Apocalipsa lui Albert

Apocalipsa lui Albert

Apicultor, stupar, albinar – trei sinonime care desemnează moduri diferite de-a trăi lângă albine și de-a produce miere. Asemănarea dintre ei și asemănarea lor cu felinele mari e aceea că au nevoie de un spațiu vital întins. Tratamentele medicamentoase și siropurile de zahăr pot asigura producții mari, etichetele colorate pot vinde borcane multe, dar nimeni nu mai are privilegiul de-a gusta din nectarul zeilor, din mierea sălbatică a lui Ioan Botezătorul sau măcar din mierea bătrânilor care trăiau odinioară în Munții Apuseni. Un albinar priceput apreciază că 60% din mierea de pe piața românească e veritabilă – restul, după modelul occidental, e în mare parte sirop de zahăr metabolizat de albine.

De la salcie la cucurbătă

– A fost frig și nicio albină n-a ieșit la salcie. De-abia azi încep să se adune la urdiniș. Am fost alaltăieri să văd rapița. E tot mică, ca-n iarnă, dar a prins viață. Cum dă căldura începe să crească și pe la jumătatea lui aprilie depășește un metru. Atunci plec la drum. Albinarul nu se mai întoarce acasă până spre sfârșitul lui august…
Nicolae M. și-a pregătit deja rulota și cele două camionete. Și prăjina de cinci metri pe care va flutura steagul românesc, oriunde și-ar așeza stupina. Într-o singură cursă transportă 130 de stupi și-n trei curse își strămută toți stupii în satul lui Slavici. Ar fi fost bun mic-dejunul acesta din mâțișoare de salcie, dar vremea nu a fost potrivită. A cumpărat 30 de litri de lapte cu care prepară un sirop întăritor și așteaptă împreună cu albinele prânzul bogat de pe câmpurile cu rapiță străjuite de cetatea Șiriei.
După trei săptămâni stoarce mierea și se mută la Valea lui Mihai, unde e-n floare salcâmul. Cu două săptămâni aici, alte două lângă Brad și încă una lângă Abrud se face jumătatea lui iunie și salcâmul e gata. Mai găsește castan și mur în Munții Pădurea Craiului și-n august revine la câmpie pentru floarea soarelui. În septembrie albinele se îndestulează din florile de bostan (cucurbătă) și-și fac provizii pentru iarnă. Întreb dacă a urmat un curs de apicultură și omul mă privește descumpănit. După câteva clipe mă întreabă el: – 25.000 de kg de miere, adunate anul trecut, pot echivala o diplomă? Apoi continuă poveștile acestea scurse din Cornul abundenței, asezonându-le cu cifre comparative. A fost și mai bine! Stupul care dă zece kg de miere la rapiță, 30 la salcâm și alte 20 la floarea soarelui, dădea o sută de kg numai la masivul de salcâm sau de tei. La cireș și la zmeură nu se mai duce aproape nimeni… Acesta e albinăritul pastoral în Crișana anului 2015. Cândva însă, lucrurile erau mai simple: … lăsai stupul în grădină și se umplea de miere de câteva ori pe an. Dacă faci asta acuma, nu numai că nu recoltezi nimic, dar e puțin probabil ca albinele să adune atâta miere cât să treacă iarna. Albinăritul pastoral a apărut în disperarea celor care-și vedeau albinele murind de foame.

-Pă vremea lu’ Moșu

Suntem la poalele Munților Codru Moma și urcăm încet spre stupină. Omul acesta regretă o lume pe care o știe mai mult poveștile bunicului. Îmi delimitează o arie vastă, de la valea Cusișului, pe lângă vârful Alciului, la râpa Bâzdânghi și dealul Viilor, apreciind că hrănea aproximativ o mie de cornute mari. Animalele înapoiau pământului îngrășământ natural și totul funcționa ca-ntr-un organism sănătos. Dar, toate s-au schimbat. Crezi că-n preeriile americane mai e ca atunci când le gunoiau turmele de bizoni? Aflu că și oamenii s-au schimbat, că erau mai harnici în trecut. Îl trezea bunicul cu noaptea-n cap să meargă la coasă și, ajunși la fâneață, mai așteptau o jumătate de ceas să se facă lumină. Pofta și nerăbdarea aceasta de-a munci pare să fi fost secretul belșugului.
Din loc în loc ne oprim, sămi arate diverși muguri și florile de corn. Sesizez că pădurea începe să prindă culoare și parcă încep să privesc totul prin ochii lui. Pentru un albinar, peisajul nu are doar valențe estetice, ci și implicații culinare. Tufa, arinul, răchita, păducelul și murul sunt aici delicatese. Locul stupinei trebuie ales cu grijă și fotografiile de pe internet sau Google Maps nu sunt de niciun ajutor. Trebuie să ajungi la fața locului, să simți parfumul și să vezi culoarea reală a florii, să măsori cât de aproape sunt pădurea și izvorul… Ajunși lângă vârful Văratec îmi arată cei câțiva stejari care au mai supraviețuit dintr-o pădure seculară. Într-o scorbură de aici a găsit un roi pe vremea când avea doar doi stupi… Gândurile, întoarse deja spre trecut, îmi deapănă apoi o altă poveste: Când aveam cinci stupi, i-am dus cu baci Costin în valea Losni, sub salcâmii de pe Bocanu. Încărcasem lăzile mele putregăite și mergeam în urma carului. Acuma mă sperii amintindu-mi cum se hurducau albinele. În condițiile alea te depărtai de casă, cel mult, drum de-o noapte, la pasul boului.

„Dealul e cu spini acum / Zarea mohorâtă”

Dintre fițuicile cu versuri de Coșbuc pe care le poartă în buzunar, aceasta i-a căzut în mână. Comentăm vraja risipită a trecutului și, de la un moment dat, discuția noastră dobândește accente biblice. De la Hordou ajungem în pustiul Sinai și înapoi, pe valea Tărcăiței, unde a avut norocul să prindă mană. O singură dată în câteva decenii de albinărit! A fost un belșug total. Albinele adunau zece kg pe zi și-n trei zile stupii se umpluseră. Au căpăcit fagurii și au mai pus încă un strat de miere pe deasupra, că de-abia se mai strecurau albinele printre rame. Bineînțeles, povestea se încheie cu precizarea că pe vremea bunicului și mana apărea mai des.

Următorul nostru popas e anul 1967. În paradis pătrunde Șarpele, de această dată purtând numele de varroa destructor. Păduchii albinelor distrug totul, asemenea cancerului. Înainte, albinele trăiau ca-n Grădina raiului, într-un mediu pur. Acum, dacă nu le faci tratament de trei ori pe an, rămâi cu lăzile goale. Sigur că nu se mai poate vorbi de miere ecologică, dar tot bună e. Cu mierea asta-i ca-n dragoste: când e rău, încă-i bine! Din păcate, niciodată n-o să mai stoarcem din stupi miere bătrânească. Consolarea apicultorilor români e aceea că mierea lor rămâne cea mai bună din lume. Păstrează o aromă aparte și peste tot e premiată. Se spune că nemții o vând pe-a lor și cumpără de la noi pentru consumul propriu.
Catastrofa de la Cenobîl rămâne de departe punctul de reper nefast al albinăritului. În anul 1986 au dispărut două treimi din efectivul de albine. Cu mult înainte de-a ajunge informația în țară, strângea cu lopata albinele moarte de la gura stupului. Albinele supraviețuitoare au dus-o altfel. Teoretic exista mai multă floare pentru un număr mai mic de albine, dar producția era mai mică. Florile erau otrăvite. Atunci a început viața asta nouă și amărâtă, îmi spune el oftând. Uite! Pădurile sunt pipernicite și rare, 80% din ce vezi pe jos e mușchi, nu iarbă, mare parte din izvoare au dispărut… stupii sunt slabi, noi suntem bolnăvicioși – am preluat șocul atomic de acum 30 de ani.
Lucrurile au mers din ce în ce mai rău. A explodat producția de autoturisme, care au mărit poluarea, s-a generalizat folosirea chimicalelor și-n urmă cu cinci-șase ani s-au introdus noile soiuri de semințe modificate genetic. A fost ultima lovitură pe care au primit-o albinele. Chiar dacă mai are polen, floarea e săracă în nectar și devine o hrană fără gust. Profetul Albert Einstein spunea că-n patru ani de la dispariția albinelor, se stinge și Omenirea înfometată. Albinele acestea slăbite și fără poftă de mâncare să fie parte din semnele vremii?

DACIAN BRADEA