ABISUL SEXUALITĂȚII UMANE

ABISUL SEXUALITĂȚII UMANE

Coloana vertebrală a umanităţii are două componente principale: religiozitatea, ce reprezintă dimensiunea spirituală a omului, aspiraţia sa către transcedent şi sexualitatea, care este legătura cea mai puternică cu realitatea efemeră a lumii pământeşti. Din perspectivă religioasă, sexualitatea ne-a fost dată de către Dumnezeu ca pedeapsă după Păcatul Originar.
Cel puţin aşa afirmă Sfinţii Părinţi.
Cu toate acestea, analizând cu multă atenţie Geneza vom descoperi o uşoară contradicţie: Dumnezeu a separat omul în cele două sexe înainte de săvârşirea Păcatului.
Fericitul Augustin sugera într-una din cărţile sale că ar fi fost mai bine ca Dumnezeu să fi creat doi bărbaţi, în loc de un bărbat şi o femeie, iar Toma d’Aquino, în „Summa Theologica”, afirma că „zămislirea de urmaşi aparţine omului, din pricina Trupului său stricăcios din fire”, nesesizând contradicţia din Facere.
Trebuie să subliniem categoric că modul de reproducere pe cale sexuală (unde este nevoie obligatoriu de doi parteneri de sex opus) ne-a fost dat de Dumnezeu după Păcatul Originar, până atunci, cu toate că omul era separat în sexe (Adam şi Eva), nu odrăslea, adică ducea o viaţă îngerească.
Nouă ni se pare absolut clar că Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia tocmai cu scopul ca ei să se înmulţească. Este evident că cei doi bărbaţi ai Sfântului Augustin nu puteau procrea. Este interesant de remarcat că atât Sfântul Maxim Mărturisitorul cât şi Sfântul Grigorie de Nyssa credeau că la început oamenii ar fi trebuit „să se înmulţească printr-un mod de naştere de natură spirituală”. Oare ce ar putea însemna o înmulţire de natură spirituală?

Dar, dincolo de toate aceste cugetări teologice, sexualitatea este o realitate extrem de puternică în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Se ştie că Freud a dat o deosebită importanţă sexualităţii, afirmând că aproape toate activităţile şi demersurile umane au un substrat sexual inconştient. Sigur, mulţi dintre confraţii săi l-au combătut cu teza că omul este mai presus de instinctele sale. Oare aşa să fie? Practica ne demonstrează contrariul: sexualitatea este cea mai puternică dominantă umană şi, în consecinţă, aproape incontrolabilă, căci ea nu se supune voinţei omului decât prin legile coercitive ale societăţii, într-un raport strict cu normele etice şi morale determinate de diferitele etape istorice. Mass-media lumii ne dă de ştire în fiecare zi de violuri, incesturi, aberaţii sexuale care ajung chiar şi la crime. De aceea noi credem că sexualitatea umană este un abis aproape insondabil. De ce? Pentru că subiectul se conturează ca fiind unul mai mult decât delicat, iar excesiva pudibonderie puritanistă permite extrem de greu accesul în zone psihologice atât de întunecate. Nici chiar Freud nu a epuizat în întregime fenomenul care, evident, ar merita o analiză mult mai aprofundată. Wilhelm Stekel, emul de-al lui Freud, a scris la începutul secolului al XX-lea câteva cărţi deosebit de interesante unde dezvăluie publicului larg, avizat sau nu, câteva studii de caz despre sexualitatea umană: „Psihologia eroticii feminine”, „Psihologia eroticii masculine”, „Simbolismul erotic” etc. Dar de ce nu mergem şi mai departe? Ne temem oare că „demonii” sexualităţii, ce se zvârcolesc în cele mai tenebroase cotloane ale inconştientului, odată aduşi la lumină, ne-ar îngrozi?
Psihanaliza sexuală a confirmat o realitate neliniştitoare: majoritatea subiecţilor, altminteri oameni cu aparenţa unei normalităţi psihice indubitabile, ascund secrete tulburătoare legate de fantasme şi obsesii sexuale (reprimate sau nu), de multe ori glisând spre patologic, ce domină viaţa oamenilor de la copilărie până la senectute.
Câţi dintre semenii noştri serioşi, integri, care afişează o moralitate neîndoielnică, nu-şi ascund în cele mai întunecate zone ale sufletului primele experienţe ale sexualităţii precoce infantile sau obsesiile şi fanteziile erotice, de multe ori perverse, ce le bântuie mintea în orice moment al existenţei lor!

De exemplu, este arhicunoscută preocuparea psihanaliştilor asupra temei pedofile obsesive a lui Dostoievski, care s-ar desprinde din unele romane ale sale, şi în mod special din „Demonii”, respectiv capitolul „Spovedania lui Stavroghin”. Se pare că celebrul scriitor ar fi fost suspectat de violarea unei minore, secret ce l-a urmărit toată viaţa. Acest subiect a fost analizat într-o carte extrem de interesantă, „Psihologia creştină a adâncurilor”, scrisă de profesorul Ion Mânzat, unde a făcut o paralelă psihologică între Dostoievski şi S. Freud. Problema pedofiliei ar trebui studiată mult mai serios din moment ce, timp de câteva mii de ani (multe mii de ani), fetiţele în vârstă de 11-12 ani (chiar şi la vârste mai fragede) se căsătoreau. Este adevărat că oamenii trăiau mult mai puţin şi atunci ciclurile vieţii se comprimau. Din Fenicia antică avem ştiri că primii născuţi ai fetiţelor care se căsătoreau la vârste foarte timpurii (10-12 ani) se sacrificau zeilor, întrucât ei prezentau inerente malformaţii fizice. Mai aproape de zilele noastre, la începutul secolului al XX-lea, boierul Dinicu Golescu, care avea vârsta de 26 de ani, s-a căsătorit cu Zinca Farfara, ce avea numai 12 ani. Marta Lahovary, de numai 16 ani, s-a căsătorit cu George Valentin Bibescu, iar principesa Maria de abia împlinise 17 ani când se căsătorise cu principele Ferdinand. Şi exemplele ar putea continua.
Dar şi proza lui Mircea Eliade, aşa după cum a remarcat şi George Călinescu în a sa „Istorie a literaturii române”, dezvăluie o problematică sexuală cel puţin tangentă cu obsesia. De exemplu, în „Isabel şi apele diavolului”, eroul descoperă viciul unei fetiţe de 12 ani, pe care îl întreţine cu o „drăcească pasiune”.
Îl practica „fără nicio plăcere, fără nicio tulburare sexuală”. Îl împlinea „numai pentru că era păcătos şi pentru că desfăta o fată de doisprezece ani”.
În aceeaşi naraţiune, se mai povestesc şi alte experienţe erotice, cel puţin la fel de ciudate, trăite cu alte personaje feminine sau masculine.
În legătură cu nuvela fantastică „Domnişoara Cristina”, Călinescu spunea că „e stăpânită de trei experienţe sexuale: dorinţa de împerechere cu o moartă, dorinţa de împerechere cu un copil (o fetiţă de 9 ani n. a.) şi dorinţa de copulare cu o bolnavă (…), iar în romanele „Huliganii” şi „Maitrey”, autorul descrie şi alte „trăiri” şi aventuri erotice „libertine” şi „lubrice”, greu de acceptat pentru normele morale ale unei normalităţi sociale făţarnice. Pe de altă parte, dacă analizăm cu ochii unui psihanalist şi opera lui George Călinescu, ce se dă drept lup moralist, am descifra relativ uşor şi ipoteticele obsesii sexuale ale reputatului critic. În romanele „Bietul Ioanide”, „Scrinul negru” şi „Cartea nunţii” se descriu experienţe sexuale cel puţin la fel de bizare ca cele din paginile lui Mircea Eliade: dragostea extraconjugală (împărtăşită) a arhitectului Ioanide pentru minora Cucly, precum şi dragostea platonică pentru ingenua şi neprihănita Mini şi sora ei, frumoasa şi foarte tânăra Mihaela.
Mai mult decât atât, din aceleaşi naraţiuni, psihanalistul scrupulos şi intransigent ar descoperi şi dimensiunea fetişistă a erotismului călinescian prin stăruinţa cu care autorul descrie de nenumărate ori efectul excitant al porţelanului picioarelor feminine îmbrăcate în „reţeaua fină a ciorapilor”.
De altfel, problema sexualităţii, deopotrivă fascinantă şi (încă) misterioasă, este reflectată de o inepuizabilă bibliografie, începând cu miturile esenţiale ale lumii, trecând bineînţeles prin tantra-yoga, kama-sutra, Bocaccio, „Istoria sexualităţii” lui Faucault şi terminând cu „Tropicul capricornului” al lui Henry Miller sau „De veghe în lanul de secară” al lui J. D. Salinger. La fel de interesante, din această perspectivă, sunt şi biografiile unui Toulouse-Lautrec, Paul Gauguin, George Sand sau Lewis Carroll. Şi în niciun caz n-ar trebui ignorate, aşa cum am mai spus, nici ştirile din
mass-media care aduc în atenţia publicului informaţii tulburătoare, şi de mult prea multe ori revoltătoare, despre o problemă fundamentală a întregii umanităţi, de care depinde însăşi supravieţuirea noastră ca specie, dar pe care, din nefericire, preferăm încă s-o ascundem în spatele unei cortine de tăcere vinovată.

Psiholog MIHAELA VINTILĂ