VASILE ALECSANDRI (14 IUNIE 1818 – 22 AUGUST 1890)

VASILE ALECSANDRI
14 IUNIE 1818 – 22 AUGUST 1890

„Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,”
(Mihai Eminescu, „Epigonii”)

Această strofă din poezia „Epigonii” este cel mai frumos omagiu adus celui mai mare poet român până la Mihai Eminescu, la a cărui apariţie ca Luceafăr al liricii româneşti, Vasile Alecsandri a declarat: „E unul care cântă mai bine decât mine? Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine. Apuce înainte ș-ajungă cât de sus. La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus!”.
Această recunoaştere a valorii excepţionale a urmaşului său a stins teribila încleştare dintre admiratorii lui Mihai Eminescu şi cei ai lui Vasile Alecsandri, admiratori care ajunseseră să se înfrunte chiar în stradă cu vorbe grele sau cu pumnii. Disputa a încetat când Titu Maiorescu a scris „Poeţi şi critici”, studiu în care precizează că Vasile Alecsandri este o personalitate creatoare complexă: poet, prozator, dramaturg şi este incorectă şi nedreaptă comparaţia dintre el şi Mihai Eminescu – poet prin excelenţă.
Aşadar, fiecare reprezintă o imensă valoare raportată la epoca sa. Mihai Eminescu era cel mai mare poet al perioadei clasice a literaturii române, Vasile Alecsandri reprezentând culmea epocii paşoptiste a literaturii şi culturii noastre.
„Bardul de la Mirceşti” s-a născut în ziua de 14 iunie 1818 (sau în ziua de 21 iulie 1821) la Bacău, în familia Sulgerului (sulger, sluger – persoană însărcinată cu aprovizionarea curţii domneşti şi a armatei) Vasile Alecsandri şi a Elenei Cozoni, fata unui grec românizat. Din cei şapte copii, au rămas în viaţă: Catinca (măritată cu C. Rolla), Ioan (Iancu) – viitor colonel şi literat şi Vasile, viitorul mare poet, prozator, dramaturg, om politic, creator al mai multor specii literare în epoca paşoptistă, denumită „Renaşterea românească”. Vasile Alecsandri ia lecţii de la dascălul maramureşean Gherman Vida (între 1827 – 1828), apoi trece la pensionul lui V. Cuénim (1828). Călătoreşte la Iaşi, unde îşi continuă studiile, astfel că trece bacalaureatul în 1835. A încercat să studieze chimia şi medicina, dar le-a abandonat repede, simţind că nu posedă nicio înclinaţie spre aceste domenii şi se înscrie la Facultatea de Drept, pe care o părăseşte în 1837. În 1838 urmase Şcoala preparatoare a lui Bonim, unde îşi pregăteşte bacalaureatul în ştiinţe, pe care nu-l obţine.
Între timp, în ţară fusese numit comis, dar rangurile (1841 – spătar, 1853 – postelnic, 1859 – vornic) îl lasă rece. În 1839 face, împreună cu C. Negri şi N. Docan, un voiaj în Italia care îi lasă cele mai dulci amintiri. Se înapoiază în ţară prin Viena, căci fusese numit „şef de masă” la serviciul scutelnicilor şi al pensiilor din Departamentul Finanţelor, de unde demisionează în 1846. Anul 1840 a fost unul dintre cei mai importanţi. Este chemat la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, pe care o girează împreună cu Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi cu profesorul P. M. Câmpeanu. Prin anii 1842 – 1843, în urma unor călătorii în munţii Moldovei, are revelaţia poeziei populare, descoperire în urma căreia destinul său poetic îşi găseşte adevăratul făgaş. În 1844 este redactor la revista „Propăşirea”, revistă pe care o editează împreună cu I. Ghica şi M. Kogălniceanu. În 1845 merge la Lemberg şi Viena, apoi întreprinde un lung periplu: Constantinopol, Brusa, Atena, Insulele Ionice, Veneţia (unde îşi trăieşte idila cu Elena Negri, care, bolnavă fără scăpare, moare în drum spre ţară). În 1848 se dedică cu entuziasm revoluţiei, scriind poezii agitatorice („Cătră români”, devenită „Deşteptarea României”).
După lichidarea mişcării se refugiază în Bucovina, apoi la Braşov, unde compune un vehement memoriu politic: „Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu”. Colaborează la redactarea programului politic şi democratic Prinţipiile noastre pentru reforma patriei, propovăduind libertatea, egalitatea, frăţietatea. Este secretar al Comitetului revoluţionarilor moldoveni în Bucovina.
La Paris, scrie articole, nesemnate, în presa pariziană, pledând cauza provinciilor româneşti.
În 1849 este membru al Comitetului unic al emigraţiei din Moldova şi Muntenia de la Brusa. Între 1850-1853 diriguieşte Arhivele Statului din Iaşi; în 1851 călătoreşte prin Anglia, Franţa, Germania. În 1853 ajunge în Africa, de unde trece în Spania, apoi la Paris, pentru ca în anul următor să ajungă din nou la Londra şi Paris de unde se întoarce în ţară, căci îi moare tatăl. În 1854 îşi dezrobeşte ţiganii de pe moşia de la Mirceşti, în 1855 reuşeşte să scoată revista România literară după mai multe încercări nereuşite (din cauza cenzurii vremii). Se avântă cu toată fiinţa sa în lupta pentru unire, fie scriind poezii mobilizatoare (Hora Unirei), fie activând ca membru al Comitetului central al Unirii şi e ales în divanul ad-hoc al Moldovei. E secretar de stat provizoriu la Postelnicie, calitate care îi permite susţinerea libertăţii presei. La un moment dat avea mari şanse să ajungă domn, dar renunţă în favoarea lui C. Negri, susţinându-l mai apoi cu căldură pe Al. I. Cuza.

În 1859 îndeplineşte o misiune diplomatică importantă, pe lângă Napoleon al III-lea al Franţei, Victor-Emmanuel II, regele Piemontului, Cavour şi alţii, obţinând sprijinul acestor personalităţi pentru recunoaşterea Unirii. Devine Ministru de Externe al Ţării Româneşti în guvernul prezidat de Ion Ghica. Se retrage (1863) la conacul de la Mirceşti. Este ales membru al Societăţii Academice Române unde susţine principiul fonetic în istoriografie. În 1871, compune Imn lui Ştefan cel Mare, la solicitarea comitetului pentru organizarea serbării de la Putna. În 1879, i se decernează premiul de la Montpellier pentru poezia Cântecul gintei latine, care este salutat cu mare entuziasm în ţară. În 1883, anul în care Mihai Eminescu a fost declarat bolnav, Vasile Alecsandri conferenţiază la Ateneul Român în beneficiul marelui poet. Cancerul de care suferea l-a doborât în 22 august 1890; s-a stins, împăcat, la conacul de la Mirceşti, în curtea căruia a fost înmormântat. Vasile Alecsandri a avut o fire senină şi echilibrată, părând că trece prin viaţă cu nonşalanţă. A fost un entuziast, un neobosit combatant întru împlinirea visurilor generaţiei sale: Unirea şi independenţa naţională, ambele împlinite, ceea ce i-a adus seninătatea în faţa morţii.
Cea mai importantă vocaţie a lui Vasile Alecsandri a fost aceea de ctitor. El este deschizător de drumuri în literatură, creând genuri noi, de la fabulă la roman, mai toate speciile literare. A triumfat, la vremea sa, mai ales ca poet. Se considera bardul naţiunii, ceea ce a şi rămas: Bardul de la Mirceşti. A publicat în revistele: Albina românească, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară, Bucovina, Zimbrul, Steaua Dunării, Concordia, Revista română, Lumina, Columna lui Traian, Literatorul, Convorbiri literare, Revista contimporană. Creaţia lui poetică cuprinde poezie lirică şi epică.
Lirica sa erotică este caldă, sinceră, delicată. Celebră este Steluţa. Lirica peisagistă cunoaşte un întreg ciclu de pasteluri (42), fiind cel care a transferat în poezie termenul pastel din pictură (executată în creion moale, în tonuri dulci, înfăţişând tablouri din natură). Surprinde toate anotimpurile, toate momentele zilei, muncile câmpului (ca la Hesiod, Munci şi zile). Pastelurile sale zugrăvesc natura Mirceştilor şi au fost cele mai apreciate de Titu Maiorescu.
Lirica patriotică oglindeşte toate evenimentele vremii la care a luat parte. Celebre sunt: Cântice şi sărutări, La poeţii români, Deşteptarea României, Hora Unirei şi un întreg volum, Ostaşii noştri, care preamăreşte eroismul şi vitejia românilor în Războiul de Independenţă. Sunt şi astăzi cunoscute Peneş Curcanul, Hora de la Plevna, Sergentul, Odă ostaşilor români. Istoria are răsunet în poeme de mare amploare: Imn lui Ştefan cel Mare, Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roşie, Altarul Mănăstirii Putna. A compus ca specii lirice: imn, odă, idilă, pastel, doină, cântec ostăşesc, cântec haiducesc. Foarte cunoscute sunt cântecele Barbu Lăutarul, Surugiul, Paraponisitul. Ca specii epice în versuri a creat legende şi balade, dintre care amintim: Strigoiul, O noapte la ţară, O noapte la Blânzi.
Între multiplele sale preocupări, amintim preţuirea creaţiei populare, fiind unul dintre primii culegători de balade pe care le-a publicat în 1852: Balade adunate şi îndreptate (Cântece bătrâneşti), Poezii populare ale românilor (1866), volum în care a cuprins cele mai frumoase balade: Mioriţa, Toma Alimoş, Movila lui Burcel, Cântecul lui Mihai Viteazul. Ca prozator a creat câteva specii literare precum:
– nuvela romantică: Buchetiera de la Florenţa;
– tablouri de moravuri: Balta-Albă, Călătorie în Africa, Jurnal de călătorie în Italia;
– roman: Dridri, Mărgărita (neterminat);
– portrete: Costache Negruzzi;
– scrisori: (către I. Ghica) Vasile Porojan;
– schiţă de moravuri: Iaşii în 1844.
Vasile Alecsandri rămâne o prezenţă covârşitoare şi în creaţia dramatică prin:
– feerie: Sânziana şi Pepelea;
– comedie: Chiriţa în Iaşi sau Chiriţa în provincie, Chiriţa în balon, Cucoana Chiriţa în voiagiu;
– vodevil: Crai nou, Scara miţei, Harţă, Răzăşul, Paracliserul sau Florin şi Florica;
– dramă: Boieri şi ciocoi, Lipitorile satului (melodrame), Despot-Vodă – dramă istorică apreciată şi în prezent, Fântâna Blanduziei, Ovidiu- drame inspirate din Antichitate.
Despre personalitatea lui Vasile Alecsandri au scris: Nicolae Petraşcu, Nicolae Iorga, Gheorghe Bogdan-Duică, E. Rădulescu, George Ivaşcu, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Piru, Mircea Zaciu.

FLOAREA NECŞOIU