PRIZONIERI ETERNI

PRIZONIERI ETERNI

Trec în fugă printre blocurile de locuinţe. Le percep ca nişte feude, populate cu structuri umane, translate din vechile cartiere mai dinainte, acum aşezate pe verticală.
Locuitorii din străzile, acum inexistente, au fost „aşezaţi” precum porumbeii într-un porumbar, pe căsuţe, evident aşezate unele peste altele, denumite, blocuri.
Blocuri de locuinţe, construite într-un bloc comunist, care avea în cele din urmă la maxima ei proximitate o cortină de fier.
Oamenii de aici, populaţia urbană ori cea din mediul rural, aveau în anii ’50 reguli foarte stricte.
Aveam 6-7 ani, tatăl meu care m-a crescut, un CFRist adevărat, putea circula datorită statutului acestei branşe oriunde în România. Se înţelege că erau atent verificaţi, spre a nu trafica materiale de propagandă, idei, informaţii ostile regimului spre diverse regiuni ale ţării. Deplasarea între regiuni, cele 16 care erau în acea perioadă era oarecum asemănătoare cu formalităţile necesare spre a merge în prezent în UK sau SUA spre exemplu. Cum ar fi – o scrisoare sau ceva asemănător (dacă se năştea ori murea cineva, nicidecum dacă se căsătorea) pentru cel care era chemat. Înregistrarea la Biroul de Evidenţă al Miliţiei din raza teritorială în care te aflai, pentru deplasarea către direcţia cerută Buletin de Identitate ori cărţulie pentru cei fără domiciliu precis, acte de stare civilă, acte de la serviciu – altfel nici gând de deplasare – cazier, declaraţie asupra motivului deplasării, declaraţie de avere – dacă ai avut ori aveai pământ, ori ai fost moşier – nici vorbă de deplasare, declaraţie asupra aparteneţei politice a ta, a tuturor rudelor de gradul I-IV, dacă ai bani de deplasare, şi multe alte hârtii, care îţi consumau zile întregi pentru a le procura ori a le produce.
Apoi te programai la CFR (singura care îţi putea asigura deplasarea în ţară). Dacă aveai noroc şi relaţii prindeai un tren să spunem spre Caransebeş ori Cluj. Ţi se elibera un fel de paşaport, care la limita dintre regiuni adesea era verificat de un soi de grăniceri (militari).
Dacă era ceva în neregulă, te debarca imediat şi erai întors din drum cu prima cursă de tren, chiar şi mărfar.
Când ajungeai la destinaţie te înregistrai imediat la organul de Miliţie Teritorial, altfel riscai anchete ori puşcăria.
La înapoiere acelaşi ritual până acasă, iar după două-trei săptămâni erai verificat de miliţianul de zonă dacă eşti într-adevăr întors şi ţi-ai reluat activitatea în producţie. Menţionez că pe filieră, fără ca tu să ştii, erai verificat asupra tuturor elementelor arătate mai sus şi în plus dacă erau suspiciuni urma să fi interogat.
Modelul prezentat foarte pe scurt a fost aplicat în URSS – între diferitele Republici Unionale, cu populaţii adesea eterogene, pentru controlul absolut al tuturor migraţiilor, indiferent de motivaţii. În acest fel au fost prinşi trădători (de fapt patrioţi), diverşi slujbaşi care încercau să-şi facă datoria catalogaţi drept uneltitori contra regimului şi multe alte categorii care au trebuit, în numele intereselor supreme ale clasei muncitoare, (un slogan generic care să acopere orice), să plătească pentru „odioasele lor fapte” cu deportarea în îngheţata Siberie, de unde să nu se mai întoarcă.
La noi, modelul s-a aplicat pe regiuni, parcă ar fi fost state, pentru ca să se asigure un total control al populaţiei, oamenii să-şi vadă de munca lor în mine ori pe ogoare şi să nu mai viseze mişcarea, deplasarea spre cei dragi, sufletele lor să fie decuplate de neam şi istorie. Acest model există şi în prezent în Coreea de Nord, ţară cu potenţial nuclear, sprijinită substanţial când de Rusia, când de China şi pentru care considerente?
După modelul sovietic, când popoare întregi au fost strămutate din Est-ul îndepărtat spre Vest-ul prosper, ceva mai dezvoltat şi invers, la noi au fost strămutaţi cei din Vest, din Banat, care era ceva mai civilizat, în câmpia Bărăganului văduvită de forţă de muncă în urma războaielor. Membrii unor familii întregi cu vechi rădăcini în istorie au fost aruncaţi numai cu ce aveau pe ei, printre ciulini, pe un pământ nelucrat, încă înainte de război. Iar de aici, cei mai vânjoşi au fost relocaţi pe şantiere de muncă forţată, la Bicaz, în tabere de muncă patriotică unde în schimbul hranei şi al cazării în barăci, nu primeau nimic.
Şi în prezent sub pretextul „terorismului” se realizează aproape la indigo cam aceleaşi manevre.
A mai rămas, cu tehnica secolului XXI, să ni se implanteze ceva cipuri, pentru ca trecând prin scanere să ne identifice instantaneu.
Cu ce anume? Cu toate datele fiinţei noastre, cu gândurile, aspiraţiile, cu realizările ori nerealizările, cu multitudinea de cifre însumând valorile biometrice, fiziologice etc., ce mai! Să devenim un robot uman. Iar aceasta este chiar un mod gingaş de a privi lucrurile, viaţa noastră, mulţi dintre semenii noştri datorită vicisitudinilor vieţii (care nu le aparţin ci le-au fost produse, ori induse) nici nu le mai bagă în seamă, le consideră că fac parte din cotidian. Bunăoară, descinderi diverse pe la interlopi, pe la unii politicieni care avalizează statul de drept printr-o cambie socială cu reverberaţii nu numai asupra noastră, ci şi asupra generaţiilor viitoare. O gigantică măgărie translând măsurile necesare şi utile ce trebuiesc luate acum spre alte guverne care în viitor se vor găsi în situaţia unor convulsii sociale care în fapt nu le aparţin.
Dar noi, cei mulţi, suntem prinşi în acest „gulag” informatico-politic. Nu putem migra toţi cei 22 milioane, acum parcă am fi vreo 19 milioane de români. Pleacă între timp, plătiţi din resursele noastre, numai în ultimii ani 20.000 de medici şi asistente, aproape un sfert din necesarul nostru. Cutremurător. Nu mai punem la socoteală vreo două milioane de muncitori în construcţii şi alţi căpşunari, ajungând exodul spre 5-6 milioane de suflete, care în urma lor lasă suspine, drame şi regrete. Ei au scăpat din „încercuirea” actualului regim, cât şi a viitorului, noi cei rămaşi, că nu putem pleca toţi, am rămas prizonieri. Prizonieri într-o ţară care nu ne oferă nicio pespectivă. Ba da! Suntem „obligaţi” să primim în ţară vreo 3000 de mujahedini care nu mai au loc în Irak.
Probabil într-un viitor apropiat ceva Al-Qaeda, câteva mii care sunt indezirabili în Afganistan sau Pakistan, ceva luptători fugăriţi de prin teritoriile ruseşti, să se strângă pe undeva la vreo 50-60.000 de suflete „pure” cu credinţa că orice ar face împotriva forţelor „răului mondial”, iar ei ştiu cine e acela, Alah îi va binecuvânta şi nu oriunde, ci pe aici pe la noi, unde deocamdată suntem bine merçi.
Vom avea atunci alte graniţe, nu numai cele dorite de unii politicieni cupizi, adică mult visatele euroregiuni (premergătoare federalizării şi fărămiţării statului român actual), ci graniţe pe cartiere, pe oraşe, comune şi sate, unde va trebui să ne apărăm. De cine?
De nişte invadatori impuşi cu care nu avem nici o tangenţă, decât faptul că suntem vârâţi cu de-a sila în fel de fel de conflicte care nu ne aparţin. Alo, sunteţi membrii NATO, trebuie să participaţi, bla, bla etc. Şi Grecia e un membru (nu acela porno) şi bine merçi i-a alungat pe americani cu bazele lor cu tot din peninsulă, nu participă la manevrele NATO, nu trimite soldaţi în teatrele de război care nu le aparţin şi multe altele. Şi alte state membre NATO (chiar şi Franţa într-o anumită conjunctură) procedează la fel. Iar grecii, ca un fel de cal troian, au dus într-un fel la sapă de lemn şi sistemul euro, şi sunt lăsaţi în pace.
Şi atunci noi trebuie să devenim un magnet de a aduce o copleşitoare instabilitate semenilor noştri? Să fim ca de atâtea ori în istorie prizonieri în propria noastră ţară?!
Oare acesta e tributul nostru că existăm, că vorbim o limbă romanică, acaparată persuasiv de cea anglosaxonă, precum celelalte limbi romanice din Europa?
Nu! Slăbiciunea conducătorilor noştri trecuţi ori prezenţi, preocupaţi mai degrabă de propria lor prosperitate, ne-a adus în această stare.
Alte ţări, foste comuniste (că parcă cineva din ele şi-ar fi dorit comunismul!) au alte standarde, mult mai înalte, au vectori de imagine şi purtători de mesaje care fac ca diferenţa dintre cei care conduc Europa şi cei care cred ei că îi conduc să fie minimă, ba chiar situaţia să fie contrară (a se vedea Ungaria şi Polonia). În final, cine a luat „leapşa”? Noi, ca fraierii, care punem botul la tot (absolut la tot) ce ne deversează vestul.
Ba, aşa, că tot nu avem ceva mai bun de făcut ne dăm cu dreptul în stângul între noi, creem falii imaginare între semenii noştri pe care îi agregăm, de fapt îi întărâtăm unii împotriva altora, prin diverse posturi de televiziune, pro şi contra. Şi aşa rămânem prizonierii prostiei noastre. Când de fapt la valoarea noastră, a resurselor naturale şi umane, bine chibzuite şi gestionate, ar fi trebuit să fim pe undeva între Germania şi Franţa. Şi unde am ajuns? Pe locurile fruntaşe din coada clasamentului.
Suntem prizonierii propriei noastre incompetenţe, a diferitelor malversaţiuni, dar nu trebuie uitat adagiul latin „mânia dă putere chiar şi braţelor slabe” (Ovidiu) şi acest lucru s-a dovedit pe deplin pus în lucru la sfârşitul anului 1989.
Atunci au fost distruse „graniţe”, care sub alte forme ulterior s-au refăcut în structuri şi forme mult mai savant prezentate Spaţiul Schengen, grupul de la Vişegrad, trilaterala de la Weimar, o, ce superb oraş pe care l-am bătut cu piciorul prin anii ’80! Că veni vorba, centrul oraşului a fost refăcut din temelii aşa cum era el înainte de Război, cu o minuţiozitate a detaliilor greu de reprodus.
Graniţele între ţări, între regiuni, între cei bogaţi şi cei săraci, între ţări catalogate bogate ori sărace, între cele din zonele abundente şi lumea a treia, între ţările emergente şi cele care nu-şi găsesc parcursul (printre care şi noi), între ţările puternice între ele, care pe diverse teatre îşi dispută supremaţia, între mentalităţi (chiar dacă americanii clamează egalitatea, nu o să vezi un alb într-un cartier de negri şi nici invers) şi între multe alte categorii care diferenţiază universalitatea noastră. Noi va trebui să avem conştiinţa trează, ca să nu ne separe barierele, graniţele care ni le impun alţii.
Vrem acum, că mică-i viaţa noastră, să trăim liberi şi fără graniţe. Nu mai vrem să fim eternii prizonieri în propria noastră ţară. Oare cerem prea mult?

FLORIAN LAURENŢIU STOICA