ADA – KALEH

ADA – KALEH

Ora șase dimineața. Când urc pe punte, vântul mă cuprinde în rotocoale fragede, sorbind oboseala unui somn scurt, dur cași patul de cabină. Am trecut de Turnu-Serverin: se mai zăresc câteva turle, câteva coșuri. Poate că silueta scundă, fără culoare, fără formă, din marginea apei, e rămășița podului pe care Traian l-a aruncat peste anticul Danubiu, pentru legiunile cari au colonizat Dacia. Istoria ne solicită cu semnele ei stăruitoare, dar prezentul se desfășoară în jurul orizontului, cu viața lui fugară și totuș permanentă.
Porțile de Fier s-au ivit. Un segment de cerc, înfipt – piatră cu piatră – pe o lungime de câțiva kilometri, în mijlocul fluviului a cărui albie, prea largă, și-a ridicat fundul stâncos. Curentul se fărămițează în unde mici, repezi. Vaporul trece în canalul din stânga, singurul navigabil. Și Porțile de Fier, din blocurile cioplite, meticulos îmbinate, se desfășoară: parapet, tivit pe creștet cu iarba măruntă. Dincolo de acest zid prelung, zace scheletul ruginit al unui tank, pe jumătate în apă; s-a desprins probabil de remorcher și a fost târît de cealaltă jumătate a Porții. E acolo de câțiva ani, căci l-am văzut în 1928, lăsat ca un avertisment pentru căpitani neglijenți. Sau, poate, ca un element pitoresc, pentru a da călătorilor un vag fior de naufragiu?
Poate că și ciobanul, cu cele câteva oi, cari pasc pe această insulă artificială, e găzduit acolo decorativ, izolat pentru o săptămână, până ce o barcă îi va duce turma la poalele pădurii ce se înalță pe ambele maluri… Dar, iată în mijlocul fluviului un buchet de arbori, din care se desprind câțiva cipreși mlădioși și un minaret subțire, ca o insulă. Ada-Kaleh, insula adevărată, îmbinată comod în Dunărea amplă. Fortificațiile ei turcești, de cari se fărâmă undele verzui, își păstrează ochiurile pentru trăgători și dinții după cari pândiau arcașii de altădată. Se pot vedea și casele mărunte, în livezi, printre cari se ascund plantații de tutun.

Cele câteva sute de musulmani alcătuiau în această insulă o pașnică republică autonomă, ignorând Statul strângător de biruri și prinzător de recruți. Se vorbia uneori de acest refugiu, ca de un paradis mininatural. Tăblița tricoloră, țintuită pe o prăjină, arată că postul de jandarmi veghează acum acolo. Tratatul dela Versailles din 1919, a dăruit României-Mari această minusculă republică, pentru că să taie însă, în folosul Jugo-slăviei, o mare bucată din Banat: Torontalul. Dunărea nu mai e o frontieră naturală. Chirurgii diplomației mondiale știu ce fac, când întrețin sau crează acele răni teritoriale, chiar între țări „aliate și amice”. Cuvintele bătrânului Skalonkoff îmi revin în minte: „Micile state nu sunt lăsate să se înțeleagă între ele, de bună voie… Trebuesc pretexte pentru viitoarele conflicte, din cari tot Marile Puteri vor trage adevăratele foloase”…
Granița nouă dintre Bulgaria și Jugoslavia e încă un semn al arbitrariului diplomatic, care trăgând linia roșie pe hartă, provoacă situații cu atât mai insuportabile, – pentru că nu sunt numai tragice, ci tragi-comice. Căci linia acestor demiurgi, cari nu prețuesc așezările omenești mai mult decât mușuroaiele de furnici, taie două sate bulgărești, ia țărenilor imașul, păduricea, vadul, cari devin dintr-o dată sârbești. Mai mult: petice de ogor sunt înjumătățite. Mi s-au citat cazuri destule, când linia inexorabil dreaptă a tăiat curți și case: bucătăria aceluiaș gospodar e pe teritoriu bulgăresc și staulul pe teritoriu sârbesc! După găinile se aventurează prin livada „de dincolo”, dacă vaca revine la pășunea cu care s-a deprins, bierul țăran bulgar i-ar trebui pașaport cu viză jugoslavă (care nici nu acordă „dușmanilor seculari”) ca să-și caute dobitoacele rătăcite. Vajnicii grăniceri au grijă să confiște (în folosul Statului?) animalele pe cari instinctul le duce dincolo de șanțul orgoliului și „dreptului” național.
Am vrut să uit însă de aceste meschine și uneori atât de absurde contingențele politice. Și, în sfertul de oră cât am putut contempla insula Ada-Kaleh, grațioasă orânduire circulară, așezată parcă pe o șcenă încetișor turnată am retrăit o altă călătorie făcută în urmă cu șaisprezece ani, în Turcia, care nu era pe atunci împinsă cu totul în vechea ei matcă asiatică. Am pornit cu colegii mei de bacalaureat dar singurătatea mea era deja învățată cu acele retrageri de melc în cochilie. În ceața care sburdă și devoră plăcerile mărunte ale libertății, am putut totuș contempla neturburat miragiile orientale.
Constantinopol acum, din ordinul lui Kemal Pașa, trebue numit Instambul mi-a apărut din marea Neagră cu arhitectura lui vegetală, în policromia coastelor , în policromia coastelor încrustrate cu vile sidefate și palate zăbrelite, pentru a se deschide la intratea în Marmara u opulența Cornului de aur, într-o escaladare de cupole și minarete, piramidă scăldată în Bisfor, în care cerul se dubla cu faldurile lui de curcubeu. Moscheea sfintei Sofia, ale cărei blocuri nude pe-afară, păstrau înăuntru acea lumină filtrată ce dădea iluzia infinitului într-un vălmaș ag de arabescuri și inscripții. Sublima Poartă, muzee cu racle ale sultanilor și califilor… într-o Vineri, zi de Bairam mi-se pare, între două șiruri de credincioși și de „păgâni”, l-am văzut pe ultimul sultan al Turcilor. Caleașca lui Mohamed V era încercuită de călăreți cu falmura verde a Profetului și cu sabia curbată. Gras peste măsură, dolofan și somnoros ca un copil scos din bae, siltanul zăcea în caleașca deschisșă, absent,resemnat lăsându-se dus la moschee, să se roage pentru gloria eternă a Islamului.

Pera, cu occidentalism de contrabandă. Ulițe, rostogolite și sucite pentru a se pierde peste poduri vămuite, sub cari mișunau caice cu mărfuri și bărci de plimbare în vechiul Stambul, hermetic pentru ghiauri, cu iatagane fulgerătoare, cu haremuri fabuloase și cu acea mizerie sordidă în care arome de grădini secrete, se amestecă cu duhoarea mortăciunilor svîrlite pe caldarâm…Bazarul, multiplă cutie a Pandorei, luminată de lampa lui Aladin. În curtea încadrată de coloane, am văzut pentru întâia oară o caravană de cămile, gata să se întoarcă în deșertul arab… Apoi, viziunea amețitoare din vârful turnului Galatei, cu fluviul arcuit ce leagă două mări, cu gara de la Haidar-Pașa ca un bloc monumental, cu pădurile negricioase de cipreși cari adăpostesc cimitirele din Scutari. Le-am străbătut într-o dupăamiază, talmeș-balmeș de morminte: cilindre scunde încununate de turbane, printre cari ședeau pe iarbă, la ospățuri rituale, purtătorii cei vii de fesuri și de văluri.
Insule Prinkipo, ca o gemă centrală dintr-un colier de insulițe golașe, apropae topite în marea plină de cioburi soldare. Urcuș pe drumul în spirală, ce ocolia insula ca un turban înflorit, printre grădini de portocali. Un bătrânel ne oferă dint-un coș purtat de măgăruș, portocale mari cât niște chitre, pentru câteva parale. Un turn ruinat ne-atras ca o vrajă amoroasă; eram plini de reminisciențe literare: oare nu s-a săvârșit acolo drama lui Hero și Leandru?
Apoi, escapadă mai lungă spre portul Mudaniei, pe țărmul Asiei Mici, de unde un tren minuscul ne-a dus, printre ample coline împodobite de măslini cu luciri argintii, spre Brussa vechea Capitală turcească. Am reținut doar silueta majestoasă înzăpezită, încununată de nori, a Olimpului (mai pot crede azi că acolo a fost sălașul mitologiei grecești?) și acea moschee în faianță de toate nuanțele verzi: locaș de vis și de extaz, cu vitralii care sporeau magia acelei lumini verzui, ce părea păstrată de veacuri, ca un elixir. O simfonie, în verde căci îmi răsună și acum o muzică paradisiacă, la fel cu murmurul ce stăruie într-o scoică.
O, adolescența mea, cu împărățiile fragede ale poeziei, cu elanurile dibuitoare ale idealurilor! Ea revine în aceste momente, cu imaginile Orientului, pură și naivă, avidă și încă neștiutoare de marile întrebări ale vieții care pândesc, cași sfinxi neiertători, în dosul frumuseților pîmântene… Și această călătorie retrospectivă, se desfășoară ca un fim vechiu, suprapus imaginei realeși suave a acestei Ada-Kaleh, rătăcită între munții carpatini. Dar vaporul înaintează. Uneori se simte fundul stâncos, atins de dinții roților înspumate și scrânșetul acestui contract se repercutează, dușmănos, până la balustrada de cari mâinile îmi sunt prinse în neștire. Vreau să continui această veche călătorie:reîntoarcerea la Constantinopol, pentru a porni apoi pe marea Egee, calmă, felină, cu triunghiul fascinant al corăbioarelor cu pânze. Popas în bazinul înoptat al Pireului:
…Lumine, roși își sfredelesc
în apă, așteptarea lor –
Și par apoi că-s lungi coloane
înfipte ‘ntr’un bazin cu smoală –
Și fiece coloană poartă
În vârful ei câte-un vapor….

Apoi, Atena nouă, și cea veche. Acropole, Partenonul, ruinele templului lui Jupiter, Cariatidele, Stadionul și acele mii de marmore însuflețite de artă, adunate în muzee, după ce au zăcut în uitarea medievală. O lume de armonii ale căror figuri au acea privire întoarsă înăuntru și par totuș în contemplarea senină, de zei coborîți printre oameni….

Eugen Relgis