PSIHOZA STATULUI POLIȚIENESC

PSIHOZA STATULUI POLIȚIENESC

Mulţi dintre cetăţenii responsabili cărora le mai pasă de această ţară se întreabă dacă România este stat poliţienesc? Un stat poliţienesc există numai dacă acesta este susţinut de o instituţie de forţă – „poliţia politică”. Pentru neavizaţi, serviciile secrete continuă să rămână, în condiţiile regimurilor democratice, un subiect controversat.
Posibilitatea instrumentării lor – în condiţiile statului de drept – de către puterea politică generează suspiciuni, mai ales în ceea ce priveşte sinceritatea declaraţiilor repetate ale responsabililor acestor servicii despre echidistanţa lor faţă de forţele eşicherului politic. De aici şi controversa ridicată de întrebarea: pot fi sau nu serviciile secrete asimilate cu o „poliţie politică” a unui stat? Deja înrădăcinată, „poliţia politică” se înscrie în erorile limbajului formal uzitat de noua clasă politică ajunsă la vârf după 1990. Practic, nu există „poliţie politică”, ca semn distinctiv al aparatului de represiune, ori asta pentru simplul motiv că toate serviciile secrete din lume sunt fidele guvernelor care le patronează, fiind plătite de la bugetul de stat. Prin urmare, CIA şi SVR-UL rusesc, DGSE-ul francez şi Mosad-ul israelian, ca să exemplific pe unii dintre mai marii spionajului mondial, fac şi ele poliţie politică pentru guvernele pe care le deservesc prin lege. Însă totul sub control parlamentar şi în limitele constituţiei şi în interes naţional. Dezvăluirile făcute de fostul şef al unităţii antiteroriste din SRI, lt.col.(r) Daniel Dragomir, a şocat şi a indignat profund opinia publică din România.
După spusele ofiţerului SRI, existenţa unor culoare de presiune asupra oamenilor incomozi din presă, justiţie, economie ş.a. s-a datorat Binomului format din SRI şi DNA. Înfiinţarea acestor „culoare” de către Binom a fost inspirată după tehnici militare, respectiv după procedeul că „toţi cei care trec prin acest culoar sunt loviţi din toate părţile”. Astfel de culoare funcţionează în toate domeniile de activitate. În timp, Binomul, pentru a deveni mai eficient în acţiunile sale, a apelat şi la alţi „parteneri”, reprezentaţi de alte instituţii publice.
Binomul poate fi considerat o creaţie inspirată atât din ceea ce a însemnat cândva cumplita inchiziţie din perioada evului mediu întunecat, cât şi ulterior, peste timp, ceea ce au reprezentat sistemele totalitare, de genul celui stalinist, instaurat în România după 24 august 1944 de ocupantul sovietic. O analiză la rece a datelor statistice ne arată starea deplorabilă în care se află România şi cetăţenii ei. În aproape toate domeniile economice şi sociale, România ocupă ultimele sau penultimele locuri în UE. Degradarea economiei, a sistemelor de educaţie şi sănătate a devenit mai mult decât îngrijorătoare.

Ofensiva nestânjenită, scăpată de sub controlul instituţiilor statului, a multinaţionalelor reprezintă, în contextul celor analizate, încă un argument care ne arată că România este deja o colonie la marginea unei Europe din ce în ce mai neprietenoase şi rapace (parafrazându-l pe Ilie Şerbănescu).
Politica internă şi externă a României este decisă de forţe din afara ei, iar în interiorul adevăratului stat s-a instalat cu sprijinul acestor forţe un stat poliţienesc, care, prin instrumentele specifice de care dispune, parazitează statul de drept, golindu-l de conţinut, transformându-l într-un stat aparent formal, de faţadă.
An de an, statul poliţienesc a devenit din ce în ce mai viguros şi mai eficient în susţinerea ofensivei multinaţionalelor în detrimentul companiilor româneşti şi la violarea brutală a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prin ascultări ilegale, emiterea de mandate de siguranţă naţională şi acuzaţii aberante de abuz în serviciu.
Toate aceste practici au avut ca efect instaurarea la nivelul populaţiei României a unei atmosfere apăsătoare şi otrăvitoare de frică şi nesiguranţă. Aproape toţi invitaţii principalelor posturi TV (de obicei, în cea mai mare parte aceiaşi, special aleşi, care vorbesc de toate şi nimic pentru a nu deranja orgoliile şi interesele ocupantului) au evitat să invoce cauzele care au generat pe 17 septembrie a.c. furtunile apocaliptice care au lovit vestul României, când vântul a suflat cu peste 100 km/h, provocând morţi, răniţi şi uriaşe pagube materiale.
S-a vorbit, aşa cum ne-am obişnuit, mai mult despre efecte şi soluţiile post cauze, dar nu s-au analizat cauzele şi măsurile care se impun pentru a le evita, cu excepţia jurnalistului de investigaţii Răzvan Savaliuc (pentru care am o mare admiraţie pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume în problemele de interes naţional). Acestuia nu i-a fost frică să invoce adevăratele cauze: defrişările masive şi ilegale ale pădurilor, lipsa totală a investiţiilor în amenajările
hidrografice şi hidrotehnice ş.a. Un alt exemplu ar fi acela al unui eventual cutremur. Se vorbeşte cum să te protejezi în timpul unui seism, ce trebuie să conţină trusa de prim ajutor ş.a., dar nu se iau măsuri energice şi responsabile de consolidare a clădirilor şi de înăsprire a disciplinei în construcţii Toţi cei care decid sunt mediocri sau şantajabili. Cândva, o directivă a KGB-ului prevedea promovarea în funcţiile de conducere a unor astfel de indivizi pentru ca ţara pe care au ocupat-o sovieticii să poată fi condusă aşa cum îşi doresc ei, pentru interesele lor.
Istoria se repetă, numai că de această dată avem de-a face cu un ocupant bizar, cu o identitate nedefinită, care în numele aşa-zisei globalizări şi parteneriat strategic ne distrug sistematic economia şi nivelul de trai al populaţiei. În orice domeniu economic, la o analiză chiar superficială se constată că pe măsură ce trece timpul decalajul faţă de ţările din jurul nostru se adânceşte în sens negativ.
Motivaţiile sunt multiple, dar acestea nu pot linişti tensiunile sociale în creştere, generate de promisiunile electorale rămase neonorate. Statistica, totdeauna aservită puterii, ne prezintă strălucitoare şi virtuale realizări, care, chipurile, ne-au propulsat pe primele locuri din Europa la creşterea economică. Din păcate, în realitate, aproape la toate importantele capitole generatoare de creştere economică şi bunăstare socială valorile sunt îngrijorătoare.
În acest angrenaj delicat precum al unui mecanism de ceas elveţian, cum este economia ţării, politicienii care hotărăsc în zona economicului ne dau veşti contradictorii. Pe planul stabilităţii fiscale ne aflăm într-o zonă de turbulenţă cu multiple consecinţe negative imediate şi de viitor, de „strivire” a micilor întreprinzători (de exemplu, start-upuri fără finanţare) şi de migrare a domiciliilor fiscale a celor cu potenţial către alte ţări din Europa sau de pe alte continente.
Ce ar trebui să întreprindă clasa politică responsabilă, patrioţii români, cei care nu sunt compromişi şi pot schimba în bine destinul României?
Să extindă colaborarea cu specialiştii din diverse domenii ale economiei şi finanţelor pentru a identifica soluţiile viabile care sunt compatibile cu realităţile României.
Manifestarea unei fermităţi în raport cu partenerii NATO şi UE în negocierile pe care le avem cu aceştia în diferite domenii. Distrugerea nucleului parazitar, al statului poliţienesc pe care l-am numit anterior şi continuarea luptei împotriva crimei organizate, care include, printre altele, corupţia şi evaziunea fiscală la nivelul unor companii străine şi româneşti.
Într-un astfel de moment delicat, politicul ar trebui să extindă colaborarea cu experţi autorizaţi, neînregimentaţi politic, pentru a găsi împreună soluţii viabile pentru România, fără de care aceasta va naviga în derivă.
Faţă de cele menţionate, fără pretenţia de a fi exhaustiv, precum şi alte măsuri radicale pe care cei care decid ar trebui să le aplice, rămâne speranţa cetăţeanului într-un viitor prietenos, cu un nivel de trai decent într-o Românie cu un stat funcţional şi democratic.

Conf.univ.dr. GABRIEL I. NĂSTASE