MIRCEA ELIADE (13 MARTIE 1907 – 22 APRILIE 1986)

MIRCEA ELIADE
13 MARTIE 1907 – 22 APRILIE 1986

„Să faci un zid contra morţii, contra haosului, să te creezi pe tine om adevărat, om întreg, ca dintr-o bucată de granit – asta înseamnă un sens al existenţei, singurul sens, să te faci bucată, împotriva tuturor slăbiciunilor, a tentaţiilor, a căderilor”.

Convingerea referitoare la finalitatea vieţii fiecăruia dintre noi este exprimată de Mircea Eliade prin intermediul unuia dintre personajele sale – David Dragu („Întoarcerea din rai” şi „Huliganii”) şi reprezintă cel mai frumos, înălţător şi mobilizator crez existenţial, căci nimeni nu te face OM dacă nu te clădeşti tu clipă de clipă. Prin vastitatea preocupărilor şi valoarea creaţiei, Mircea Eliade aminteşte de Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, fiind spiritul românesc care a pătruns cel mai adânc în cultura universală. Opera sa, scrisă de-a lungul a şase decenii, cuprinde piese de teatru, literatură memorialistică, lucrări de indianistică, mitologie, folclor, etnografie, sociologie, antropologie, studii de istorie a religiilor, autorul având contribuţii esenţiale în fiecare domeniu. Ceea ce este impresionant într-o creaţie atât de diversă, în care literatura se îngemănează cu ştiinţa, este unitatea ei, pe care Mircea Eliade o definea „coincidentia oppositorum, Marele TOT – Yin şi Yang”. Discipol al profesorului şi filosofului Nae Ionescu, despre care spunea că i-a fost dăruit ca să-şi poată împlini destinul, Eliade a fost considerat, încă din tinereţe, „şeful noii generaţii”, din care făceau parte Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Petre Pandrea şi multe alte nume devenite ilustre în cultura noastră.
Mircea Eliade s-a născut la 13 martie 1907, în Bucureşti, fiind al doilea fiu al căpitanului de infanterie Gheorghe Eliade şi al Ioanei Eliade, născută Stoenescu. Familia tatălui purta iniţial numele Ieremia şi era originară din Tecuci; dinspre mamă provenea dintr-o familie de negustori din sudul ţării. În „Memorii” (1980) mărturisea: „[…] îmi plăcea să mă ştiu descinzând dintr-o familie de răzeşi moldoveni şi un hangiu de la Dunăre sau de la Olt […] mă mândream că eram doar a treia generaţie de la opinci […] eram atât de aproape de talpa ţării”. Schimbarea numelui Ieremia în Eliade a fost făcută, după propria mărturisire, din mare admiraţie faţă de Eliade (Ion Heliade Rădulescu), rămas în literatura paşoptistă o personalitate complexă a epocii, cu o excepţională înzestrare nativă din care s-au născut planuri măreţe (din păcate, nefinalizate în întregime).
Şi-a petrecut copilăria în Râmnicu-Sărat, Cernavodă şi Bucureşti, localităţi în care se găsea garnizoana tatălui său. După absolvirea şcolii primare din strada Mântuleasa, este admis la Liceul „Spiru Haret”, după absolvirea căruia se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1925), unde audiază cursurile unor iluştri profesori: Rădulescu-Motru, Petre Paul Negulescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu, Nicolae Iorga. Cea mai puternică influenţă asupra sa a exercitat-o Nae Ionescu, titularul cursului de „Logică şi Metafizică”.
În toţi anii de studii acumulează cunoştinţe din domenii variate – literatură română şi universală, fizică, chimie, ştiinţele naturii, orientalistică, istoria religiilor, învaţă persana şi sanscrita, scrie şi publică peste o sută de articole ştiinţifice, traduce din magazine germane, franceze, italiene, după un program strict pe care l-a detaliat în „Romanul adolescentului miop”. Primul său succes literar l-a constituit povestirea fantastică intitulată „Cum am găsit piatra filosofală”, premiată în 1921 de „Ziarul ştiinţelor populare”. În 1927 face o călătorie în Italia, unde îl vizitează pe scriitorul Giovanni Papini, pe directorul Muzeului de Antichităţi, Vittorio Macchioro, pe celebrul teolog Ernesto Buonainti. În aceşti ani publică în diverse periodice, mai ales în „Cuvântul” care apărea sub conducerea lui Nae Ionescu; continuă proiectele literare începute, publică „Itinerariu spiritual” – un grupaj de 12 foiletoane, precum şi eseul „Apologia virilităţii”. În 1928 pleacă pentru trei luni la Roma, de unde trimite maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kossimbazar o cerere de bursă pentru studii de filosofie orientală în India, la care primeşte invitaţia de a studia cu ilustrul istoric al filosofiei indiene, Surandranath Dasgupta. După susţinerea tezei de licenţă pleacă, în 1928, în India, la Universitatea din Calcutta, unde studiază filosofia hindusă şi sanscrita sub îndrumarea lui Dasgupta.
Locuieşte o vreme în casa acestuia din cartierul Bhawanipore, unde o cunoaşte pe fiica sa Maitreyi, de care se îndrăgosteşte. Experienţa de viaţă trăită în casa lui Dasgupta constituie substanţa romanului de dragoste „Maitreyi”, publicat în 1933, unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română (Maitreyi – numele unei zeităţi indiene – Buddha – înainte de iluminare), premiat chiar în anul apariţiei. În 1931 se întoarce în ţară pentru satisfacerea serviciului militar. În acest an fondează gruparea, „Criterion”, împreună cu Mircea Vulcălescu, Petre Comarnescu, Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu, Marietta Sadova, Mihail Sebastian, Paul Sterian, Constantin Noica, Emil Cioran. În acelaşi an (1933) obţine doctoratul în filosofie şi este chemat la Facultatea de Litere şi Filosofie pentru suplinirea unui curs şi a unui seminar la catedra lui Nae Ionescu. Ţine apoi primele prelegeri de istorie a religiilor. În 1940 este trimis ataşat cultural la Londra, apoi la Lisabona. După război se stabileşte la Paris, unde, la recomandarea lui Georges Dumézil, conferenţiază la École des Hautes Étudis (Școala de Înalte Studii). După 1950, prin studiile, cărţile şi conferinţele de istorie a religiilor şi de orientalistică, obţine un imens prestigiu în lumea specialiştilor de aceste domenii. Lucrările sale sunt traduse în numeroase limbi; este invitat să conferenţieze la marile universităţi apusene. Întreţine relaţii cu mari personalităţi ale culturii universale: Georges Dumézil, Eugenia d’Ors, Alf Lombard, Joachim Wach, Giuseppe Tucci, Gaston Bachelard etc. În 1956 a fost numit visiting profesor la Universitatea din Chicago (ţinea cursuri doar când era invitat); din 1957 a devenit profesor titular la Departamentul de Istoria Religiilor (catedră care îi poartă numele şi în prezent). În 1976 începe publicarea, în trei volume, a operei sale capitale, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, care îl impune definitiv între savanţii secolului al XX-lea.

Personalitate unanim recunoscută, Eliade a fost membru a numeroase societăţi culturale şi membru al academiilor americană, britanică, austriacă, belgiană. I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa de către universităţile Yale, La Plata, Loyola, Chicago, Colegiul din Boston, Colegiul Law La Salle Philadelphia, Colegiul Oberlix, Lancaster, Sorbona, Washington. Pentru „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Academia Franceză i-a acordat premiul Bordin, iar statul francez i-a conferit „Legiunea de Onoare”. Publicaţia „Cahiers de L’herne” îi dedică în întregime numărul 33 din 1977, după ce, mai înainte, fuseseră preferaţi E. A. Poe, Th. Mann, F. M. Dostoyevsky, Ezra Pound, G. Mugaretti. A murit la Chicago, în 1986. Principalele lucrări ştiinţifice ale marelui savant sunt: „Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne” (1936), „Mitul reintegrării” (1942), „Comentarii la legenda Meşterului Manole” (1943), „Tratat de istoria religiilor” (1949), „Mitul eternei reîntoarceri” (1949), „Sacru şi profan” (1956), „Aspecte ale mitului” (1963), „De la Zalmoxis la Genghis-Han” (1970), „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” (3 volume, 1976 – 1978). Creaţia literară cuprinde nuvele şi romane, care au apărut astfel: „Isabel şi apele diavolului” (1930), „Maitreyi” (1933), „Lumina ce se stinge” (1934), „Întoarcerea din rai” (1934), „Şantier” (1935), „Huliganii” (I – II, 1935), „Domnişoara Cristina” (1936), „Şarpele” (1937), „Secretul doctorului Honigberger” (1940), „Noaptea de Sânziene” (1955 – Forét Interdite), „Nuvele” (1963), „Pe strada Mântuleasa” (1969), „În curte la Dionis” (1978), „Nouăsprezece trandafiri” (1980), „Memorii” (1980).
Opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade s-a impus atenţiei cercetărilor şi unui numeros public încă de la început, prin fascinaţia ideilor şi noutatea interpretărilor, prin rigoarea erudită, prin capacitatea de a pune în valoare esenţialul din cercetarea unor documente din varii domenii: religie, istorie, mitologie, lingvistică, antropologie, folclor, literatură. Tezele fundamentale pe care Eliade le impune în studiul religiilor şi în jurul cărora este ordonat demersul hermeneutic sunt „fenomenologia sacrului” şi „coincidentia oppositorum”. Sacrul este întotdeauna revelaţia realului: „întâlnirea cu ceea ce ne mântuieşte, dând sens existenţei noastre”. Eliade introduce conceptul de hierofanie – formă de manifestare a sacrului. După opinia sa, istoricul religiilor trebuie să „facă inteligibilă modalitatea sacrului revelat”, prin refacerea istoriei hierofanilor, care, prin varietatea lor, exprimă un alt mod de manifestare a sacrului. Eliade subliniază: „Istoria religiilor, de la cele primitive, la cele evoluate / elaborate este constituită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestări ale realităţii sacre”. Sacrului i se opune profanul, fiind „două situaţii existenţiale asumate de om de-a lungul istoriei sale”. Conceptul „coincidentia oppositorum”, preluat de la Nicolae Cusanus (cardinal german, secolul al XV-lea), capătă în gândirea sa o perspectivă universală, exprimând dualitatea Yin şi Yang – simbolul echilibrului tuturor energiilor şi contrariilor din Univers.
O zonă sistematic cercetată de M. Eliade este cea a mitului, în care preocupările sale se interferează cu ale lui Lucian Blaga. În concepţia sa, „mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment ce a avut loc într-un timp primordial, timp fabulos al începuturilor”. Lucian Blaga creează un mit al mitului, recreând povestea de început. „Mitul furnizează modele pentru conduita umană şi conferă, prin această semnificaţie, şi valoarea existenţei” – afirma Eliade.
Ca istoric al religiilor, a realizat una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale experienţei umane a sacrului din preistorie şi până în prezent. Primul volum (publicat în 1976) prezintă creaţia religioasă de la epoca pietrei şi până la misterele Eleusis, al doilea urmăreşte evoluţia credinţelor de la Gutama Buddha şi până la triumful creştinismului, iar ultimul volum, de la Mahomed şi până la teologia ateistă contemporană. Lucrarea impresionează prin capacitatea de a ierarhiza într-un sistem coerent valori religioase esenţiale, în care raporturile omului cu sacrul să fie urmărite de-a lungul timpurilor. Concluzia autorului este că în epoca noastră teologia morţii lui Dumnezeu este „singura creaţie religioasă a lumii occidentale moderne”, „această etapă ultimă ilustrează camuflajul desăvârşit al sacrului, sau, mai bine zis, identificarea lui cu profanul” (Cu alte cuvinte, lumea noastră nu mai are nimic sfânt – ceea ce este evident în tot ceea ce se petrece pe glob). În literatura română interbelică, Mircea Eliade apare ca unul dintre reprezentanţii de seamă ai noii generaţii. El impune o nouă viziune romanului românesc – problematica de tip existenţialist. Varietatea subiectelor insolite din eseuri pătrunde în mod firesc în romane, de la probleme de orientalistică, la eros, moarte, modă, viaţă sexuală, literatură, mitologie, totul bazat pe o trăire autentică a personajelor, singurul mod de a cunoaşte viaţa. Diversitatea tematică şi infuzia de informaţie într-o operă literară i se par fireşti, considerând că „este absurd să interzici teoria într-o operă epică, este absurd să ceri unui romancier numai descriere sau numai sentimente”, „[…] o mare creaţie epică reflectează în bună parte şi mijloacele de cunoaştere ale epocii, sensul vieţii şi valoarea omului, cunoaşterile ştiinţifice şi filosofice” („Fragmentarium”). M. Eliade militează pentru o literatură a autenticităţii, generată de o experienţă trăită, scrisă într-un stil direct, neînflorit (anticalofilia abordată şi de Camil Petrescu). Stilul încărcat ar deforma realitatea, acuitatea trăirilor, emoţiilor şi stărilor.
În romanele şi nuvelele sale (scrise între 1930-1980), autorul a aderat la estetica autenticităţii. Primele sale romane au fost considerate de majoritatea comentatorilor ca fiind scrise sub influenţa lui André Gide. G. Călinescu, în a sa „Istorie a literaturii române”, nota: „Mircea Eliade este cea mai integrală şi servilă întrupare a gideismului în literatura noastră” (Noi am zice că opera, ci nu autorul este întruparea manierei lui Gide). Pompiliu Constantinescu, deşi remarca la rându-i influenţa gideiană, aprecia că Eliade este unul dintre cei mai de seamă scriitori ai vremii, iar „Maitreyi” e „una dintre acele cărţi cu destin de miracol în cariera unui scriitor şi chiar a unei generaţii”.
Acest roman de dragoste desfăşoară relaţia de iubire trăită de autor în casa lui Dasgupta de a cărui fiică – Maitreyi se îndrăgosteşte. Europeanul, obişnuit cu literatura şi mai ales cu personajele create în acest spaţiu cultural, moral, religios, încarcă paginile cu ceea ce visează, cu ceea ce-şi doreşte. Aşa se explică replica pe care i-a dat-o, peste timp, Maitreyi prin romanul „Dragostea nu moare” şi în întâlnirea directă cu autorul, căruia îi reproşează multele neadevăruri spuse în cartea sa (printre altele, că niciodată nu i s-a dăruit, că n-a fost alungată de acasă, că n-a fost pedepsită).
Dincolo de toate fanteziile scrise de tânărul îndrăgostit, opera rămâne o frumoasă realizare a romanului erotic. Impresionant este, poate cel mai impresionant, jurământul de credinţă rostit de Maitreyi pe malul apei în clipa logodnei. În prima sa creaţie românească, „Isabel şi apele diavolului”, era abordată problematica de tip existenţialist, având ca trăsătură esenţială estetica autenticităţii.
În opera „Lumina ce se stinge” apare motivul cuplului, iar în „Întoarcerea din rai” este tratată evadarea din real. Cu romanul „Lumina ce se stinge”, M. Eliade face trecerea spre o nouă etapă a evoluţiei creaţiei sale, proza de tip fantastic. Această carte, mărturiseşte autorul, „a apărut ca o reacţie inconştientă împotriva Indiei, ca o tentativă de a mă apăra chiar împotriva mea”, deoarece India, spaţiul în care s-au născut capodoperele universale „Mahabharata”, „Ramayana”, „Vedele”, „Sakuntala”, îl copleşise cu lumea ei fabuloasă, conservatoare de mituri şi ritualuri nealterate de milenii.
În această etapă, sfârşitul perioadei interbelice şi după război, creează proza fantastică, al cărei drum îl deschisese Mihai Eminescu cu „Sărmanul Dionis”, „Umbra mea”, „Avatarii faraonului Tlá”. Miturile arhaice ale Cosmogoniei şi creaţiei, visul magic, ieşirea din timp sunt dezvoltate într-o ţesătură narativă abil construită, în care întâmplări obişnuite se amestecă firesc cu situaţii fantastice.
În romanele „Domnişoara Cristina”, „Şarpele”, „Secretul doctorului Honigberger”, „Nopţi la Serampore” sunt dezvoltate mituri autohtone sau indiene. Într-o atmosferă stranie, încărcată de mister se petrec întâmplări obscure, în care teama se amestecă mult cu fascinaţia.
Autorul dezvoltă mitul folcloric al strigoiului („Domnişoara Cristina”), prezintă practici magice („Şarpele”), levitaţia şi puterea de a deveni invizibil („Secretul doctorului Honigberger”). Cu romanele şi nuvelele de după război, fantasticul depăşeşte stadiul expozitiv: „În toate povestirile mele, naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, ca să dezvăluie în mod progresiv fantasticul ascuns în banalitatea cotidiană”. Relaţia sacru-profan guvernează întâmplările fantastice din operele „Noaptea de sânziene”, „Nuvele”, „Pe strada Mântuleasa”, „Nouăsprezece trandafiri”. Personajele acestor cărţi sunt oameni obişnuiţi care sunt treziţi din existenţa lor banală prin revelările sacrului. Semnificativă este nuvela „La ţigănci”, un spaţiu straniu, în care pătrunde profesorul de pian Gavrilescu. Aici, timpul îşi pierde semnificaţia, personajul trăieşte în trecut eşuata lui poveste de dragoste, dar şi în viitor până în clipa în care este dus în lumea de dincolo de un simbolic birjar (de fapt, Charon care-l trece Styxul). Este întâmpinat de Hildegard – iubita lui din tinereţe. Sugestia este copleşitoare: spiritele se iubesc în acea dimensiune, unde sunt grupate după legăturile lor karmice. În această nuvelă apare şi motivul „moartea ca joc”. Alt motiv, al labirintului, apare în lucrarea „Pe strada Mântuleasa”, strada copilăriei din Bucureştiul de altădată, văzut de Eliade drept un teritoriu mitic, încărcat de mistere, în care se consumă aventuri fantastice.
Despre Mircea Eliade şi uimitoarea lui creaţie au scris G. Călinescu, Ovid Crohmălniceanu, Mircea Zaciu, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Mihail Sebastian, Sorin Alexandrescu, Mariana Şora, L. Baconscki, Gheorghe Vlăduţescu, Sergiu P. Dan, Eugen Simion, Ion Negoiţescu, Paul Constantinescu.
Mircea Eliade rămâne în literatura noastră unul dintre cele mai erudite spirite enciclopedice, o uriaşă mândrie naţională.

FLOAREA NECŞOIU