AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC

AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC

Este îndeobște cunoscută sintagma: “Balcanii, butoiul cu pulbere al Europei”. Aici era zona de unde au pornit cele mai multe războaie, în care opozanții au angrenat aliați, generalizându-se uneori conflictele. Aici era teritoriul unde se ciocneau interesele a trei puternice imperii: Habsburgic (devenit din 1867, Austro-ungar), Otoman și Rusesc. Toate trei erau mase conglomerate de rase, popoare, etnii, religii, credințe, culturi, mentalități, concepții. În decursul a peste două secole, habsburgii și-au însușit mari teritorii răpite de la otomani. Turcii cu veleități anacronice de mare putere ajunsă acum “omul bolnav” sau “omul muribund” al Europei, doreau menținerea posesiunilor și renumelui și chiar mărirea lor. Țarii, considerându-se urmașii împăraților bizantini, aveau ca țel principal cucerirea Constantinopolului și a Strâmtorilor, fapt pentru care au avansat constant spre sud, încorporând în Imperiu, regiuni printre care și cea mai mare parte a Moldovei. În Balcani a fost amorsa care a declanșat conflagrația butoiului cu pulbere: asasinatul de la Sarajevo, care avea să provoace cel mai îngrozitor conflict european, devenit mondial, pe care l-a suferit omenirea până în 1914. Însă înainte cu un an, doi, a fost provocat un conflict balcanic care în loc să amortizeze tensiunile, le-a acutizat. Cele doua Războaie Balcanice, se pare că au fost uvertura, preludiul catastrofei umane care avea să fie numită Marele Război, apoi Primul Război Mondial.
Țările balcanice au inițiat crearea unei alianțe care să lupte cu succes împotriva trupelor asupritoare: bulgarii și grecii contra otomanilor, sârbii împotriva habsburgilor. Sârbii erau susținuți de Rusia, bulgarii de habsburgi. În octombrie 1911, Serbia și Bulgaria au încheiat o alianță defensivă împotriva unui atac turc (Bulgaria) sau a unui atac austriac (Serbia). Peste câteva luni, în martie 1912, s-a semnat tratatul de alianță ofensivă împotriva Turciei. În mai 1912, s-a semnat alianța bulgară-sârbă, iar în iulie înțelegerea verbală bulgaro-muntenegreană, urmată de înțelegerea sârbo-muntenegreană. Muntenegru urma să deschidă ostilitățile. Germania era împotriva războiului. La 29 septembrie aliații au trimis la Constantinopol un ultimatum pentru aplicarea reformelor liberale din țările lor. Acesta a fost respins și Turcia a mobilizat armata.
La 8 octombrie 1912 Muntenegru a declarat război Turciei, urmat de Bulgaria (17 octombrie) și Grecia (19 octombrie). Bulgaria a atacat Adrianopolul cu scopul de a-l bloca, urmând să atace Constantinopolul unde regele Ferdinand urma să se încoroneze (își pregătise și vestimentația).
Comandanții aliaților erau cei patru regi: Ferdinand al Bulgariei, Petru I al Serbiei, Giorgios al Greciei și Nicolae al Muntenegrului.
Primul război balcanic a avut două etape, înainte și după armistițiul din decembrie 1912. Pacea a fost semnată la Londra în 30 mai 1913.
Otomanii au fost înfrânți pe toate cele patru fronturi. După o lună de lupte, oștile sârbe făceau joncțiunea cu cele grecești, după eliberarea Centrului și Vestului Peninsulei Balcanice. Armata turcă în degringoladă, fixată la Adrianopol, a fost lovită și de o molimă: holera care avea să facă multe victime în armatele române în vara anului 1913. Totuși bulgarii nu au ajuns la Constantinopol, spre disperarea regelui Ferdinand. Aici ajunseseră preventiv flotele Marilor Puteri (și câteva nave românești), care doreau oprirea invaziei bulgare, încetinită serios de turci. Atacul Salonicului de greci, bulgari, sârbi, a fost finalizat prin capitularea turcilor – forțați de consulii străini – care au oferit orașul grecilor. În câteva săptămâni, aliații reușiseră cucerirea de teritorii întinse, după înfrângerile catastrofale ale otomanilor, pe care nici nu le speraseră în planurile lor cele mai optimiste.
La 3 noiembrie turcii cer concursul Marilor Puteri pentru încheierea armistițiului care a fost semnat la 14 aprilie 1913. A urmat tratatul de pace de la Londra din 17/30 mai .
La Londra s-a discutat despre regiunea românească a Pindului și despre diferendul româno-bulgar pentru Cadrilater. Macedonia fusese pusă sub un condominium greco-sârbo-bulgar, deci o împărțire tripartită. Și astfel se creau condițiile pentru noul conflict balcanic. Regele Ferdinand nu-și realizase dorința de a fi încoronat la Constantinopol și voia compensații în Apus, spre exemplu Macedonia – cu toate că obținuse o mare parte a Traciei – și Silistra, care revenise României prin protocolul de la Sankt Petersburg. Otomanii nu renunțau la Adrianopol și reprezentantul turc declara că nu poate renunța la vilaetul Adrianopol, el fiind pentru turci, “ceea ce este Moscova pentru ruși”.
Tensiunile și interesele diametral opuse au distrus veche alianță balcanică și a format noi grupuri de interese. În mai 1913 s-a semnat un protocol Serbia-Grecia și o convenție militară pentru fixarea granițelor cu Bulgaria. România a fost invitată să adere la înțelegerea sârbo-greacă, dar a refuzat. La 10 iunie guvernul român a informat Marile Puteri, că în eventualitatea unui conflict, va renunța la neutralitate.
Rusia a încercat dezamorsarea conflictului ce se prevedea. Regele Ferdinand dorea ca diferendul să fie rezolvat pe calea armelor și Rusia să fie pusă în fața faptului împlinit. La 20 iunie ordonase armatei să fie gata de acțiune. La 28 iunie trebuia atacată Serbia, iar pe 29 Grecia. Și așa a început Al Doilea Război Balcanic, prin atacul Bulgariei, fără declarație de război, la 29 iunie 1913. Luptele au durat mai puțin de 30 de zile. Combatanții erau la început Bulgaria, Grecia, Serbia, la care s-au alăturat Muntenegru, România, Turcia.
Care a fost motivul disputei româno-bulgare?
Una din cauzele majore pentru care România a participat la Al Doilea Război Balcanic a fost controversata problemă a Cadrilaterului. Geografic, Dobrogea reprezenta o unitate teritorială. Pământul din zona inferioară a Dunării și Marea Neagră a fost locuită din timpuri străvechi de strămoșii românilor. În titulatura lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) erau enumerate posesiunile sale. Era Domn… “toată Podunavia (Dobrogea) și singur stăpânitor al cetății Dârstorului (Silistra)”. După moartea sa, Dobrogea a fost ocupată de otomani prin 1419-1420. După încadrarea Dobrogei în sistemul militaro-administrativ otoman, fostul spațiu românesc a fost masiv colonizat cu turci, tătari, bulgari, populație alogenă devenită majoritară. În 1878, unitatea dobrogeană a fost distrusă.
Articolul 46 al Tratatului de Pace de la Berlin semnat la 1 iulie 1878 prevedea că Delta Dunării, Insula Șerpilor și Sangeacul Tulcei cu kazalele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Hârșova, Constanța, Medgidia, vor reveni României. Carol I scria: “Teritoriile de dincolo de Dunăre, nu-s compensație pentru Basarabia, ci despăgubire de război dată de Europa din inițiativa ei”. Însă Rusia voia o Bulgarie puternică, mare și independentă, un avanpost al slavismului țarist în sud estul Europei, și ca urmare, ce a luat de la Turcia prin vărsarea sângelui românesc pe câmpiile Bulgariei, a restituit parțial Turciei (Bulgaria era teritoriu otoman). La Berlin românii au fost ascultați dar nu au fost auziți.
Din 1878, România a protestat în mod repetat împotriva stabilirii graniței din Sud, din Dobrogea, defavorabilă României. După 1900, Bulgaria a emis pretenții asupra întregii Dobroge, până la gurile Dunării. În decembrie 1909 a fost încheiat un acord între Rusia și Bulgaria. Articolul 4 prevedea ca Dobrogea să fie încorporată Bulgariei prin sprijin rusesc.
În urma victoriilor din Primul Război Balcanic în care se întrevedeau substanțiale achiziții teritoriale ale Bulgariei, România a inițiat o serie de convorbiri pentru rectificarea graniței în favoarea românilor și cedarea orașului Silistra, vechi centru românesc. Tratativele au fost duse la Sofia, București, Londra. În noiembrie au avut loc discuții la București, convorbiri reluate în decembrie în timpul conferinței de pace de la Londra. În martie 1913 a fost deschisă conferința de la Sankt Petersburg și protocolul a fost semnat în aprilie/ mai. Se fixa noua graniță, iar orașul Silistra intra în componența României. Au fost desemnate comisiile pentru trasarea frontierei. Lucrările au fost suspendate deoarece a început Al Doilea Război Balcanic.
În iunie 1913, generalul Al. Averescu, a înmânat regelui un memoriu referitor la acțiunile Armatei Române în cazul conflictului sârbo-bulgar. Comandantul suprem era regele Carol I, ale cărui atribuții au fost transferate treptat principelui Ferdinand, care a devenit comandant de căpetenie. Ministru de Război era generalul C. N. Herjeu, șef al Marelui Stat Major, generalul Al. Averescu.
Războiul a început prin atacul bulgar – fără declarație de război – asupra armatelor Serbiei și Greciei din Macedonia, în noaptea de 16-17 iunie 1913 (stil nou 28-29 iunie), prin ordinul dat de regele Ferdinand ale cărui planuri megalomane prevedeau încoronarea sa la Constantinopol. A doua zi 17/ 30 iunie operațiile militare la frontul sârbo-bulgar s-au generalizat. Al Doilea Război Balcanic a avut o durată mult mai scurtă decât primul. Folosind ocazia, la 15 iulie 1913, armata turcă a trecut granița fixată la Londra și au ocupat la 22 iulie Adrianopolul și zona limitrofă.

La 27 iunie România a declarat război Bulgariei. Marele Cartier General s-a stabilit la Corabia, unde venea deseori și regele. A fost construit în opt ore, lângă Siliștioara, un pod de 1350 de metri. La Corabia a fost edificat un pod mobil, altul de vase de 800 de metri, la Turnu Măgurele.
La începutul lui iulie a început trecerea Dunării cu vase și pe poduri care a durat câteva zile.
La 28 iunie trupele române au trecut granița și au ocupat Silistra fără rezistență. Peste două zile au fost ocupate Turtucaia, Bazargic, Balcic. Deci teritoriul cerut de români intrase în patrimoniul țării.
La 2 iulie, după o slabă rezistență a fost ocupat orașul Varna, care după câteva zile a fost părăsit de soldații români. Guvernul României după ocuparea Cadrilaterului a declarat Străinătății: “România nu urmărește o politică de cuceriri, nici distrugerea armatei bulgare, scopul este de a asigura o frontieră sigură a teritoriului său de peste Dunăre”. Ocuparea Cadrilaterului era simultană cu campania în centrul Bulgariei, spre Sofia. Marea grupare de forțe numită “Armata principală de Operațiuni”, era comandată de prințul moștenitor Ferdinand și era formată din patru corpuri de armată. Armata Română a început forțarea trecătorilor Balcanilor, ocupând câteva orașe. Începea acțiunea ofensivă decisivă spre Sofia. Ofensiva era planificată la 10 iulie 1913, cu finalizare pe 14 iulie. Armatele române ajunseseră la 20 de km de Sofia și alte unități mai avansate chiar la 12 km. Comunicațiile capitalei Bulgariei erau întrerupte, iar orașul era izolat. Țarul Ferdinand a solicitat regelui Carol I oprirea ofensivei. La 11 iulie Carol I a dat ordinul ferm de oprire a înaintării, și a telegrafiat regilor Greciei (Giorgios I), Serbiei (Petru I Karagheorghevici), Muntenegrului (Nicolae I), solicitându-le încetarea ostilităților pentru începerea tratativelor de pace. Cauza victoriei rapide a românilor a constat și în pasivitatea ostașilor bulgari care nu mai voiau să lupte. Ofițerii i-au abandonat și au fugit spre Sofia. Luptele între bulgari, greci, sârbi au continuat până pe 17 iulie 1913. Pe frontul românesc armistițiul s-a instaurat pe 11 iulie.
Multe convoaie cu armament, muniție, echipament și hrană au fost capturate. Unitățile bulgare s-au predat pe 6 iulie și în zilele următoare Românii s-au purtat omenos cu prizonierii. I-au hrănit, le-au acordat asistență sanitară.
Campania peste Dunăre, care a fost de fapt o manevră militară, un exercițiu, a dovedit precaritatea pregătirii militare și a serviciilor. Hrana nu a fost asigurată la timp. Echipamentele n-au fost corespunzătoare (vai de bieții ostași români dacă ar fi trebuit să lupte în Balcani pe timp de iarnă). Au existat și abateri de la disciplină. Au existat jafuri, violențe, chiar masacre, acestea au fost făcute de toate armatele combatante. Pierderile de vieți omenești ale Românilor au fost mici. Lipsa serviciului sanitar prompt și eficient a provocat numeroase victime din cauza epidemiei de holeră. Cifrele indică valori scăzute. Însă generalul Averescu nu are motive să escamoteze realitatea. În unitățile avansate, molima a lovit 10% din efective, iar printre bolnavi, mortalitatea a fost de 25% – afirma generalul.
Totuși putem remarca și cadre militare care și-a îndeplinit datoria cu competență. La începutul lunii iulie, s-a făcut remarcat un ofițer de stat major la divizia a II-a de cavalerie, căpitanul Ion Antonescu. Foaia sa calificativă semnată de generalul Al. Averescu consemna: “în timpul operațiunilor de mobilizare, a lucrat cu stăruință și pricepere zi și noapte… A dovedit curaj și sânge rece deosebit… Nu am văzut un om mai harnic, mai priceput și mai ales foarte scrupulos… mult simț rațional și excelent patriot”.
Pacea a fost încheiată la București la 28 iulie 1913 și va face subiectul unui articol într-un număr viitor al revistei Independența Română – Independența prin cultură.

Viorel Gh. Speteanu