EXCURSIE ȘCOLARĂ

EXCURSIE ȘCOLARĂ

Bucureşti – Râmnicu-Sărat – Lepşa – Târgu-Secuiesc – Bucureşti

Excursia şcolară este un prilej de a învăţa geografie, mai profund decât la orice oră la clasă, indiferent de metodele folosite de profesor. Este, de asemenea, un prilej de a suda grupul, de a lega sau a întări prietenii. Mai mult, este un bun prilej de a-ţi cunoaște mai bine elevii, astfel încât, o dată întors în atmosfera sălii de clasă, să poţi să dezvolţi relaţia de apropiere creată în excursie. Ce implică excursia pentru cadrele didactice? Să găseşti agenţia turistică de încredere, care să îţi ofere cele mai bune servicii de transport, cazare şi masă pentru elevi, să alegi traseul, astfel încât să atingi scopul stiinţific şi cultural propus, să împleteşti cu măiestrie rolul de părinte, prieten, profesor, pentru ca elevii să se bucure deplin de excursia pe care o văd ca pe o evadare din cotidian.
Am început pregătirile pentru excursie prin a alege un traseu mai puţin frecventat, astfel încât să putem admira locuri şi peisaje inedite, care nu se regăsesc de obicei în preferinţele traseelor turistice cu familia. Acest lucru atrage după sine şi posibilitatea ca elevii să se reîntorcă cu familia, dacă excursia şcolară şi-a atins scopul. Prin urmare, reuşita unei excursii are impact larg şi pe termen lung.
Aşa ne-am oprit la traseul Bucureşti – Lepşa – Târgu-Secuiesc – Bucureşti, punctul central de interes fiind Munţii Vrancei, cu puţin cunoscuta staţiune Lepşa. De ce? Pentru că această zonă este încărcată de istorie şi cultură, iar din punctul de vedere al geografului este o regiune de intense frământări geologice, care se imprimă într-un peisaj unic, cu strate de roci ridicate la verticală, deşi înălţimile nu sunt atât de mari, cu văi înguste, ferăstruite de cursuri ce par firave, dar care au căderi de apă vijelioase, dar şi sectoare în care apa este atât de limpede şi cristalină, încât poţi zări păstrăvii jucăuşi, ale căror culori se combină cu irizaţiile pietrelor acoperite de ape. Astfel, excursia de la Lepşa poate fi valorificată la orele de geografie, unde elevii vor învăţa lecţii legate de relief, ape, climă, vegetaţie şi faună, căci vor valorifica explicaţiile primite pe parcursul excursiei, dar mai ales imaginile insolite, care ne-au însoţit de-a lungul periplului vrâncean. Despre vrânceni, economistul Nicolae Şuţu scria în 1849: „… (n.a. vrâncenii) sunt mândrii de gradul de independenţă de care se bucură, pe care o menţin prin strânsa lor unire. Nici un străin nu poate acapara terenuri în ocolul lor; vrâncenii ar fi în stare de cele mai mari sacrificii ca să împiedice pătrunderea în ţinutul lor a unor persoane străine, bogate şi puternice”. Ţinutul Vrancei era cunoscut ca unul fără boieri, formând o comunitate închisă, care avea drept de veto, prin formula: „Vrancea nu vrea” şi în care „mireasa vrânceanului nu trebuie să bea apă din Milcov”.
Ce altceva ne mai oferă Ţara Vrancei? Poate la ora de Limba şi literatura română, la clasa a VIII-a, elevii vor fi mai motivaţi să participe la lecţie, căci ei au ajuns în locurile unde una din variantele baladei Mioriţa a fost descoperită de către Alecu Russo, în 1846, şi transmisă poetului Vasile Alecsandri, care a publicat-o, ceea ce demonstrează că ţinutul Vrancei este leagăn al etnogenezei româneşti. Tot aici s-a născut şi legenda Vrâncioaiei, aşa că ora de istorie este îmbogăţită în conţinut afectiv din partea copiilor care au ajuns pe urmele lui Ştefan cel Mare, iar curiozitatea merge mai departe, astfel încât este stârnit interesul elevilor pentru istorie, pentru creaţiile populare, pentru ceea ce înseamnă ţară!
Prima oprire a fost la Buzău, unde am cedat presiunilor grupului şi am acceptat ca masa să o servească la McDonald’s, deşi nu sunt de acord cu astfel de alimentaţie, dar era prima abatere de la regulile familiei, singura acceptată. Copiii erau fericiţi şi… liberi! Sau având senzaţia de libertate. După ce ne-am urcat în autocar, pentru a ne continua drumul către următoarea oprire, elevii au primit explicaţii asupra geografiei locurilor străbătute, folosind observaţiile lor, observaţii legate de peisajele care se succedau: linia orizontului, care se schimbă odată cu ieşirea din câmpie, vegetaţia care se modifică, aspectul caselor, materialele din care acestea sunt construite, ocupaţiile oamenilor, care pot fi deduse dacă urmăreşti cu atenţie gospodăriile satelor pe lângă care treci. Elevii au făcut astfel exerciţii de observare, exerciţii importante, căci acestea îi pot ajuta, metoda observaţiei fiind comună atât didacticii, cât şi cercetării.
Următoarea oprire a fost în oraşul Râmnicu-Sărat – un oraş ce părea părăsit, care şi-a trăit vremurile de glorie într-o altă epocă. Apărut ca oraş-târg şi atestat documentar în secolul al XV-lea, oraşul îşi pierde originea în vremuri antice. Poziţia la marginea Subcarpaţilor Curburii, la contactul acestora cu Câmpia Râmnicului, a constituit premisa geografică a apariţiei oraşului. Ca multe oraşe-târg, a avut o dezvoltare economică deosebită, mai ales după 1862, când a devenit capitala judeţului Râmnic. Atunci au apărut şi casele cu etaj, ceea ce a schimbat fizionomia oraşului. Acesta a decăzut după cel de-Al Doilea Război Mondial, pentru ca în perioada comunistă să cunoască o revenire forţată, iar după 1990, o altă perioadă de decădere, în care persistă, din păcate.

Aşa se explică faptul că, dacă eşti turist, în Râmnicu-Sărat nu ai multe variante de a vizita obiective turistice. Singurul pe care l-am putut vizita a fost biserica „Adormirea Maicii Domnului”, din Complexul Brâncovenesc, care adăposteşte cinci secole de istorie zbuciumată. Aici am putut admira frescele şi coloanele cioplite în piatră. Şederea în oraş se încheie cu o pauză într-un parc unde, adulţi şi copii, ne dăm în leagăne şi tobogane, apoi, iar în autocar, către Lepşa.
Ajungem la destinaţie după prânz şi ne cazăm la Cabana Lepşa. Gazda este primitoare, deşi, când vezi un grup de copii, te gândeşti că este posibil ca pensiunea ta să sufere diverse pagube; spre lauda copiilor noştri, proprietarul cabanei ne-a mulţumit când am plecat. Copiii au fost exemplari. Pentru că mai aveam timp până la cină, am hotărât să mergem să vizităm Mănăstirea Lepşa. Am întrebat proprietarul cam cât este de mers, dacă avem timp să ne întorcem la cină. Ni s-a răspuns că avem suficient timp, că nu este departe. Am plecat încrezători. După ce am ajuns la primul reper pe care acesta ni-l dăduse, am zis, pentru siguranţă, să mai întrebăm un sătean întâlnit pe drum. Ne asigură şi acesta că nu mai avem mult, vreo 500 de metri. Am mers mai departe. Aveam printre noi şi un coleg de matematică. El a apreciat că am parcurs cei 500 de metri, dar nici urmă de mănăstire. Am întâlnit alt sătean, căruia i-am adresat aceeaşi întrebare: cât mai este până la mănăstire? Acesta a fost mai… darnic, cam un kilometru. Am continuat drumul, sperând să ajungem. Am ajuns, dar după ce am parcurs aproximativ 4 kilometri.
Începuse să amurgească, aşa că am vizitat lăcaşul de cult pe întuneric, dar ne-am bucurat de ceea ce am văzut şi de explicaţiile măicuţei care ne-a fost ghid.
Ne-a impresionat în mod deosebit icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, unde o candelă este aprinsă în permanenţă, singura care nu a fost distrusă de incendiul din 1929. Un alt vestigiu este o icoană pictată la Ierusalim, care datează din anul 1584, având dimensiuni neobişnuit de mari. Mănăstirea este luminată de un policandru dăruit de Carol al II-lea, în anul 1934, de care măicuţele sunt foarte mândre, pentru că astfel ele sunt păstrătoare ale unui crâmpei de istorie. Când am plecat, se întunecase. Drumul înapoi a fost o aventură, căci era întuneric, grupul era mare, copiii veseli, iar noi… îngrijoraţi! Atunci am simţit prima dată vântul numit foehn, despre care impersonal amintesc de fiecare dată la orele de geografie, fără a-mi fi pus problema că pot să… îl „învăţ” practic. Am simţit o boare de aer cald, care întâi ne-a dat fiori, apoi, după ce l-am recunoscut, ne-am liniştit şi am ajuns la cabană în siguranţă, însoţiţi de… foehn. Ceea ce ne-a uimit, în această plimbare de seară, a fost faptul că aici, la Lepşa, nu doar timpul şi distanţele se dilată, lucru pe care noi, fii metropolei, este greu să-l înţelegem.
A doua zi aveam ca obiectiv Rezervația Cheile Tişiţei, parte integrantă a Parcului Natural Putna. Valea Tișiței a fost declarată arie protejată încă din anul 1973, iar în 2004, acest areal a fost reconsiderat, suprafaţa de 2726,3 ha căpătând, sub denumirea de Tişiţa, statutul de rezervaţie naturală.
Rezervația este una mixtă, deoarece conservă elemente hidrogeomorfologice, forestiere, floristice, faunistice şi de peisaj: sectoare de vale de tip canion, căderi de apă, arbori de tisă, făgete, conifere, flori rare ca floarea-de-colț, papucul doamnei, iar ca elemente de faună, ursul, jderul, râsul şi vidra, în apele Tișiței. Aceasta poate fi văzută mai ales vara, de aceea, plimbarea noastră la sfârșit de toamnă nu ne-a răsfățat cu astfel de bucurii. Coloritul pădurii de amestec, care străjuie Valea Tișiței, dar și atenționarea la intrarea în chei au fost elementele care ne-au condimentat drumul: adrenalina, crescută de posibilitatea întâlnirii cu vreun urs, dar şi starea de beatitudine provocată de peisajul în culori calde, de toamnă târzie.
Ca să parcurgi tot traseul Cheilor Tișiței este nevoie de mai multe ore, patru sau cinci, depinde de condiția fizică a turiștilor, dar pentru că noi însoțeam copii, nu ne-am aventurat decât vreme de trei ore, dus-întors. Ne-am bucurat cu toţii, adulţi şi copii, de drumul care ne oferea la fiecare pas altă privelişte, când nu ştiai unde să să priveşti mai repede: la apă, la stâncă, la coloritul pădurii, care se schimba la fiecare pas. Cu părere de rău, am părăsit Lepşa şi am luat drumul înapoi către Bucureşti, dezamăgiţi că trebuie să ne întoarcem. Dar pentru ca trecerea să nu fie prea abruptă, precum pereţii de stâncă ce străjuiau Tişiţa, am mai oprit la întoarcere în oraşul Târgu-Secuiesc. Oraş mic, în care lumea petrece duminica în familie, ne-a oferit posibilitatea de a ne simţi singurii locuitori într-o urbe care te încântă prin centrul larg, de formă ovală, din care pleacă radiar străduţe înguste, care se înfundă.
Am atras elevilor atenţia asupra caselor, dar mai ales asupra clădirilor din centrul oraşului, adevarate opere de arhitectură barocă, neo-clasică, aşa cum este vechea primărie, care adăposteşte actualul Muzeu al Breslelor, unde poţi admira exponate ale breslelor olarilor, cizmarilor, pantofarilor, tăbăcarilor, cojocarilor, fierarilor, pălărierilor, croitorilor, dar şi Casa de Cultură şi Primăria oraşului. Un alt oraş-târg, dar care nu a decăzut, aşa cum s-a întamplat cu Râmnicu-Sărat.

ROXANA DIACONU
Profesor de geografie la Școala Gimnazială „Nicolae Labiş”