SFINTII CUVIOSI ROMANI RAFAEL SI PARTENIE DE LA AGAPIA VECHE

SFINTII CUVIOSI ROMANI
RAFAEL SI PARTENIE DE LA AGAPIA VECHE

Aceşti sfinţi cuvioşi români reprezintă un capitol special din istoria isihasmului carpatin românesc, făcând parte din cei mai reprezentativi sfinţi ai pustniciei românești, care au păstrat rânduiala sfinţilor din vechime, întemeietori de obşti, diferiţi de sfinţii egipteni ai pustiei, stâlpnici sau zăvorâţi.
Sfântul Cuvios Rafael s-a nevoit în vechiul aşezământ monahal de la Agapia Veche, în veacul al XVI-lea, fiind cinstit ca sfânt încă din secolul al XVII-lea, mai ales în Moldova. Documentele arată că însuşi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, i-a cinstit moaştele. În vechile pomelnice monahale, sfântul apare trecut sub forma „fericitul stareţ Rafail”.
Sfântul Cuvios Partenie este un alt nevoitor din obştea de la Agapia Veche, trăitor în secolul al XVII-lea, ca urmaş al vechilor sihaştri. Despre el, tradiţia spune că a sihăstrit în locul numit „muntele Scaunele”, la un kilometru mai sus de actuala mănăstire. Sfântul Partenie a vieţuit după modelul pustnicilor dinaintea lui, astfel: ziua se ruga în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, iar la apusul soarelui gusta puţină pâine şi legume fierte, după care toată noaptea rostea rugăciunea lui Iisus, în timp ce împletea coşuri, după rânduiala pe care o aveau şi sfinţii egipteni, numită rucodelie.
Mănăstirea Agapia Veche este un locaş monahal situat către nord, la aproximativ doi kilometri de Mănăstirea Agapia Nouă (din vale), într-o poiană adăpostită de păduri înalte şi dese. Începuturile vieţii monahale de pe aceste locuri au făcut-o călugării sihaştri. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, monahii iubitori de linişte şi rugăciune, sub conducerea cuviosului Agapie, venit de la Mănăstirea Neamţ, au ridicat un schit din lemn, pe locul numit astazi „Livada Părinţilor”.
Cu timpul, numărul sihaştrilor a crescut, biserica din poiană devenind neîncăpătoare. Drept urmare, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, domnitorul Moldovei, Petru Rareş şi doamna Elena au contribuit la construcţia unei noi biserici din piatră, pe locul celei vechi, pe care au înzestrat-o cu odoare şi moşii. Biserica acestora, căzută în ruină, purtând hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, a fost reconstruită şi ctitorită în anul 1680 de către Anastasia Doamna, soţia lui Gheorghe Duca-Vodă, adăugându-i un nou hram, „Schimbarea la Faţă a Domnului” (6 august), care se păstrează şi astăzi.
Deplasările de teren de pe teritoriul mănăstirii au produs stricăciuni mari, necesitând numeroase consolidări şi renovări. Astfel, în perioada anilor 1990-1994, a fost necesară demolarea bisericii şi înălţarea unui nou locaş, pe o temelie de beton armat, placată cu piatră, bine implantată în roca muntelui. Biserica, mult mai înaltă şi mai încăpătoare este construită din bârne groase din brad, îmbrăcate în exterior cu draniţă, cu pereţi ornamentaţi, cu un brâu sculptat din stejar.
Sihăstria de la Agapia Veche a fost un nucleu de credinţă ortodoxă şi de cultură românească, în care pustnicii au trăit într-o desăvârşită duhovnicie, mulţi dintre ei fiind proslăviţi după moarte, în rândul sfinţilor, fiind amintiţi şi de părintele prostosinghel Ioanichie Bălan, în Patericul românesc.

SFÂNTUL CUVIOS RAFAEL

Sfântul Rafael s-a născut în anul 1560, în satul Bursucani, comuna Bălăbăneşti, aflată nordul judeţului Galaţi. De curând, satul natal al sfântului, pe locul fost schit, s-a pus temelia unui nou aşezământ monahal, numit
Schitul Zimbru (metoc al Mănăstirii Adam). Astfel, odată cu oficializarea cinstirii sale în Biserica Ortodoxă Română, Cuviosul Rafael a devenit unul dintre ocrotitorii Eparhiei Dunării de Jos.
Începând cu secolul al XVI-lea, mulţi sihaştri s-au retras în „codrii Adamului”, vieţuind în asceză şi neîncetată rugăciune. Urmând probabil acestor nevoitori, Sfântul Rafail a luat şi el drumul mănăstirii, oprindu-se în pădurile dese de la Agapia din Deal, unde călugării nemţeni duceau o viaţă deosebit de înaltă.
Între anii 1580-1585, la pustnicii din Agapia a apărut tânărul Partenie, care a primit binecuvântare de a rămâne în obşte, locuind până la sfârşit pe dealurile Agapiei. La tunderea în monahism, tânărul a primit numele de Rafael. Odată primind harul monahal, Rafael se va nevoi neîncetat, ziua şi noaptea. Aprinzându-se în inima lui o dorinţă de neînfrânt după mai multă linişte, sfântul a primit binecuvântarea de a se retrage în singurătate, numai o dată la câteva zile el coborând în obşte. După mai mulţi ani petrecuţi în singurătate şi nevoinţe smerite, Sfântul Rafail a coborat în obştea monahală, unde a fost ales duhovnic. Se crede că, în cele din urmă, sfântul Rafael a fost ales chiar stareţ al mănăstirii. În toate pomelnicele vechi şi mai noi, precum şi în „Sinodicul mănăstirii”, scris în anul 1869, întocmit după cele mai vechi pomelnice, cum se subliniază în prefaţă, pomelnice care s-au distrus, la capitolul „Stareţi şi duhovnici”, părintele Rafael apare al doilea, după sihastrul Agapie, întemeietorul schitului Agapia Veche, şi este numit „fericitul stareţ Rafail”, între anii 1640-1645.
La numai şapte ani de la înmormântare, când părinţii au desfăcut mormântul, trupul său a fost aflat neputrezit şi frumos mirositor. După rugăciuni îndelungate şi dezlegări, rămânând nedesfăcut, trupul sfântului a fost aşezat într-o raclă de lemn, în biserica schitului.
Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei îl considera sfânt pe părintele Rafail, cinstindu-i moaştele cu mare evlavie. Plecându-se cu multă smerenie, mitropolitul a sărutat Sfintele Moaşte ale Cuviosului Rafael, lăsând o însemnare în cartea sa, „Vieţile Sfinţilor” sau „Prologariu”, din anul 1686, tiparită la Iaşi, la fila 152, de la 9 iunie: „Şi din Rumâni mulţi sunt carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ şi Rafail de Agapia, şi am sărutat şi sfintele moaşti”. În vremuri de prigoană însă, Sfintele Moaşte au fost ascunse, acestea rămânând neaflate până astăzi.

SFÂNTUL CUVIOS PARTENIE

Sfântul Partenie, un alt sfânt cuvios părinte, vieţuitor în obştea de la Agapia din Deal şi vrednic al sihaştrilor de demult, a aceste locuri prin secolul XVIIlea. Partenie a fost ucenic stareţului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din „Livada Părinţilor”, de la care şi primeşte tunderea în monahism.
Potrivit tradiţiei locului, crede că acest sfânt cuvios s-nevoit în singurătate, în locul numit „muntele Scaunele”. Nevoinţa părinţilor de aici era una deosebit de înaltă, precum urmează: ziua se rugau în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştiau pe dinafară, iar la apusul soarelui, gustau puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau, rugându-se cu rugăciunea lui Iisus, iar cu mâinile împletind coşuri. Când oboseau, ei se odihneau puţin, şezând pe scaune de lemn.
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulţi călugări cu viaţă duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinţii români cărora „le-a văzut viaţa şi traiul”. Astfel, după adormirea sa întru Domnul, în anul 1660, când trupul i-a fost dezgropat, acesta a fost aflat nestricat şi frumos mirositor.
Părticele din Moaştele Sfinţilor Rafael şi Partenie se află la Sihăstria de la Agapia Veche (2 km mai sus de Mănăstirea Agapia din Vale; 12 km sud-vest de Târgu Neamţ; 48 km nord de Piatra Neamţ) şi la Mănăstirea Putna (la 30 km nord-vest de Rădăuţi, judeţul Suceava).

Pr. ADRIAN SINGUROV