LILIANA POPA, ÎN DIALOG CU REGIZORUL TIMOTEI URSU

„Toţi străinii interesaţi de cultura română
vin în centrul Bucureştiului”
LILIANA POPA, ÎN DIALOG CU REGIZORUL TIMOTEI URSU

– Domnule Timotei Ursu, sunteți o persoană rară în peisajul bucureștean de astăzi. De la începuturi, viața și cariera dumneavoastră au evoluat într-o anumită cheie. Ați absolvit, la Cluj, Facultatea de Filosofie și Istorie, ani speciali din existența dumneavoastră. Cine v-au fost profesori, colegi în facultate?
– La secția de română, l-am avut profesor pe celebrul Iosif Pervain (n. 8 ianuarie 1915, Cugir, comitatul Hunedoara – d. 16 mai 1982, Cluj), la Dialectologie, pe faimosul Liviu Onu. Am avut o serie întreagă de mari profesori în acele timpuri. La 16 ani eram deja student la Universitatea din Cluj-Napoca (1955), după doi ani de romanistică și discipline adiacente, deoarece câștigasem un concurs la teatrul din Timișoara, cu piesa „Cărările din Small Town” (premiul II – 2000 de lei). Piesa nu s-a mai jucat cum era prevăzut, pentru că subiectul era din Statele Unite. Astfel, cu suma câștigată, mi-am cumpărat un aparat de filmat semi-Kodak pe 8 mm și un proiector. După doi ani la Cluj, ca să îmi continui facultatea, am constituit al doilea cineclub din țară și unul din primele cinecluburi studențești din România.
– Cum erau studenții atunci și cum îi vedeți pe cei de-acum, fie că vorbim de București, de Cluj, de zona Balcanilor? Cât despre Statele Unite ale Americii, problema se schimbă radical…
– În primul rând, nimeni nu se gândea să prindă primul tren și să o ia de-a-n boulea, spre Occident. Atunci, toată lumea se pregătea să devină intelectual al României. Chiar au ieșit o serie de intelectuali ai ţării noastre, cum ar fi Buzura (de la Medicină) sau Ion Pop (de la Filologie). Există termeni de comparație, însă, la care nu aș vrea să mă refer, pentru că nu pot să fac o selecție între prietenii mei din acele vremuri.
– Vorbeați despre așa-zise „aventuri personale”, erați rebeli, răzvrătiți, plecați de la ore, mergeați pe munte, dansați…?
– Este suficient să vă spun că eu, care eram înscris la Sala Alpinismul, la Cluj, eram sătul de filologie clasică (cu Frida Edelstein), încât ajunsesem să traduc reclamele din oraș în latină. Eu mergeam la secția de Istorie, la cursurile lui Macrea, precum și la seminariile lui Hadrian Daicoviciu, pentru care prinsesem, atunci, un deosebit respect, nu și ulterior, când m-am apucat de cercetare multidisciplinară. Trebuie să vă spun că, la un moment dat, cu aparatul de filmat în mână, mi-am zis că trebuie să mă fac regizor de film, și am plecat la Timișoara, unde am lucrat la o fabrică de macaroane. În paralel, am lucrat la Studioul de Radio din Timișoara, ceea ce m-a ajutat, după un curs de perfecționare, susținut de un cunoscut crainic de la București, să vin la Cluj, ca student, în anii 1960-1961. Am devenit crainicul oficial, de dimineață, al Radio Cluj, la Cooperativa Agricolă din Șuncuiuș (cu jumătate de normă plătită), ceea ce m-a ajutat foarte mult financiar să termin facultatea cu lucrarea de licență: „Actualitatea teatrului lui Mihai Sebastian”.
– Domnule Ursu, în ce lumină vă apar regizorii români de astăzi?
– Am deținut o rubrică de critică de film la „Scrisul Românesc” din Craiova, pentru că, printre alte lucruri nu foarte bune, doamna Corina Șuteu a făcut un lucru foarte bun la New York, anume Festivalul de Film consacrat tinerilor regizori români („Making Waves-New Romanian Cinema”). La ora actuală, mai mulți newyorkezi decât români văd filmele tinerilor din „noul val”. Eu, personal, am făcut filme în urmă cu treizeci-patruzeci de ani, precum „Septembrie” (peste 4.000.000. de spectatori), „Decolarea” (3.200.000 de spectatori), sau „Al patrulea stol” (aproximativ 3.000.000 de spectatori). Vreau de câteva seri să văd ultimul film al lui Cristi Puiu și este imposibil, absurd, pentru că mi se spune „trebuie să mergi la mall-uri”. Toți străinii interesați de cultura română vin în centrul Bucureștiului. De pildă, m-am dus la premiera filmului lui Puiu, la ora 19.00, și mi s-a spus: „Nu, a fost la 11 dimineața și nu puteți să-l vedeți decât săptămâna viitoare!”.
– Domnule Ursu, în București existau 42 de cinematografe. Iată că de atunci situația a devenit halucinantă de-a dreptul pentru cinefili… Mai există două cinematografe în centrul capitalei.
– Ca regizor și fost lector la UNATC, trebuie să vă spun adevărul. După părerea mea, înțelegându-se greșit mesajul lui Daneliuc, care a demontat o chestiune de mentalitate despre România postrevoluționară (vezi filmul „Patul conjugal”), dar mai ales orientându-se după marele succes al filmelor lui Pintilie, s-a ajuns la o perversă și absolută înjurătură adresată poporului român, de la cap la coadă. O spun, în ciuda admirației enorme pentru filmul „Reconstituirea”, un fel de „bătălia pentru Hernani” în perioada respectivă. Grație doamnei Șuteu, am văzut acest lucru pe ecranul de la Lincoln Center din New York, unde românii americani au fost șocați și revoltați. Tânăra generație a preluat murdăria din filmele lui Pintilie, de la „Balanța” încoace, și a transformat-o în standard, crezând că astfel va cuceri Europa. Pintilie era căsătorit cu fata lui Ionesco, cu Marie-France, și avea alte contacte care îl ridicau în slăvi, decât propria „operă”. Tinerii care au început să facă niște murdării în filmele lor, vulgaritate, părerea extrem de proastă despre omul de lângă tine, nu era normal să îl piardă pe spectatorul român? Spectatorul nu se recunoaște în multe dintre filmele respective. Dacă vorbim despre câteva filme, câte degete sunt la o mână: „Moartea domnului Lăzărescu” (2005), de Cristi Puiu, „4 luni, 3 săptămani, 2 zile” (2007), de Cristian Mungiu, „California Dreaming” (2007), de Cristian Nemescu, acestea nu reprezintă poprul român. Vedeți, România a trimis anapoda la Oscar filme așa-zis reprezentative! În clipa în care trimiți un film, precum „California Dreaming”, dintr-un stat care a trimis trupe împotriva sârbilor din Bosnia, film în care un șef de gară blochează convoiul militar care trebuie să ajungă în Croația, nu e just în raport cu SUA. Era un film superb, dar nu era „politically correct” în SUA. Un film pe care îl iubesc foarte mult este „Morgen”, de Marian Crișan, este povestea unui imigrant ilegal turc, care visează să treacă granița dintre România și Ungaria, fiind urmărit de poliție. Un simplu cetățean, român, din acea localitate îl ia acasă, îl ospătează și îl ajută să treacă granița. Filmul este de o generozitate umană vecină, atenție, cu „Moartea domnului Lăzărescu”. Acest film a fost programat să reprezinte România la Gala Oscar din SUA. Nu poți trimite un astfel de film când una din problemele SUA este imigrația ilegală! Nu era „politically correct”!