îl considera un om providenţial, avea „dimensiuni istorice”, este cel care a reactivat Mitropolia Basarabiei şi l-a santificat pe Ştefan cel Mare, a dat un răspuns ferm scrisorii patriarhului Moscovei, Alexei al II-lea, care ne-a acuzat că ne amestecăm în treburile Basarabiei. I s-a plâns patriarhului Teoctist de inactivitatea mitropolitului Petru, spunându-i să-l ierte, că a fost o vreme când l-a urât pe conaţionalul său: „Nu urăşti, urăşti doar răul din el”, a fost răspunsul lui Teoctist.
Acad. Victor Crăciun, coorganizator, autorul unor volume despre Teoctist şi Biserica Ortodoxă Română, a amintit de numeroasele manifestări culturale realizate sau binecuvântate de Teoctist. În apropierea sa, în momente de taină, Liga Culturală a înfăptuit multe din ţelurile românilor din totdeauna şi de pretutindeni, pentru că şi Patriarhul era al tuturor românilor. Teoctist e aidoma Sf. Petru din poveştile noastre, care a străbătut pământul românesc, împreună cu Dumnezeu.
Tudor Nedelcea, cel care l-a cunoscut ca mitropolit al Olteniei şi, apoi, ca patriarh, a dezvăluit unele aspecte mai puţin cunoscute din activitatea Patriarhului, rezistenţa sa prin Credinţă, aşa cum reiese din documentele securităţii.
„Ne-am învrednicit să vorbim despre un om vrednic”, a concluzionat acad. Eugen Simion, amintind că România profundă a avut şi are încă nevoie de asemenea personalităţi.

TUDOR NEDELCEA