Ion Luca Caragiale – „Asta e condiția ființei: viața, nu durata vieții”

În timpurile din urmă poporul Românesc…

În timpurile din urmă poporul românesc a dat naştere mai multor individualităţi însemnate pe tărîmul ştiinţific și artistic; toate însă au fost reţinute de ţările străine, care au văzut deşteptarea puterilor lor. Amintim aci dintre artişti, pe domnişoarele Bârsescu şi Teodorini, dintre oamenii de ştiinţă pe domnii Glük, Babeş şi Asaki. Acest fapt trebuie să ne bucure şi să ne întristeze în acelaşi timp; să ne bucure, căci el arată că poporul nostru a început a intra în curentul civilizaţiei, contribuind la propăşirea şi susţinerea ei; să ne întristeze, căci cele mai fru moase puteri ale noastre merg să ilustreze şi să îmbogă ţească scene şi aşezăminte străine. Ca toate faptele sociale şi istorice şi acesta este fatal şi necesar. Este firesc lucru ca talentele noastre să iasă la vază mai ales în străinătate, unde cele mai multe – şi fac creşterea lor. Apoi, numai străinătatea cea cultă, cunoscă toare şi apreţuitoare a adevăratelor merite, este în stare să descopere unde e talentul adevărat, să-l cultive și să-i dea dezvoltarea putincioasă. Aşa, se ştie bunioară că d-şoara Bârsescu a jucat de mai multe ori pe scena teatrului român, fără ca nimeni să fi ghicit în ea geniul ei artistic. A trebuit să meargă la Viena, pentru ca oameni într-adevăr cunoscători de arte şi talente să descopere briliantul cel ascuns în piatra ce-l învălea; asemenea este cunoscut că d-ra Teodorini, după ce i s-a tăiat bursa ce i se încuviinţase pentru studierea cîntului la Milano, fu susţinută acolo prin mijloacele unei sărmane femei la care stătea în gazdă şi care ştiu să apreţuiască mai bine însuşirile eminente ale tinerei cântăreţe, de cum o făcu-se societatea noastră cultă cu tot aparatul ei de oameni cu pretenţiunea de a preţui arta. Apoi chiar după ce dînsa, săvîrşindu-şi cursul în Italia, reveni în ţară, cîntecul ei nu plăcu şi era aproape să fie fluierată, pe cînd în Italia, patria cîntecului, ea fu îndată apreţuită ca o mare artistă. Astăzi Teodorini are un nume european şi am fi prea fericiţi dacă s-ar îndura să facă a răsuna fermecătoru-i glas pe o scenă română. De la artă să trecem la ştiinţă. Să presupunem că un om de ştiinţă ar face o descoperire; la noi în ţară cine are să i-o judece, cine să i-o apreţuiască? Nimeni. Tot către străinătate deci se va îndrepta descoperitorul pentru a-şi aduce ia lumină meritele sale, căci la noi – trebuie să avem curajul să ne-o spunem – într-o societate în majoritatea ei neştiutoare, meritele îndeobşte nu trezesc altceva decît invidia celor ce ştiu mai puţin. E, deci, neapărat ca talentele noastre să iasă la lumină prin străini şi ca străinătatea îndată ce i le descoperă să-i reţină pentru ei. Pînă acum românii au primit numai cît în spiritul lor civilizaţia Apusului. Erau în perioada de absorpţiune a pro ductelor acestei culturi. Acum au început a produce la rîndul lor. Mlădiţa altoită s-a prins de trunchi şi a început a da roadele sale. Plătim oarecum Europei cele ce am primit de la ea. Dar oare, lăsînd noi ca Europa să ne răpească toate talentele noastre cele mai deosebite, nu răsplătim noi prea scump binefacerile sale? Cînd noi ne-am îndreptat către ţările civilizate ale Apusului pentru a ne îmbogăţi mintea cu cunoştinţele trebui toare, ne-am apropiat de un izvor mănos ce curgea cu îmbelşugare pentru a
adăpa pe tot cel însetat, fără să-1 în trebe nici de unde vine, nici cine este el. Europa n-a pierdut absolut nimic prin faptul că între ucenicii săi s-a aflat şi poporul român: ba din contră, deprinzîndu-1 cu trebuinţele unei vieţi civilizate, a cîştigat în privinţa materială. Luîndu-ni-se astăzi tot ce românii produc mai distins, în sfera intelectuală, ni se răpeşte partea cea mai nobilă a fiinţei noastre, sîngele cel mai scump al organismului nostru. Suntem osîndiţi de a rămînea în vecinie în sfera mediocrității întrucît toate elementele noastre superioare merg să sporească încă rîndurile atît de dese ale inteligenţei ţării civilizate. Se împlineşte din cuvînt în cuvînt vorba cea tristă a cărţilor sfinte: „Celui ce are i se va mai da; celui ce n-are şi ceea ce are i se va lua”. Suntem noi oare în stare a risipi astfel puterile poporului nostru, şi cînd vedem grăbirea şi întrecerea cu care silesc popoarele străine a reţine la ele pe românii cei de seamă, nu trebuie să punem noi înzecite opinteli spre a-i atrage în patria noastră? Cum! Naţiunile bătrîne, culte şi civilizate au nevoie de talentele pe care le descopără în România şi noi românii să nu avem nevoie de ele? Nu vedem aici o cestiune din cele mai grave pentru viitorul poporului român. Un popor astăzi îşi face un nume şi un loc în această lume numai prin meritele ce le-a dobîndit în cîmpul ştiinţelor şi al artelor. Fiecare talent înstrăinat este însă un talent pierdut pentru noi. El aparține de drept poporului aceluia ce l-a recunoscut, l-a preţuit l-a cultivat şi nu rădăcinei fizice de care se ţine. Talentele noastre merg deci de îmbogăţesc tezaurele de cultură ale ţărilor ce ni le răpesc, iar noi rămînem tot poporul acela vecinic însetat de civilizaţia străină, pe care nu o mai poate asimila. Pe lîngă această cestiune mai mult de demnitate națională, avem şi un interes major de a reţine în ţara noastră talentele ce se ivesc. Aceste ar forma un centru de lumini adevărate, în jurul cărora s-ar putea naşte o mişcare știinţifică şi artistică. România este apoi menită a alcătui un centru de cultură pentru popoarele mai înapoiate decît dînsa din răsăritul Europei. Fără îndoială că universităţile şi teatrele sale ar atrage mult mai mulţi vecini cînd ar fi împoporate cu profesori şi artişti cu renume european, această măsură deci: reţinerea oamenilor de talent în ţară atîrnă în mare parte mănţinerea prestigiului de care ne bucurăm şi acum în ochii vecinilor noştri. Nu e vorbă, recunoaştem că pentru elementele artistice este greu României a concura cu ţările străine şi a le plăti preţurile pe cari le plăteşte străinătatea. Am putea lupta însă cu succes pentru a reţine pe oamenii de ştiinţă. Nu ne îndoim că parlamentul, în viitoarea sesiune se va ocupa de această importantă cestiune.

(Voinţa naţională, an. II, nr. 369, 17 oct., p.1,Editorial nesemnat)