Academician DULIU MARCU 135 de ani de la nastere

Face parte dintre personalitățile, pe care nu avem voie (dreptul) să-i ignorăm, căci el a fost pe drept cuvânt, un adevărat inovator, în arta construcțiilor din țara noastră. Prin activitatea sa deosebită, a contribuit la schimbarea înfățișării urbanistice a Bucureștiului, dar și a altor mari orașe precum: Timișoara, Oradea, Craiova, Constanța.

Acesta s-a născut la 23 martie 1885, la Calafat, având părinții, care l-au înțeles și au făcut tot ce se putea, pentru ca fiul lor să poată a-și îndeplini dorința de a învăța. Tatăl său era căpitan în armata regală, iar mama sa casnică. După unele date, ce le-am găsit în arhive, se precizează că școală primară (cele 4 clase) și gimnaziul (se pare că se întindea pe o perioadă de trei ani) le-a urmat la Calafat. Alte consemnări arătau că școala primară o urmează la Fălticeni, iar clasa întâi, de liceu, la Dorohoi(?!). Indiferent care este varianta care cea mai adevărată , de necontestat este faptul că în 1900 se înscrie la Liceul Carol I, din Craiova, la secția reală. Chiar de la început este remarcat de către profesori, că are un talent , ieșit din comun, la desen. Datorită acestei calități este primit și-n cadrul școlii, dar și la diverse concursuri care aveau loc. Deși bun la toate materiile, inclusiv la matematică, se decide în 1905 pentru Școala de Arhitectură din București. Nu se cunoaște adevăratul motiv, dar după un an pleacă la Paris. Aici, cu acordul și sprijinul tatălui său, acesta va urma cursurile celebrei școli de Arte Frumoase, pe care o termină, cu un deosebit succes.

Prin calitățile sale și seriozitatea dovedită permanent, guvernul Francez, îl trimite în România, în calitate de diplomat în 1912, pentru a-și pune în valoare talentul și creativitatea. Din acest moment, el continuă s ă colaboreze cu personalitățile din Franța, face vizite amicale și chiar publică în reviste de specialitate, dar rămâne definitiv în țară. Așa cum reiese din lucrarea sa, editată în 1960, la Editura Tehnică și intitulată :”Arhitectura 19161960”, la pagina 21, el mărturisește: „Preocuparea mea de a găsi soluții originale românești, de a lua din arhitectura clasică, numai claritatea, simplitatea, ponderea, euritmia(armonia), proporțiile meticulozitatea studiilor de detaliu, precizia execuției(…) au constituit pentru mine, o linie de conduită, un crez care mi-a servit ca îndreptar în întreaga mea activitate…”

Începuturile activității sale, în prima etapă, după propriile sale mărturisiri, a fost între anii 19121919, când a încercat să studieze mediul în care urma să trăiască și săți concretizeze munca, folosindu-se de cele două curente de arhitectură ale epocii: curentul academic și curentul arhitecturii de tradiție. Așa s-a ivit această șansă providențială, pentru a-și începe cariera sa remarcabilă, căci acest edificiu al Universității din București este considerat ca o poartă prin care se deschide perioada de modernitate a arhitecturii și construcțiilor românești. Acest început este deosebit de important, căci acest edificiu, reprezintă cea mai veche construcție publică, realizată de către un arhitect, care în același timp este și inginer, cu studii efectuate în străinătate, la Berlin. Este cunoscut faptul că, Al. Orăscu, căci despre el este vorba, a studiat și matematica, atât în țară, cât și la Berlin. El a făcut studiile necesare întocmirii proiectului, pe care l-a elaborat în totalitate, atât ca structură, cât și arhitectural. A urmărit lucrările de execuție, de la început până la final, întocmind pe parcurs toate detaliile necesare.

Și cum nu de puține ori în viață, se poate întâmpla, această perioadă de început a activității sale profesionale, se asociază miraculos printr-o colaborare benefică cu Nicolae Ghica-Budești (1868-1943). Acesta era un bun arhitect-inginer, istoric și cercetătorinițiatorul studiului sistematic al arhitecturii din România, fost student al renumitului inginer Anghel Saligni, în prima fază la Școala de Poduri și Șosele, din București, între anii 18891893 și apoi la Ecole de Beaux Arts, din Paris. Este considerat împreună cu Petre Antonescu, continuator al lui Ion Mincu și adept al stilului neo românesc. Împreună cu acesta, vor conlucra la extinderea clădirii Universității din București, între anii 1912-1913.

Odată începută ascensiunea sa profesională, trebuie amintit că, pe lângă această colaborare de debut, el își va pune amprenta și pe o seamă de lucrări din perioada clasică, dar nu numai. Pentru exemplificare, amintesc: casa inginerului Constantin M. Vasilescu, construită în București, de pe Bd. Lascăr Catargiu (fostă Ana Ipătescu), la numărul 54, actualmente sediul Aeroclubului României, casa doctorului Anton Dobrovici, situată tot pe Bd. Lascăr Catargiu, dar la numărul 40 și altele , dar la care am să mă opresc puțin, pentru a-i afla „trecutul și prezentul”, căci putem afla anumite detalii, care ar putea lămuri, din punctul meu de vedere, situația mai multor imobile, care au făcut și poate mai fac parte din „patrimoniul cultural, constituit în România, în diverse perioade.”(!?!)

Casa dr. Anton Dumbravă, a fost construită între anii 1919-1925, la care se observă influența arhitecturală franceză, în asociere cu elemente de arhitectură românească, oarecum apropriată stilului brâncovenesc. A fost naționalizată în anii comunismului, așa cum s-a întâmplat cu multe alte imobile. În mai multe perioade a fost recompartimentată, adusă la starea actuală abia în 1990, iar în 2008 este renovată și transformată devenind „Casa Franceză”, așa cum este cunoscută în prezent și face parte din patrimoniul cultural reprezentativ fiind declarată „monument istoric”. Până aici, totul este oarecum explicabil, dar aflăm că este pusă în vânzare de către firma „Artmark Historical” Estate, care este aparținătoarea grupului Artmark! Interesându-mă de originea, prestigiul importanța și interesul acestei firme, am aflat că este „unul din promotorii importanți ai artei românești de patrimoniu.” A luat ființă în 2014 și se ocupă cu vânzările piața imobiliară: proprietăți istorice și artistice, cum ar fi palatele, castelele, cetățile, conacele și vilele vechi de secole. A fost creată după modelul marilor case de licitație. Își asumă misiunea de a promova și salva patrimoniul cultural, construit în România. Aș fi vrut să cunosc și eu, ca și mulți români, interesați de valorile culturale, istorice și arhitecturale ale acestui popor, cum se fac aceste tranzacții și de către cine? Firma are un nume mult prea neromânesc și vorba românului: ce hram poartă? Aceste locații cu valoare simbolică, istorică și culturală, nu pot fi și obiective de un interes turistic internațional, care ar fi atât de benefice pentru România? În foarte multe țări europene, astfel de obiective, constituie atracții turistice care nu pot fi decât benefice…

Să revenim la evoluția activității sale profesionale, pe care o descrie chiar el, printr-o monografie, cu caracter de inventar pentru perioada 1930-1940, care a fost tipărită mai întâi în limba franceză, la imprimeria „Bucovina” J.E.Toronțiu, din București, precum și la Arhitectura, apărută la Ed. Tehnică, în 1960 și la care ne-am referit mai sus. Această precizare o facem, deoarece el însuși își împarte evoluția carierei sale în trei etape, care în mod logic, nu pot fi separate distinctiv, căci au perioade ce se suprapun.

– Prima etapă – este cea a „lucrărilor de concepție clasică”, pe care el o denumește ca fiind a „arhitecturii academice, eclectice” îmbinând mecanic elemente și concepții diferite, eterogene și se întinde pe o perioadă de circa 13 ani, între 1912 și 1925.
– a doua etapă – a „lucrărilor de arhitectură de tradiție”, arhitecturii neo românești, între anii 1920-1930.
– Cea de a treia etapă – este și cea mai productivă și mai importantă, cea a „lucrărilor de arhitectură românească modernă”, între anii 1925-1960.
Dacă vom analiza mai profund activitatea sa, vom vedea, fără nicio îndoială că, în cea mai mare parte a lucrărilor sale, au fost concepute și realizată până în anul 1945.

De remarcat este și faptul, constatat și la înaintașul său, Al. Orăscu, că el dădea o mare importanță execuției pe șantier, nefiind liniștit, până nu se executa lucrarea, cu oameni aleși și acceptați de el, pe care începea apoi, să-i „chinuie”, să-i piseze, pentru a lucra așa cum voia el(după cum îl va descrie A. Oprea, într-un memorabil articol publicat în revista „Arhitectura” din anul 1986), adăugând: „Orice șantier trebuie tratat ca un copil. Întâi îl crești, îl asuprești, îl educi, apoi îl lauzi și iarăși îl chinuiești….”

Pe lângă activitatea sa profesională, de arhitect creator, acesta va avea în paralel și o importantă activitate didactică, fiind profesor aproape 30 de ani, mai exact între anii 1929 – 1957, la Academia de Arhitectură, din București. Începând cu anul 1945 aceasta se va numi „Institutul de Arhitectură Ion Mincu”.

În anul 1953 este ales președintele Uniunii Arhitecților, funcție care o va ocupa până la plecarea sa, din lumea pământească, la 9 martie 1966. În 1955, cu doar zece ani înainte de a ne părăsi, va deveni și membru al Academiei Române, fiind cel de al doilea arhitect român care ocupă această demnitate, după Petre Antonescu.

Ca urmare a activității sale deosebite și a experienței acumulate, D. Marcu este considerat inițiatorul unui stil propriu, bazat pe sinteza modernismului, cu arhitectura clasică, prin realizarea unor importante și impunătoare opere, concretizate printr-o viziune concepțională proprie, putând vorbi astfel de un început al neo românismului, prin propunerea originală, de aborda stilul național (neobizantin) în arhitectura românească tradițională. În acest mod el se implică în căutarea vechilor origini ale artei feudale românești, descoperim influențele bizantine din perimetrul țărilor Române. Pentru a putea percepe și dezvolta, vechea arhitectură românească, va întreprinde mai multe călătorii la fața locului, stilul brâncovenesc, cum ar fi: Palatul de la Mogoșoaia, dar și culele țărănești din Oltenia, ori mănăstirile, din Moldova.

Tot ca urmare acestor călătorii, a acestor studii și cercetări riguroase, D. Marcu este convins că, simplitatea este mai de dorit și de apreciat, comparativ cu multitudinea exagerată a decorațiunilor, utilizate în primul rând pentru a satisface o imagine pretențios estetică.

În concluzie, acesta afirmă, printr-o mărturisire memorabilă: „Deși aveam o mare înclinație și chiar ușurință la desen și pasiunea
mea pentru ornamentații și decor, totuși am devenit mai târziu adeptul arhitecturii simple, fără belșug de ornamente, care, prin justețea proporțiilor și armonia plastică, trebuia să dea ochilor și rațiunii, cea mai deplină satisfacție.”

Urmărindu-i modul de gândi, dar și realizările sale, care vor avea scopul de a rezolva funcțional și mai puțin decorativul, înțelegem cum a realizat el, casa doctorului Dobrovici, de care am amintit, dar și Școala Politehnică, din Timișoara, Biblioteca Academiei Române (1936-1937), Palatul Victoria (azi Consiliul de Miniștri), Palatul Elisabeta (1930-1937), Academia Militară (1937-1939) și încă multe alte edificii, răspândite pe întreg teritoriul României. Rezultatul studierii caselor țărănești, prin călătoriile efectuate, nu se lasă a șteptate, căci pentru Pavilionul României de la Barcelona, de la Expoziția Internațională, realizat în 1929, se va inspira din arhitectura casei meșterului popular Antonie Mogoș, din satul Bălești, din județul Gorj. Pavilionul românesc era compus din două săli construite în totalitate din lemn, cu sculpturi care înfățișau motive populare românești, reușind astfel să reliefeze o imagine a trecutului poporului român, a bogățiilor țării și activitatea intelectuală desfășurată în România, sub toate aspectele.

Și la Expoziția Universală de la Paris, din 1937, Pavilionul Național al României a fost tot opera lui, iar la inaugurarea acestuia, comisarul general de atunci, nimeni altul decât Dimitrie Gusti a spus, printre altele: „Pavilionul nostru va da sper, o imagine fidelă a aportului specific românesc, la opera creatoare a umanității.”

Toate realizările sale, au fost de o înaltă calitate și de un mare bun gust. A existat și un episod neplăcut, căci blocul Nestor, cel care adăpostea între anii 1950-1960, renumita cofetărie, s-a prăbușit la cutremurul din 4 martie 1977. Un episod trist și dureros, dar vina este a noilor proprietari, care după 1970, fără a face un studiu de rezistență și fără autorizația de modificare a structurii, au recompartimentat interiorul clădirii, prin eliminarea stâlpilor de rezistență, din mijlocul cofetăriei, aflată la parter….

Îmbinând armonios modernismul și adaptarea neo românismului, acesta a contribuit la nașterea stilului românesc, care s-a impus și au relevat o personalitate de excepție, în arhitectura românească.

Prof. Univ. Dr. Ing. GH. P. ȚICLETE