FAMILIA MINOVICI

FAMILIA MINOVICI

Un destin legat de metabolismul
urban, prin promovarea medicinii
habitatului cu integrarea semnificației
științifice, sociale, culturale și morale

Nu se poate înțelege istoria unei personalități fără a se cunoaște și înțelege istoria familiei și a originilor acesteia, precum și a contextului istoric, social și cultural, al perioadei de creștere și dezvoltare a personalității respective, în raport cu ideile inovatoare și a modurilor de adaptare a acestora în contextul evolutiv al cunoașterii umane.
Familia Minovici este una din primele familii de vlahi macedoni sârbi, originari din Tetovo, care au ajuns în Țara Românească, în perioada războiului ruso-otoman din 1806 – 1812. Ștefan Mina, un neguţător de vite, s-a stabilit la Craiova, punând bazele viitoarei familii Minovici, după naționalizarea numelui de Mina în Minovici, odată cu politica de schimbare a numelor comunităţilor etnice din teritoriile balcanice anexate de la turci.
Căsătorit cu o româncă, acesta a avut patru băieți și s-a mutat în Brăila, în momentul extinderii activității negoțului în Prusia și Austria, comercializând cereale. Dintre cei patru băieți, singurul care nu a urmat tradiția negustorească a familiei a fost Ștefan Minovici, care a ajuns primar al urbei Râmnicul-Sărat, fiind tatăl a 13 copii, cei mai cunoscuți dintre ei fiind Mina, Ștefan și Nicolae Minovici.
Cei trei frați au ajuns în Bucureștii anilor 1848, un oraș în prag de transformare dintr-o așezare neurbanizată de tip rural, într-o urbe cosmopolită, ca urmare a dezvoltării unei societăți moderne. Expansiunea urbană era însoțită de idei inovatoare cu privire la ridicarea calității vieții urbane în sensul unui metabolism urban sănătos, dezvoltarea mijloacelor și a căilor de comunicație, construirea unor noi bulevarde, pavarea acestora cu piatră sau asfalt, în timp ce arhitectura redescoperea frumusețea proporțiilor vernaculare, iar societatea se dezvolta multicultural, în acord cu dezvoltarea tehnică dar și socială a epocii.
Așa cum menționează dr. ist. Adrian Majuru în „Povestea unei geografii umane”: „Importul de modernitate ca model instituţional, social, cultural şi imaginar nu s-a petrecut numai prin preluare și imitare, ci mai degrabă prin permanentizarea unei coexistenţe plurietnice, a multiculturalismului în societatea bucureşteană. Fără aceste realităţi, Bucureştii nu ar mai fi avut trăsăturile unui oraş cosmopolit după 1900. Capitala absorbea elemente sociale de o mare diversitate etnică, confesională şi culturală, ceea ce a contribuit substanţial, alături de elita politică şi intelectuală, aristocratică prin excelenţă, la modernizarea societăţii bucureştene, în particular, şi a celei româneşti, în general”.
Fără a neglija importanța (redescoperită astăzi) cunoașterii ancestrale a medicinii populare, cei trei frați Minovici și-au pus amprenta asupra dezvoltării științelor medicale românești, a farmaciei și a sistemului medico-legal modern, domenii cu impact semnificativ, inclusiv în ridicarea calității vieții.
Aceștia se alătură altor personalități care și-au adus o contribuție importantă în medicină, alături de generaţii de medici pregătite de Carol Davila în domeniul științelor medicale, precum și de alte personalități ca Nicolae Kretzulescu – primul doctor în medicină de naţionalitate română din Muntenia (așa cum aprecia A. D. Xenopol în lucrarea „Nicolae Kretzulescu. Viaţa şi faptele lui. 1812-1900)”, fondator al unei școli de chirurgie la Spitalul Colțea și al Societății Medicale Ştiinţifice, precum şi a primelor consilii de igienă şi salubritate, iniţiatorul primului recensământ al populaţiei din România. În aceeași perioadă, o altă personalitate, Costache Varnav – absolvent al şcolii de medicină de la Viena, devine primul român cu doctorat în medicină luat la Budapesta în 1836, cu „Physiographia Moldaviae” scrisă în limba latină, teză-tratat de tip compendiu, lucrare de pionierat pentru centrul și estul Europei, unde sunt descrise şi analizate bolile, simptomele, ipotezele false, însoțite de o atitudine critică asupra elementelor unde tratamentele medicale au eșuat, dar şi de tratamente moderne pentru acea epocă, cu rezultate marcante de eradicare a holerei şi de construire a primelor spitale moderne din Moldova.
În acest context istoric, social, cultural dar și al dezvoltării cunoașterii umane și al științelor medicale românești se vor dezvolta ca personalități și frații Minovici.
Ştefan Minovici (1867-1935) este recunoscut ca specialist, cercetător şi profesor membru corespondent al Academiei Române în domeniul ştiinţelor farmaceutice, înfiinţând Societatea de chimie din România, care reprezenta țara în Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată cu sediul la Paris, al cărei vicepreşedinte a fost ales în 1925. Nicolae Minovici (1868-1941), recunoscut ca medic legist, pedagog și profesor universitar, filantrop, promotor al Societăţii de Salvare în anul 1906, fondator al Azilelor de noapte, creator al Revistei de Medicină Legală în anul 1936, este fratele Minovici care a promovat medicina, integrând semnificaţia ei socială şi morală, inclusiv legat de ceea ce se numește astăzi medicina habitatului în scopul ridicării calității vieții.

Nicolae Minovici este ctitorul „Vilei cu Clopoței”, una dintre primele clădiri în stil neoromânesc ridicate în București între 1904-1905 de către arhitectul Cristofi Cerchez, primul proiect care urma să exemplifice autenticitatea țării noastre printr-o arhitectură specifică cu rădăcini populare reinterpretate. Inițial Muzeu de Artă Națională, Vila Minovici s-a redeschis în 2016 după restaurare, consolidare și reabilitare, devansând proiectul Muzeului Ţăranului Român din 1912, inițiat de Tzigara Samurcaş. Ca urmare a preocupării sale pentru dezvoltarea urbană din acea perioadă și medicina habitatului, Nicolae ajunge, în 1926, Primar al sectorului III Albastru, din București, respectiv al mahalalelor Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă, Rahova, Grozăvești, Mandravela, unde străzile sunt pavate și salubrizate, maidanele transformate în parcuri și se dezvoltă cămine și spații sanitare urbane, pentru susținerea unui metabolism urban și uman sănătos.
Dincolo de cercetările legate de medicina-legală, de simularea bolilor mintale și antropologie medicală, Nicolae Minovici este promotorul unor cercetări atipice de experimente la limita morții și de trecere a barierei între lumi, idee prezentă în cunoașterea ancestral-arhetipală a folclorului românesc, prezentă în simbolistica motivelor populare strânse în impresionanta sa colecție de artă populară, din zone etnografice diferite. El a rămas cunoscut şi pentru cercetările care au criticat sistemul antropometric promovat de Alphonse Bertillon (întemeietorul poliţiei franceze ştiinţifice), cel care în anul 1879 a propus sistemul de identificare al criminalilor bazat pe semnalmente. Cercetarea critică a lui Nicolae Minovici l-a impulsionat pe antropologul Juan Vucetich să se concentreze asupra impresiunilor digitale, uzul dactiloscopiei ca procedeu de identificare a persoanelor pe baza amprentelor digitale, folosit în medicina judiciară, care a devenit ulterior standard. Cel mai mare dintre frați, Mina Minovici (1858-1933), omagiat în anul 2008 prin „Anul Mina Minovici”, în medicina românească este recunoscut astăzi ca autor al primului tratat complet de medicină legală din regiunea Balcanilor, ca membru corespondent al Academiei de Medicină a Franţei, în 1932, personalitate europeană și fondator al sistemului medico-legal modern, al Şcolii Române de medicină judiciară, iniţiator şi director al primului Institut de Medicină Legală din România, în anul 1898.
Mina Minovici a suportat o situaţie financiară dificilă pentru a-și continua studiile și doctoratul la Paris, ceea ce nu l-a împiedicat de-a lungul timpului să desfășoare o activitate prolifică, susținând din anul 1896 un curs de medicină legală la Facultatea de Drept din Bucureşti, ca membru fondator al Societăţii de ştiinţe fizice din 1890, membru în Consiliul Sanitar Superior din 1909 și director general al Serviciului Sanitar din 1912. El a primit ordin să rămână în Bucureşti, pe lângă Crucea Roşie şi Institutul Medico-Legal în timpul Primului Război Mondial și a fost ales Decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti de patru ori succesiv, în anii 1919, 1923, 1925 şi 1930. Chiar și ultima dorință a lui Mina Minovici a fost o dovadă de atașare și sacrificiu față de profesia care i-a devenit credință, dar și de modestie: „Oriunde voi muri, corpul meu să fie adus la Institutul Medico-Legal, unde voi fi depus în capelă. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o paradă…”.
Familia Minovici – o trecere prin viață, prin gesturi inovatoare științifice, sociale și culturale, un ecou prin cercetarea arhetipală a lumii de dincolo și a tradiției ancestrale…. un destin altruist care a popularizat un mod de viață aflat în armonie, prin sprijinul nemijlocit al celuilalt… un gest care ar trebui cunoscut, apreciat și perpetuat astăzi…

Dr. arh. CERASELLA CRĂCIUN