GEORGE BACOVIA 4/17 SEPTEMBRIE 1881 – 22 MAI 1957

GEORGE BACOVIA
4/17 SEPTEMBRIE 1881 – 22 MAI 1957

„Prin poeziile sale, el creează o atmosferă de o copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimintir şi abator, cu căsuţele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor…, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii, a neantului, o descompunere a fiinţei organice” (Eugen Lovinescu – „Critici”)

George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali de după Mihai Eminescu, creatorul atmosferei bacoviene – bacovianism – manierismul estetic al poetului. George Bacovia – pe numele său adevărat Gheorghe Vasiliu
– s-a născut la 4/17 septembrie 1881, în Bacău, în casa lui Dimitrie Vasiliu (născut în 1845), fiu de răzeş din Bogdăneşti şi a Zoiţei Langa (născută în 1855), fiica pârcălabului Gheorghe Iancu Langa din Iaşi. Din căsătoria lui Dimitrie Vasiliu cu Zoiţa Langa (1870) au rezultat copiii: Maria (născută în 1876), Ana (născută în 1877), Ecaterina (născută în 1879), Gheorghe Iorgu (născut în 1881), Elena (născută în 1883), Virginia (născută în 1885), Ion (Eugen, născut în 1886), Constantin (născut în 1888) – cunoscut gazetar sub numele de C. Vasiliu Langa sau C. Vaer sau C. Valmar.
Pseudonimul poetic – Bacovia – şi l-a însuşit din dicţionarul Hasdeu în care numele oraşului Bacău apărea Bacovia – Baco – Bachus şi via – cale „Calea lui Bachus”, zeul vinului şi al petrecerilor, cunoscut în mitologia greacă ca Dionysos, zeu în venerarea căruia s-au născut comedia şi, mai târziu (sec. V î. e. n.), tragedia, cele mai vechi specii ale genului dramatic.
Între anii 1881-1887 şi-a petrecut copilăria în oraşul natal sub supravegherea mamei. În 1887 este înscris la grădiniţa de copii a soţilor Schmidt, unde ia lecţii de germană. În anul 1888 s-au produs inundaţii ce au distrus podurile de pe Siret şi Bistriţa şi au favorizat apariţia malariei; George Bacovia se îmbolnăveşte de friguri astfel că abia între anii 1889-1894 devine elev la Şcoala de băieţi nr. 1, „Şcoala Domnească”, unde a obţinut în fiecare an premiul I. Între anii 1894-1898 urmează gimnaziul „Principele Ferdinand” din Bacău, perioadă în care lecturează creaţia scriitorilor clasici şi contemporani români şi străini – Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rolliant, Jean Moréas.
În anul 1899 ia contact cu revista „Literatorul” condusă de Alexandru Macedonski, în paginile căreia îşi face debutul cu poezia „Şi toate”, în data de 20 martie 1899, semnată V. George. Între anii 1900-1903 îşi termină studiile, susţinând în 1903 examenul de bacalaureat, după care se înscrie la Bucureşti la Facultatea de Drept, din care se retrage în 1905. În toţi aceşti ani colaborează la revistele „Arta”, „Românul literar”, „Mărgăritarul”, în care publică mai multe poezii semnate Bacovia. Petrece anul 1906 în Bacău; apoi, în 1907, devine student la Iaşi la Facultatea de Drept, continuând să publice alte poezii în „Românul literar” cu care colaborează până în 1910, după care publică în revista „Versuri” condusă de I. M. Raşcu poezii sub pseudonimul George Andoni. În 1911 îşi încheie studiile universitare, obţinând diploma de licenţiat în drept şi din noiembrie devine membru în baroul avocaţilor din Bacău, fără a profesa. Este succesiv suplinitor la o şcoală primară din Bacău, apoi ajutor de contabil la Prefectură (1913 – de unde demisionează din cauza bolii, fiind internat – 1914 – în sanatoriul doctorului Mărgăritărescu din Bucureşti), în 1917 este funcţionar în Bucureşti, iar în 1920 este numit şef de barou clasa a III-a în Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, apoi în 1921 este avansat şef de barou clasa I.
În 1923, Ministerul Artelor îi alocă un premiu în valoare de 5000 lei pentru volumul „Plumb”, care primise o apreciere publică. În 1925, împreună cu Gr. Tăbăcaru, editează la Bacău revista „Ateneul literar”, continuatoare a ideilor revistei „Orizonturi noi”.
„Ateneul literar” devine ulterior „Ateneul cultural” (1925-1928). În 1925 Societatea Scriitorilor Români îi oferă lui George Bacovia premiul pentru poezie (10.000 lei). Este în 1926 profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală de băieţi din Bacău. În 1928 se stabilieşte în Bucureşti; se căsătoreşte cu poeta Agatha Grigorescu, care va naşte în 8 noiembrie 1931 pe unicul lor copil – Gabriel Bacovia.
Tot în 1928, George Bacovia este internat la spitalul Colentina, în clinica doctorului Marinescu, în urma unei crize provocată de refuzul lui Ion Minulescu, director general în Ministerul Artelor, de a-i acorda o slujbă în minister, acesta oferindu-i doar un post de copist clasa a III-a. În 1929 scoate la Bucureşti o nouă serie a revistei „Orizonturi noi”, împreună cu G. Șt. Cazacu. În 1930 ocupă funcţia de referent la Direcţia Cultura Poporului din Ministerul Artelor, direcţie condusă de Liviu Rebreanu.
Renunţă la această slujbă şi revine la Bacău (toamna anului 1930), unde soţia sa era profesoară la liceul din oraş. Societatea Scriitorilor Români îi acordă o pensie lunară de 1000 lei, apoi de 2000 lei în 1932 (poetul neavând serviciu). Din 1933 se stabileşte definitiv la Bucureşti, într-o locuinţă proprietate a familiei din strada Frăsinetului – astăzi „Muzeul memorial George Bacovia”.
Tot în 1933 este internat pentru a treia oară în clinica doctorului Obreja. În 1934 primeşte premiul naţional de poezie, alături de Tudor Arghezi. În 1935 vede, pentru prima oară, marea. În 1936 are o nouă criză de nevroză şi este internat la clinica de psihiatrie a Spitalului Central. Se reface la Buşteni în perioada de convalescenţă. Din 1940 Societatea Scriitorilor Români îi măreşte pensia la 15.000 lei lunar. În 1945 i se oferă un post de bibliotecar la Oficiul de Studii al Ministerului Minelor şi Petrolului. În 1946 este sărbătorit la împlinirea a 65 de ani de viaţă şi a 50 de ani de activitate literară. Între 1948-1954 se produce un hiatus în sfera publicistică şi editorială bacoviană; i se agravează starea sănătăţii. În 1955 i se acordă o pensie de onoare (2000 lei) de către Consiliul de Miniştri. Cu prilejul împlinirii a 75 de ani i se decernează, în septembrie 1956, „Ordinul Muncii Clasa I”, în decembrie este sărbătorit la Casa Scriitorilor.
În dimineaţa zilei de 22 mai 1957 se stinge din viaţă, lăsându-ne ca zestre volumele de poezii „Plumb” (1916), „Scântei galbene” (1926), „Poezii” (1929), „Cu voi” (1930), „Poezii” (1934), „Comedii în fond” (1936), „Stanţe burgheze” (1946), „Poezii” (1956). Alte volume: „Versete” (1957), „Bucăţi de noapte” (1926), la care se adaugă articole publicate în revistele timpului şi zeci de portrete în peniţă, tuş şi creion (130) pentru „Istoria culturii oltene” proiectată de Stelian Metzulescu.
George Bacovia a devenit un poet cu un contur distinct de la primul său volum de poezii, „Plumb”, prin care s-a impuns ca un poet autentic şi original, cu o tonalitate cu totul nouă în poezia noastră de până atunci. În cadrul poeziei simboliste, alături de Ion Minulescu, Dimitrie Anghel şi alţii, ocupă un loc aparte, tratând teme legate de peisajul vârstelor geologice, de decorul aşezărilor lacustre şi de viziunile provinciale mohorâte şi funebre. Referindu-se la creaţia lui, Nicolae Manolescu afirmă: „Simbolist prin formaţie, Bacovia îşi depăşeşte epoca aparţinând poeziei române moderne, ca unul dintre marii precursori”.
Critica literară consideră că simboliştii se împart în două categorii: simboliştii de substanţă şi cei instrumentalişti.
Substanţa poeziei simboliste este alcătuită din stări negative: spleenul (splinul – plisctiseală, dezgust de viaţă), melancolia, starea de nevroză, singurătatea, pe fondul unei naturi ce se dezagregă de ploaie, copaci cangrenaţi de umezeală, oameni vlăguiţi, ftizici, mirosuri pestilenţiale ale materiei în descompunere din cauza caniculei.
Instrumentaliştii au utilizat mijloacele prozodice: rima (rară), versul lung alternând cu unul scurt, refrenul, repetiţia cuvintelor cu anumite sonorităţi, pentru realizarea sinesteziei – transmiterea unei senzaţii în planul altei senzaţii – audiţia colorată, simbolismul şi-a tras sevele din romantism, venind cu un adaos dătător de mare diversitate, astfel că fiecare simbolist îşi are originalitatea sa bazată pe principiul corespondenţelor (formulat de Charles Baudelaire în sonetul „Corespunderi”, principiu sintetizat astfel: „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”) şi pe mutitudinea simbolurilor create.
Simboliştii au fost mari iubitori ai florilor, parfumurilor, metalelor rare, peisajelor exotice, muzicii, pietrelor preţioase care capătă valori simbolice extrem de bogate şi variate. Aveau ca ideal crearea poeziei-muzică, deziderat realizat prin mijloacele prozodice.

George Bacovia a preferat stările negative pe care şi le întreţinea drapându-şi în negru biroul în care scria (din casa din strada Frăsinetului), astfel că Ion Caraion sesizeasză starea de „sfârşit continuu” în lirica poetului.
Odată cu simbolismul apare în poezie o nouă tematică, o nouă atitudine lirică, un nou stil, o nouă estetică literară, reprezentând o etapă deosebită în evoluţia literaturii noastre prin creaţia poeţilor: George Bacovia, Ion Minulescu, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Al. Theodor, Maria Stamatiade, Emil Isac, Elena Farago, M. Raşcu, Mihail Cruceanu şi Camil Baltazar. Tudor Vianu constata: „Simbolismul este un curent inovator cu consecinţe însemnate pentru toată dezvoltarea ulterioară a poeziei” (menţionăm că teoreticianul acestui curent a fost Alexandru Macedonski – studiul „Poezia viitorului”, care a introdus noţiunea şi cuvântul în circulaţia literaturii).
George Bacovia a fost considerat cel mai autentic poet simbolist al nostru, luând în considerare substanţa liricii sale, din cauza căreia abia după anul 2000 a început să fie apreciat, gustat, recitat, cântat de iubitorii de poezie. În schimb, Ion Minulescu a plăcut întotdeauna cititorilor, poezia sa impresionând, mai ales, prin muzicalitate, el fiind considerat simbolist instrumentalist, în timp ce Bacovia este simbolist de substanţă. Primăvara bacoviană nu are nimic din exuberanţa înfloririi/trezirii la o nouă viaţă a naturii. Preferinţa lui au fost zilele de trecere de la iarnă la noul anotimp, perioadă a ceţurilor iritante, nevrotice, lipsite de tumultul, de veselia, de speranţa aduse de noua viaţă. Reînvierea naturii este doar „o nouă primăvară pe vechile dureri” („Nervi de primăvară”), care îi trezeşte melancolia şi-i intensifică până la infiorare gândul unei existenţe inutile.
Dacă în lirica romantică vara era anotimpul plenitudinii soarelui, luminii, căldurii, la Bacovia canicula descompune materia organică din care se răspândesc miasme grele: „Pe catafalc, de căldură-n oraş,/ Încet cadavrele se descompun”. Chiar viul este ameninţat de căldura toridă: „E miros de cadavre, iubito,/Şi azi chiar sânul tău e mai lăsat” („Cuptor”). Toamna bacoviană nu are nimic din abundenţa de altă dată a acestui anotimp al culesului, ci, dimpotrivă, este sumbră, mohorâtă, înfiorată de un frig pătrunzător.
Decorul este al târgurilor provinciale sau al mahalalelor marilor oraşe pe străzile cărora se pot vedea fiinţe fantomatice, bolnave, cei mai mulţi ftizici, palizi, ce păşesc prin noroiul de pe trotuare. Ploile despletite creează un mediu propice putrefacţiei, descompunerii, prăbuşirii materialului din cauza umezelii pătrunzătoare: „De-atâtea nopţi aud plouând/Aud materia plângând/ Şi simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc” („Lacustră”). Sau „E toamnă, e foşnet , e somn…/Copacii, pe stradă oftează;/E tuse, e plânset, e gol…/ Şi-i frig şi burează” („Nervi de toamnă”).
Atmosfera pluvioasă e fundalul unei grave tristeţi, a unei melancolii apăsătoare, a singurătăţii, a izolării. Poetul preferă sfârşitul toamnei, timpul în care se arată primele semne ale iernii: „Şi toamna şi iarna/ Coboară amândouă;/ Şi plouă, şi ninge,/ Şi ninge şi plouă/ Şi noaptea se lasă/ Murdară şi goală/ Şi galbeni trec bolnavi/ Copii de la şcoală” („Moină”).
În lirica romantică şi cea clasică, iarna apărea sub aspectul belşugului omătului ca semn al unor viitoare recolte bogate al ogoarelor ce plămădeau lanurile de semănături sub plapuma ocrotitoare şi hrănitoare a zăpezii. De asemenea, peste tot răsunau „clinchetele de zurgălăi” ale săniilor ce zburau pe lunecuşul drumurilor. Pe uliţele satelor se auzeau râsetele copiilor ce se dădeau cu săniile pe gheţuşuri sau derdeluşuri.
Bacovia schimbă total imaginea iernii, transformând-o în anotimp al bolii, frigului, distrugerii viului prin îngheţ: „Te uită cum ninge decembre…/ E ziuă şi ce întuneric…/ Te uită, zăpada-i cât gardul/ Şi-a prins promoroacă şi clampa” („Decembre”). Albul, culoarea purităţii, îşi pierde în poezia poetului acest atribut, fiind mereu maculat, astfel că apare în nuanţe de gri, cenuşiu sau pătat de roşul sângelui animal ce se scurge de la abator: „Ninge grozav pe câmp la abator/ Şi sânge cald se scurge pe canal;/ Plină-i zăpada de sânge animal-/ Şi ninge mereu pe-un trist patinoar…/ E albul aprins de sânge-nchegat/ Şi corbii se plimbă prin sânge… şi sug” („Tablou de iarnă”).
În lirica simboliştilor culorile reprezintă stări sufleteşti, fiecare creator având propria paletă cromatică. La George Bacovia, violetul exprimă tristeţea apăsătoare, galbenul este culoarea maladivului şi a mizeriei, cenuşiul este culoarea izolării, a singurătăţii, negrul este culoarea infernului, a morţii, roşul este culoarea ftiziei. Iubitori ai muzicii, simboliştii evocă în creaţia lor numele compozitorilor ale căror lucrări le exprimă stările. Predominantă este muzica executată de fanfara ce cântă în parcul oraşului, sau o melodie cântată la clavir; vioara este instrumentul ce exprimă melancolie gravă. În creaţia sa devin personaje toamna, somnul, golul, frigul, tristeţea, umezeala, nevroza, descompunerea, primăvara, vara, fiind în acelaşi timp proiecţii ale unei emoţii poetice. Poetul este un inadaptat, care-şi doreşte evadarea dintr-o lume ostilă în care răul îl asaltează continuu. P oet monocord, George Bacovia rămâne cel mai de seamă reprezentant al simbolismului românesc a cărui notă definitorie este poezia „Plumb”, arta poetică în care este surprinsă esenţa liricii creatorului, original tocmai prin capacitatea de a crea pe o singulară coardă o multitudine de melodii de certă originalitate.

PLUMB
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt –
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

FLOAREA NECȘOIU