MOARTEA LUI EMINESCU PRIVITĂ DIN PERSPECTIVĂ CRIMINALISTICĂ

MOARTEA LUI EMINESCU
PRIVITĂ DIN PERSPECTIVĂ CRIMINALISTICĂ

An de an, la 15 iunie comemorăm moartea lui Mihai Eminescu, prilej de evocare a personalităţii sale, dar şi de dezbateri asupra împrejurărilor dispariţiei lui premature. Referitor la moartea sa, de-a lungul anilor au fost exprimate mai multe versiuni, care mai de care mai năstruşnică şi mai fantezistă: de la cea oficială de dinainte de Revoluţia din 1989 vehiculată de George Călinescu, şi anume că ar fi murit de sifilis congenital pe fondul consumului excesiv de alcool şi nebunie, continuând cu cea „tabloidă” potrivit căreia ar fi fost ucis prin lovire cu o cărămidă în cap de un nebun internat şi el în sanatoriul „Caritatea” (bazată exclusiv pe declaraţia frizerului Dumitru Cosmănescu) şi până la cele de „teoria conspiraţiei”, cum că ar fi fost asasinat din motive politice ca urmare a atitudinii şi comportamentelor sale incomode pentru autorităţi.
Pe baza unei îndelungate experienţe teoretice şi practice în materie criminalistică, am încercat să studiez în profunzime acest subiect, „cu ochiul” anchetatorului, căutând să surprind resorturile interioare şi să descifrez tainele morţii „Luceafărului poeziei româneşti”.
Pornind de la datele şi informaţiile existente în documente de arhivă şi analizând numeroasele materiale scrise în decursul timpului, punându-le cap la cap ca într-un dosar penal real, mi-am propus să interpretez din punct de vedere criminalistic legătura cauzală dintre viaţa şi opera poetului şi sfârşitul său tragic, urmărind a răspunde unor întrebări specifice criminalisticii („ştiinţa adevărului şi justiţiei”, cum este ea numită de practicieni) precum: ce fel de moarte a fost: patologică, accidentală, provocată? Cum s-a întâmplat şi cine se face vinovat? Care au fost circumstanţele bolii lui Eminescu? Ce fel de tratament i s-a aplicat şi dacă acesta a fost adecvat? Unde a murit Eminescu, în ce loc anume? Care este data şi ora exactă când a murit? Ce a făcut Eminescu în perioada anterioară decesului? Cine avea interesul ca Eminescu să dispară fizic şi cui servea moartea lui? Cu cine era în conflict Eminescu şi din ce motive? Este vreo legătură între moartea acestuia şi activităţile sale politice, jurnalistice, literare (ca fondator al societăţii „Carpaţii” şi militant pentru unirea Transilvaniei cu „ţara mumă”)?
Toate aceste aspecte, odată clarificate, pot conduce la formularea unor concluzii plauzibile, apropiate de adevăr. Un verdict cert este greu de pronunţat şi în cazul unui deces de dată recentă, darmite după mai bine de 125 de ani. Trebuie spus că, la vremea respectivă, tehnica criminalistică nu era atât de avansată ca acum, că medicina nu avea posibilităţile şi cunoştinţele de azi, nici în privinţa diagnosticării corecte şi nici a prescrierii tratamentelor corespunzătoare, iar oamenii, ca şi în prezent, aveau diverse interese, adesea divergente şi, uneori, chiar potrivnice României.
De aceea, pentru stabilirea adevărului este necesar a vedea toate circumstanţele faptelor şi evenimentelor, spre a determina competent şi obiectiv cauzele, condiţiile şi împrejurările care au generat, favorizat sau înlesnit moartea unei persoane, în cazul de faţă a lui Mihai Eminescu. De mare utilitate pentru realizarea demersului meu a fost apariţia după Revoluţie, în anii ’90, a unor lucrări foarte interesante şi bine argumentate privitoare la moartea lui Eminescu, care contrazic izbitor varianta anterioară (oficială) privitoare la cauza decesului (sifilis). Dintre acestea exemplific: Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu (1999); Radu Economu, Mihai Eminescu în confruntare cu justiţia (1993); Mihai Eminescu. Există dreptate? – scrieri cu conţinut juridic (1994); Nicolae Georgescu, A doua sacrificare a lui Eminescu (1994).
În urma investigaţiilor proprii de ordin criminalistic, bazat pe probe greu de combătut, am ajuns la convingerea că moartea lui Eminescu a survenit ca urmare a intoxicării sale cu mercur, cauzată de un tratament neadecvat, datorat unui diagnostic incorect: lues (sifilis).
În ziua de 28 iunie 1883, fiind redactor la ziarul „Timpul”, apreciat jurnalist, incisiv, incomod şi incoruptibil, a fost provocat şi implicat într-un scandal public de proporţii, înscenându-i-se o criză de nervi majoră, pentru a fi etichetat „nebun” şi internat silit (în „cămaşă de forţă”) în Sanatoriul de boli psihice „Caritatea”, condus de Dr. Alexandru Şuţu.
Nu insist asupra amănuntelor privind împrejurările evenimentelor din 28 iunie 1883 care au dus la declararea „morţii sale intelectuale” („întunecarea minţii”), binecunoscute şi îndelung comentate. Sublinez doar că a fost vorba de o provocare ordinară şi o înscenare odioasă pusă la cale de adversarii săi politici, în complicitate cu autorităţile vremii, în scopul de a fi considerat „nebun” şi astfel discreditat şi îndepărtat de la viaţa politică şi culturală a „cetăţii”, unde avea o prezenţă activă şi foarte credibilă.
Pe fondul unor probleme de sănătate reale, a unui sindrom depresiv cauzat de o sensibilitate excesivă şi de suprasolicitare intelectuală caracteristică personalităţii sale de geniu, departe însă de ceea ce însemna „nebunia”, Mihai Eminescu a fost etichetat de către oameni influenţi ai vremii sale, politicieni, literaţi, afacerişti şi alţi „potenţaţi” ai timpului, „alienat mintal”, recomandând indirect opiniei publice să nu fie luat în considerare. Era o practică eficace a poliţiei politice de atunci, uzitată cu succes şi mai târziu, inclusiv în regimul comunist, când un personaj incomod, incoruptibil şi nealiniat intereselor lor meschine să fie făcut „nebun” şi necredibil, ba chiar de compătimit.
Astfel, lui Mihai Eminescu i s-a pus diagnosticul lues (sifilis) şi tratat medical ca atare, respectiv prin fricţiuni cu mercur. Numai că mercurul este o subtanţă extrem de toxică (otrăvitoare) și care, aplicată în doze mari, este foarte dăunătoare, atacând creierul şi organe vitale, putând fi chiar fatală. După o perioadă de internare la Viena, în Sanatoriul „Oberdöbling” (1883-1884), unde starea sănătăţii sale s-a îmbunătăţit considerabil, medicul botoşănean Francisc Iszac îi punea (în 1887) diagnosticul care avea să facă istorie, „Demenţă sifilitică şi alcoolică cu paralizie generală” şi, în dorinţa lui de celebritate şi de a rămâne în Analele Medicinii drept „vindecătorul lui Eminescu”, i-a prescris acestuia o doză şoc de mercur, 4 grame (cu toate că şi 1 gram era periculos).
Diagnosticul şi metoda de tratament au fost preluate şi de dr. Şuţu, directorul Sanatoriului „Caritatea”, unde Eminescu a fost din nou internat la 5 februarie 1889 cu diagnosticul „alienaţie mintală în formă de demenţă”, iar aici, doza de mercur i-a fost ridicată la 7 grame şi, apoi, fricţiunile înlocuite cu injecţii mercuriale! Boala şi suferinţa lui Eminescu s-au agravat şi, în zorii zilei de 15 iunie 1889, a decedat în urma unei „sincope cardiace subite” Cele menţionate rezultă din însemnările doctorului V. Vineş, medic la „Caritatea”, care consemna în notele sale (publicate în 1931 în Revista „România Medicală”) că „injecţiile mercuriale n-au avut efect, facultăţile intelectuale, aproape intacte în martie, slăbindu-i foarte repede, păstrând doar memoria cifrelor şi faptelor de dinaintea îmbolnăvirii” şi că „situaţia poetului s-a agravat brusc după injecţiile mercuriale şi a murit brusc de o sincopă cardiacă”.
Autopsia efectuată superficial şi neprofesionist, deşi poartă girul reputaţilor medici legişti Al. Şuţu şi Gheorghe Marinescu (care i-a examinat creierul), evidenţiază drept cauză a decesului „paralizia generală pozitivă pe baza diagnosticului de meningită cronică şi aortită luetică”. De precizat că, aşa cum remarca public şi reputatul medic legist prof. dr. Vladimir Beliş, „cunoştinţele despre lues (sifilis) erau precare la acea vreme, înainte de descoperirea Reacţiei Wasserman – Boudet (după 1900) şi nu permiteau stabilirea cu certitudine a acestui diagnostic, iar datele medicale existente în cazul lui Eminescu, coroborate cu cele literar-istorice, nu îl confirmă obiectiv”
S-a vehiculat de asemenea şi ideea unei ucideri (crime) prin lovirea sa cu o piatră în cap de către „alt pacient al sanatoriului Caritatea”, Petre Poenaru. Investigarea acestei ipoteze nu confirmă însă că moartea lui Eminescu s-ar fi datorat unei asemenea loviri. Din documente rezultă că a fost atins „în joacă” de o pietricică pornită din praştia „colegului său de suferinţă”, dar că aceasta i-ar fi produs doar o zgârietură superficială la nivelul pielii, nicicum o rană gravă care să-i provoace moartea. Şi oricât de criticabilă este autopsia, această leziune n-avea cum trece neobservată de către medicii legişti care au efectuat-o.
Această versiune se bazează pe mărturia frizerului Dumitru Cosmănescu, care, în 1926, declara în presă că a văzut cum Eminescu ar fi fost lovit cu o piatră în cap, fără a se preciza însă şi alte amănunte semnificative. Afirmaţia respectivă nu se coroborează cu nicio altă probă şi opiniez că, dacă ar fi fost veridică, nu putea fi muşamalizată şi ar fi vuit gazetele vremii, ca întotdeauna, avide de senzaţional şi de scandal, iar acesta era, evident, un „subiect gras” pe care presa nu l-ar fi ratat. Există, în schimb, numeroase dovezi verosimile care pledează pentru varianta apărută după Revoluţie, intoxicarea cu mercur, pe care, personal, o găsesc perfect plauzibilă sub aspect criminalistic. Bunăoară, renumitul medic Ovidiu Vuia (citându-l şi pe doctorul Ion Nica, autorul lucrării „Eminescu, structura somato-psihică” publicată în 1972, în care infirma diagnosticul „shizofrenie şi lues combinat cu alcoolism şi paralizie generală”) pe baza unor documente indubitabile, a publicat în 1989, în Elveţia, lucrarea „Misterul morţii lui Eminescu” (retipărită în România în 1996), în care analizează şi explică bolile şi moartea „Luceafărului”. Dr. Ovidiu Vuia contrazice cu argumente ştiinţifice de ordin medical versiunea oficială potrivit căreia moartea lui Eminescu s-ar fi datorat „sifilisului congenital combinat cu consumul excesiv de alcool, narcotice şi surmenaj”, demonstrând că decesul a fost cauzat de tratamentul cu mercur, pentru un presupus lues, pripit diagnosticat. „Vidul spiritual” al lui Eminescu din perioada 1883-1889 este atribuit de dr. Vuia intrigilor şi înscenărilor puse la cale de notabilităţile vremii, interesate de discreditarea poetului, fiind contrazis de însăşi activitatea intelectuală a acestuia, care, dacă ar fi avut într-adevăr sifilis, n-ar mai fi putut crea absolut nimic, ori el a mai scris şi tradus şi după 28 iunie 1883.
Investigaţia de faţă a scos la iveală şi alte aspecte dezgustătoare în legătură cu încercarea de compromitere a lui Eminescu. În ultima perioadă a vieţii sale de mizerie, contemporanii săi, în frunte cu Titu Maiorescu, l-au declarat „iresponsabil” şi incapabil de a se administra singur, motiv pentru care s-a cerut oficial „punerea lui sub interdicţie judecătorească”, fapt de natură a-l umili şi decepţiona şi mai rău. Puţin înainte de „a-şi da obşescul sfârşit”, Eminescu a fost deferit Tribunalului civil pentru consfinţirea pe cale judecătorească „a alienării sale mintale”, dar n-a mai apucat să pronunţe sentinţa, deoarece „împricinatul” a părăsit această lume.
Este neîndoielnic că Eminescu a îndurat multă suferinţă în decursul vieţii sale, plus o presiune psihică epuizantă, fiind supus unui tir concertat din toate direcţiile (ameninţări, tratament cu mercur, anchetă judiciară, sărăcie, proces de interdicţie, interogatorii, lovire cu praştia, regim închis de internare etc), care l-au afectat tot mai rău, grăbindu-i sfârşitul.
În ianuarie – februarie 2015 a ieşit de sub tiparul Editurii Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă excepţionala lucrare „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, în care eminente personalităţi ale medicinii şi culturii româneşti (Eugen Simion, Irinel Popescu, Ioan-Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda, Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcănescu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruţ Sarafoleanu şi Vladimir Beliş – în ordinea de pe copertă) au analizat cu minuţiozitate şi înaltă competenţă, pe bază de documente, bolile şi moartea lui Eminescu, în contextul vremurilor respective. Concluziile acestor reputaţi specialişti, care au cercetat ştiinţific acte medicale în colaborare cu materiale istorice şi literare, au confirmat teza privitoare la intoxicarea sa cu mercur în cadrul unui tratament greşit diagnosticat (sifilis).
Deci, un „mal-praxis”.
Pentru rigoarea ştiinţifică ce nu trebuie ignorată, voi cita din lucrarea mai sus menţionată un pasaj edificator (de la pagina 70) în măsură să mai risipească ceaţa care învăluie misterioasa moarte a luceafărului poeziei româneşti: „în privinţa marelui nostru poet Mihai Eminescu, datele obţinute, fundamentate pe documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomopatologice (autopsia) pledează pentru o patologie afectivă – un sindrom maniaco-depresiv. Erorile de diagnostic şi implicit tratamentul cu mercur de lungă durată pentru un presupus lues a supraadăugat sindromului maniaco-depresiv o componentă neurotoxică cu agravare a depresiei şi aparenţa unor simptome psihice, neurologice şi organice. Toate acestea au dus la deteriorarea gravă a stării de sănătate a mareului poet”.
Celelalte ipoteze ce ţin mai mult de teoria conspiraţiei cum că Eminescu ar fi fost victima unui asasinat politic (lent sau instantaneu) în urma unui complot odios pus la cale de numeroşii săi adversari – rege, în complicitate cu autorităţile vremii, Titu Maiorescu, Petre Carp, Alexandru Şuţu etc, biserica, structurile iudeo-masonice sau alţi duşmani ştiuţi ori neştiuţi, par mai degrabă speculaţii nefondate, neştiute deocamdată prin probe indubitabile, de natură să satisfacă îndeosebi iubitorii de romane poliţiste şi de spionaj. Dar cum în criminalistică nu există crima perfectă şi nicio pistă nu trebuie să fie abandonată, timpul va decide asupra acestei direcţii de investigare.
Fără a avea pretenţia de a fi reuşit elucidarea tuturor cauzelor morţii luceafărului, consider, totuşi, că acest demers evidenţiază un adevăr de necontestat şi unanim acceptat şi anume că Mihai Eminescu n-a fost nici sifilitic, nici alcoolic, nici nebun, ci un om de geniu, iubit şi respectat de români, dar şi invidiat şi urât de contemporani ai săi (inclusiv pretinşi prieteni), vicitimă a unor varii interese şi maşinaţiuni ce nu le mai detaliez în acest studiu de tip criminalistic.

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU