AL CUI EȘTI TU?

AL CUI EȘTI TU?

Era o expresie des folosită îndeosebi în mediul rural.
Familii cu mulţi copii care creşteau în voia lor ajutau la treburile gospodăriei ca şi în prezent, iar la o sărbătoare creştinească, spălaţi şi curat îmbrăcaţi, ieşeau pe uliţa principală. Câte unul din sfatul bătrânilor (structură ancestrală desfiinţată iremediabil sub regimul comunist) îl oprea pe câte un băieţandru mai răsărit şi îl întreba:
– Al cui eşti tu?
– Păi al lui Zdrelea!
– Mă, da’ mare te-ai mai făcut!
Erau apelative standard, iar fiecare matur avea câte o poreclă; nu se supăra nimeni faţă de acest nume de împrumut, care îi rămânea până închidea ochii, cum ar fi: Chioru’, lu’ Nătângu, Cap-Îngust, Fumează ş.a. Aceasta ar fi o zonă idilică, a vieţii de demult, molcomă şi aşezată, de la ţară, nealterată de mondenităţi, încrâncenări ori trădări, intoxicări şi multe alte tare existente în proporţie covârşitoare în mediul urban. Iar în acest demers, Capitala, populată cu Mitici, aşa cum le plăcea provincialilor să îi eticheteze maliţios, a concentrat de-a lungul timpului mai toate belelele cunoscute ori inventate la nivel naţional.
Şi de la general să trec într-un mod delicat la concret.

Cu ceva ani în urmă, pe piaţa achiziţiilor din protofoliul FPS era şi o firmă puternică atunci, acum falimentată, cum bine îi şade oricărei foste (comuniste) întreprinderi, care asigura locuri de muncă, producţie, export etc. Reprezentantul meu pentru acest demers a fost obligat să completeze o sumedenie de formulare, întocmind în acest sens un voluminos dosar. În „tona” de documente era şi o copie după C.I. În ziua „licitaţiei”, s-a îmbrăcat frumos, avea o limită generoasă pentru a plusa la acel pachet de acţiuni. L-am aşteptat şi, după nici un sfert de oră, a ieşit vădit tulburat. L-am întrebat: Ce s-a întâmplat? Mi-a spus că a fost exclus, deoarece C.I. îi expirase cu o zi înainte!!? Cum s-ar spune, al cui era el? Nu făcea parte din „sistem”.
Încercând felurite variante de privatizare, ca un naiv ce eram, am depus toate documentele cerute pentru a achiziţiona pachetul majoritar de la o societate comercială, care deţinea spaţii mici, dar multe, în Capitală. M-am interesat periodic despre licitaţia ce avea să vină, primind în scris că voi fi anunţat la timpul potrivit. A trecut ceva timp şi după o audienţă la FPS mi s-a comunicat că acea societate a fost demult „vândută” la un străin din Orientul Mijlociu.
Mi-am spus în sinea mea, al cui sunt eu? Să am aberanta pretenţie, ca român, că aş fi putut gestiona în mod corect acea societate comercială, să am şi tupeul să o pot achiziţiona? Nu, ea a fost dedicată altcuiva.
Dar răposatul Ministru al Privatizării (pe care l-am cunoscut la propriu), ţărâna să-i atârne greu pe creştetul lui, a privatizat printre altele şi Combinatul Siderurgic de la Galaţi, un colos. În preziua semnării actelor cu „indianul”, a survolat din elicopter „obiectivul”. A rămas perplex văzând dimensiunile uriaşe ale Combinatului, care a fost vândut cu echivalentul a câtorva „gipane” mai acătări.
Păi măi popor român, al cui eşti tu să judeci ce nenorocire a făcut un prăpădit de ministru? Dar el? A cui „mână” a fost?
În decursul ultimelor decenii, din acţiunile unora sunt devoalate în prezent o sumedenie de coterii, coagulate astfel încât la nivelul doi, trei în ierarhiile de conducere ale ţării sunt aceleaşi personaje care dirijează din umbră toată viaţa noastră economică, socială şi chiar politică. Trebuie „listaţi” cei aproximativ 2-3 mii de indivizi care „se plimbă” prin mai toate ministerele şi agenţiile ţării în ultimii 20 de ani. Să fie făcută publică traiectoria lor şi imediat să fie trimişi spre zone private, pe care, parţial, deja le controlează. În acest fel, societatea românească poate fi primenită. Ar fi o părere. Dar cine sunt eu să emit o asemenea aserţiune? Un minuscul pe fundalul celor care dirijează uriaşele malversaţiuni ce au ca ţintă slăbirea statului de drept, aşa cum îl percepem noi, naivii, că ar trebui să fie şi interesele lor, care nu au nici un fel de legătură cu pilonii societăţii, spunem noi, democratice, de egalitate, de respectare a valorilor europene, unanim recunoscute.
Sau mai aproape de sufletul nostru ar putea suna sintagma: „Al cui purtător de cuvânt eşti tu?”. Poţi fi un purtător de cuvânt al Domnului şi atunci te dedici unei anumite cariere ori eşti purtătorul de cuvânt al altor entităţi sociale, economice, politice etc şi pentru fiecare dintre ele comportă o amplă analiză. Al cui ai fost tu, Adame? Că seducând-o pe singura femeie existentă pe Pământ (înaintea ei se spune că a fost Lilith) ai convins-o în felul tău şi astfel, de atunci încoace, noi toţi am devenit păcătoşi. Oferindu-i tandru mărul proverbial, ai fost coautorul păcatului originar.
Şi, de atunci încoace, noi, urmaşii tăi suntem predestinaţi să trăim în păcat, că nu avem încotro; deoarece de când ne naştem şi până ne oferim ultima suflare către Duhul Sfânt, avem, ineluctabil, această calitate. Dar noi, ca români, oare, ai cui mai suntem? Cei din jurul graniţelor noastre şi-au consolidat de secole autenticitatea vieţuitorilor istoriei pe aceste pământuri, ba chiar şi pe ale noastre. Bunăoară, bulgarii şi-au însuşit istoria triburilor geţilor odrizi, pe care o prezintă ca fiind istoria strămoşilor lor. Ba l-au revendicat şi pe Decebal. Pe mai departe, Vlad Ţepeş ar fi sârb, ca şi Nicolae Tesla. Cei din jurul nostru îşi edifică propria lor istorie pe conducătorii/ voievozii noştri. Curată neruşinare; dar şi o crasă delăsare a elitelor noastre istorice.

Cu ochii mei, privesc spre o sumedenie de istorici actuali. Par a fi şcoliţi la Viena ori la Budapesta, deşi vorbesc româneşte, dar gândesc aiurea. Ba sunt şi susţinuţi discret de către entităţi absconse. Oare Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” „umplut” cu zeci de istorici adevăraţi de ce tace? Elaborează lucrări (că de aceea sunt plătiţi) spre alte zone geografice, nu cele autohtone.
De pildă un unchi al meu, mare cercetător la acel Institut, trecut acum în nefiinţă, deşi ar fi trebuit printre altele să limpezească o sumedenie de lacune din istoria familiei noastre, a tratat, pe perioada vieţii lui, subiecte exterioare grupului „Stoika”. Tu, „Moromete” actual, cui mai aparţii, al cui mai eşti? Că fiii ţi-au plecat în străinătăţuri spre a se îndestula, spun ei, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, abia aşteaptă să pună mâna pe ceva din averea ta muncită, iar Catrina şi fetele tale sunt deja undeva prin Italia ori Spania, naiba să le ia.
În acest context, Marin Preda cu siguranţă ar fi abandonat naraţiunea.
Deja trăim alte vremuri, mult mai potrivnice decât cele gândite de acest magistral autor.
În prezent, s-ar putea pune într-un anume context alte „valori”, nivelul de agresivitate, pornografie infantilă, decădere morală majoră etc, acea/acele persoane cui aparţin? Bătaia din familie (soţie/concubină/copii/alţii din anturaj), bătaia din şcoli (profesor/elevi şi invers), bătaia de pe stradă, găştile de cartier, bătaia din mijloacele de transport în comun, bătaia între conducătorii auto/şoferi; generalizata bătaie oare cui aparţine?
Regnul animal o susţine doar pentru perpetuarea speciei; cea umană oare unde s-ar situa?
Aş aduce în discuţie un crâmpei al sufletului meu, sub apelativul „Al cui sunt eu?”. Da, este o lungă disertaţie care ar putea umple tomuri întregi de cărţi; în spatele meu, dar şi al altor consângeni, care trăiesc, au urmaşi, este cum s-ar spune o istorie seculară, care ar trebui redescoperită.
Al cui sunt eu? Eu sunt „lipit” de acest pământ. Mesajul transmis de strămoşii mei este de neatins. Slujeşte-ţi ţara, slujeşte poporul, lasă la o parte trădătorii care au chip şi nume românesc, dar se închină către alţii, fii mândru şi lasă urmaşilor tăi aceste îndemnuri.
„Al cui eşti tu?” ar suna întrebarea, iar răspunsul „Cine sunt eu?”, aşa cum spune uriaşul, la propriu, dar şi la figurat, Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie”: „Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20 de ani, nici cuminte până la 30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca în anul trecut şi de când sunt, niciodată nu am fost”.
Aceasta ar fi o concluzie perfectă asupra zilelor pe care le trăim în prezent.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA