Am rămas de căruţă

Am rămas de căruţă

Căruţa ce poate reprezenta în mentalul nostru decât un fel de mijloc de transport arhaic, oricum superior altor mijloace care până la apariţia ei nu existau. Adică un vehicul cu tracţiune animală, de obicei un cal (săracul de el, nici măcar armăsar nu mai este), care poate transporta persoane şi mărfuri uşoare (chiar şi uşuratice la o adică).
Această noţiune, să nu spun asociere de elemente aparent fără legătură, dezvoltă o sumedenie de termeni, probabil intraductibili în alte limbi. Precum „a rămâne de căruţă”, „a cincea roată la căruţă” (pentru o persoană de prisos), „nici în car, nici în căruţă” (cum ar fi nici cal nici măgar, nici călare nici pe jos, nici albă, nici neagră).
Dar şi altele mai agresive, „căruţa dracului” – ca un fel de scai de care nu te mai poţi debarasa.
Dar ce ar însemna „a rămâne de căruţă”, aşa, ca prostul, şi nu ca „proasta din capul statului”, adresându-se într-o emisiune de divertisment marele Amza Pellea, probabil la Elena Ceauşescu, după care regretatul actor a cam trecut în cealaltă lume din cauza unui cancer la ficat (aşa se zvonea), fiind anterior de o vitalitate debordantă. Asta e, să-i fie ţărâna uşoară. Dar „a se lăsa de căruţă”, precum a renunţa la un lucru ori o treabă începută.
Dar pe planul oniric ce ar putea însemna că visezi conducând o căruţă, e semn că vei avea pierderi financiare, dar dacă la uşa ta va veni un car încărcat vei avea un noroc neaşteptat, iar pe această temă sunt nenumărate variante de câştiguri ori pierderi.
Dacă pe planul ideatic lucrurile basculează între extaz şi agonie, pe planul concret, existenţial, cam ce se întâmplă să spunem pe eşicherul politic. Definiţiile de mai sus, operaţiunile ori comentariile succinte nu pot acoperi realităţile noastre dâmboviţene, infinit mai profunde, mai pragmatice, uneori chiar lipsite de sens, pe care suntem nevoiţi a le trăi.
Precum ce se întâmplă pe eşafodajul politic, după alegerile europarlamentare încheiate recent unde cap de afiş au fost două neveste, ale preşedintelui demisionar al PNL şi ale aceluiaşi (nedemisionat) al PSD. Şi-au trimis nevestele la Bruxelles, pentru a fi liniştite, de a le extrage din aşa-zisa mocirlă politică actuală şi de a câştiga lunar multe mii de euro plus altele, spre persiflarea celor rămaşi ca de atâtea ori în ţară să-şi ispăşească o vină imaginară că sunt români şi sunt obligaţi a-şi plăti tributul, zilnic-lunar-anual, chiar şi pentru susţinerea celor de mai sus.
Cum s-ar spune, „aleşii” şi-au văzut urcaţi sacii în căruţă şi dă-o încolo pe Românica, pentru că acum suntem într-o altă realitate, diferită de dâmboviţeanca mitocănie, grosolănie a acelor grobieni care încă mai locuiesc pe acolo, în fine, nişte gândaci.
Acum se pune o altă problemă, aceea a alegerii Preşedintelui României, scrutin care va avea loc în toamna acestui an. Au loc repoziţionări, alianţe şi alte manifestări normale unui cadru politic, aşezat, dominat a-şi consolida fiecare parte, forţa pe tabloul politic pe care năzuieşte să îl domine. Această mişcare devorator politică, ajungând la forme canibalice, uită, ca dealtfel în ultimii să spun zece ani, de cei cărora se adresează, care vor fi votanţi, pompos zicând, de popor nu se interesează nici unii dintre ei. Votantul – parte a poporului – nu prea mai există. Sunt doar partide, exponenţi ai acestora, sondaje de toate soiurile, luări de poziţie, atitudini, invective între tabere, oarecari promisiuni (oricum vagi) iar noi, truditorii, plătitorii de taxe şi impozite, lipsim cu desăvârşire din preocupările aleşilor.
Ba suntem băgaţi, de-a valma, în statistici. Precum, dacă a fost omorât un om, e o crimă, dacă li s-a luat viaţa a 2-3 semeni e o crimă odioasă, iar dacă au fost omorâţi câteva sute ori mii (precum azi în Ucraina) aceasta reprezintă o statistică iar peste, este chiar îngrijorătoare.
Cam aşa decurg lucrurile şi în plan politic. Să spunem aşa în treacăt că intră o căruţă în pădure (poate fi un camion, tractor, trailer, basculă etc.). Cam care ar fi rolul ei; pădurarul sau drujbarul a venit să admire cumva peisajele noastre mirifice? Nu, el vine să taie ceva copaci, mai mulţi sau mai puţini, cum îi ordonă şefuleţul, care la rândul lui i-a ordonat şeful, apoi super şeful, super-super etc, spre o zonă finală de actuali deputaţi ori senatori. Ei, care au distrus o bună parte din această inestimabilă şi lent regenerabilă avere, care s-au îmbogăţit, s-au retras acum în fotolii de oameni respectabili.
Evident sunt nişte jigodii, ne mint şi rânjesc la televizor. Ei ştiu ce au făcut, că pot fi încătuşaţi oricând dar au imunitate parlamentară (aici e o altă analiză şi discuţie).
Oricum, această colcăială, atrăgând simpatii electorale din mediul majorităţii slab pregătite intelectual, nu poate conduce decât spre o putere ca şi până acum „roşie”, cu puternice rămăşiţe subteran comuniste, cu „copiii” lor de suflet actuali crescuţi. La umbra marilor lor dascăli hârşiţi în vechile structuri comuniste, au crescut şi şi-au dezvoltat un fel de aptitudini cameleonice spre a păcăli electoratul fie incult, fie naiv că stânga reprezintă singura alternativă. Falsă şi otrăvitoare doctrină, dacă aceasta chiar există.
Căruţa puterii actuale, prin vectorii ei de imagine, intră într-o pădure de responsabilităţi cărora nu le poate răspunde. Nu numai atât, nu se osteneşte a face ceva pentru alegători (doar flamante promisiuni fără acoperire economică), prezenţa actualilor lideri pe mass-media, şi în principal la televiziunile „prietene”, fiind singura îndeletnicire, ba într-un anume sens acum ţara se conduce doar de la televizor. Jalnică situaţie, poporul e condus cu televizorul şi, nu numai atât, a ajuns ca Premierul să se retragă pentru a conduce ţara la Marele Stat Major al Armatei, deoarece în sediul Guvernului boala corupţiei se coace chiar pe lângă cabinetul Premierului. Grav, dacă nu foarte grav. Senzaţia iniţială e că Premierul ar vrea să preia frâiele puterii printr-un soi de lovitură de stat (a doua sau a a treia din mandatul său) „ocupând” fotoliul de Conducător Suprem al Armatei, rol stabilit prin Constituţie doar pentru Preşedinte.
Că actualul Prim Ministru a monopolizat toate structurile statului, la limită sau chiar încălcând Constituţia, nu mai e în prezent nici un secret. Dar a debordat (practic) într-un fel a doua lovitură de stat, „temperată” prompt de, să spun, Comunitatea Internaţională. Aceasta din urmă, ca un fel de Ordonator European a acţiunilor, atitudinilor şi nu numai a pus lucrurile la punct, pentru ca elanul acestuia să nu producă o apropiere prea mare pe relaţia Rusia.
Este clar, „căruţa” puterii a intrat adânc în „pădure” şi nu mai vede „luminiţa de la capătul tunelului” (că tocmai l-au uns, cu mari forţări, pe proprietarul acestor vorbe Avocat al Poporului în cvasiinactiv perpetuu!?).
Dar de fapt ce l-ar putea interesa pe omul de rând aceste manevre de la vârful puterii? Cum ar fi, lasă, domle’, să se păruiască între ei, că la final poate ne iese şi nouă ceva.
La o primă baleiere a situaţiei cam aşa ar părea, că păruiala reciprocă face parte intrinsecă din jocurile politice, care urmăresc de fapt înclinarea balanţei electoratului într-un sens sau în altul.
Da, dar nu la noi. Şi se prea poate ca prin actuala conjunctură politico-economică a U.E, ezitantă şi neperformantă, lucrurile să degenereze într-un sens imprevizibil.
Adică fenomenele socio-economice să nu mai poată fi stăpânite de cei din vest care stau călare pe ele de ceva zeci de ani.
Partidele extremiste ori exotice – Partidul Piraţilor din Suedia fondat în 2006, acelaşi din Germania fondat tot în 2006, acesta din urmă are în Berlin 8,99% din electorat, Sehelswig-Holstein 8,2% – prind tot mai mult contur. Dar acelaşi Partid e în România din 2009, în Rusia (care s-a oferit ca hosting pe serverele sale pentru site-ul Organizaţiei NASR), în Cehia (care îşi face campanie cu femei goale), în Spania (unde are vreo 50 de candidaţi) şi de aiurea. În Italia, un partid exotic a ţinut în şah întreaga peninsulă mai bine de o jumătate de an. Aceste exemple dovedesc că mentalul alegătorului european e în derivă. Aproape 70% nu se prezintă la vot (chiar şi la noi), fiind masa tăcută, indiferentă, revoltată, delăsătoare a electoratului care nu mai crede în nici una din valorile perene socio-umane. Sau nu le mai ştie, nu mai are repere, că aceste elemente de grăniţuire a mentalului au fost spulberate fie de mass-media tot mai agresivă, fie de subliminale imagini de violenţă din reclame, care au blegit neuronii umani în aşa hal încât nu mai pot reacţiona la stimulii reali.
Nu prea ştiu cum să interpretez interesul brusc al vest-europenilor spre ţărişoara noastră, prin filme cu iz turistic, spoturi publicitare, ba prin camarila britanică, ceva mai denşi turişti de pe întreg mapamondul (cam sărăcuţi, dar vocali), spre lucruri şi stări de fapt care nouă ni se par fireşti. Ca de pildă case ţărăneşti, covoare florale pe plaiuri de deal sau munte, ceva biserici ori schituri vechi, mai discret sit-uri romane ori greceşti (acestea ar induce ideea în mentalul vesticilor că am avea ceva vechime antică pe aici, cam de neacceptat deocamdată), ba nişte serbări câmpeneşti, târguri de produse tradiţionale (şi nu prea), aşa, ca pentru diversitate, şi un târg de produse manufacturate ţigăneşti (frumoase, dar puţine şi scumpe), în sfârşit o diversitate ce se vrea copleşitoare.
În realitate toate aceste manifestări ca să le spun aşa cu o limbă de lemn sunt forţate. Adevăratele izvoare de cultură, de civilizaţie şi tradiţii româneşti au fost în mare măsură distruse în perioada comunistă, iar reluarea lor de către succesori este fie forţată, fie anacronică, oricum decuplată de izvorul milenar tradiţional, dar puse pe piaţă mai degrabă dintr-un interes comercial.
Că tot este vorba de căruţă, cum ar fi acum „Căruţa poştei” a lui Grigore Dinicu, o horă lentă, de o muzicalitate excepţională, transpusă în căruţa neîmplinirilor actuale. Nici nu-mi pot imagina o asemenea asociere, dar poate fi pusă.
Adică în aceeaşi căruţă să fie înghesuiţi tot felul de politicieni, acum europeni, care apar o dată la cinci ani, nici ei nu mai ştiu cum mai arată România şi cam ce este pe aici, sunt expuşi (agăţaţi, lipiţi, fixaţi în cuie pe bannere), aleşi numai ei ştiu cum de vreo treime din electorat, apoi pa! Vă pupăm pe portofel. Ne lăfăim pe zeci de mii de euro pe lună la UE, că în ţară nu prea mai avem ce căuta. Ba pe acolo, la Bruxelles, se mai „ascund” în eşaloanele mai mici fel de fel de copii, neveste, rude diverse, amante, în fine o întreagă faună la acele posturi călduţe.
Se regăsesc tot din această adunătură a piloşilor şi pe la ambasade, agenţii economice, rămurele ale I.C.R (Institutul Cultural Român şi nu Intreprinderea de Cofetării şi Răcoritoare dinainte de ’90). Şi atunci tineretul studios, cu masterate promovate aici sau pe afară (nu acei care le cumpără) în care căruţă să joace? Aşa e, nu sunt în cea câştigătoare, cea în care calul care o trage este cel ales să treacă primul linia de start.
Am un nepot, care a absolvit două facultăţi (de-alea adevărate), are două masterate (tot pe bune, nu la facultăţi fantomă), vorbeşte fluent două limbi străine, a muncit şi munceşte 10-12 ore pe zi în administraţia de stat, dar la fără frecvenţă, şi e tolerat. De ce? Pentru că în serviciile unde a lucrat şi lucrează e printre puţinii, dacă nu singurul care munceşte cu adevărat. Restul de 80% sunt piloşii, care nici ei nu ştiu ce caută acolo, dar care au salarii grase, îşi etalează gipanele ori alte podoabe din aur, povestesc de escapade ori chefuri aici ori în afară fără număr ş.a. iar ei, ca tineri în devenire, vor fi stâlpii ţării, viitorul luminos al României. Ei, cum stăm? Ce perspective avem?
Cam nasol. Acest cancer este omniprezent în structurile statului. Ar trebui, dacă nu traşi cu pluta, măcar încărcaţi într-o căruţă şi lăsaţi în mijlocul unei păduri, fără gipane, fără mobile, doar cu o cutie de chibrituri, o pătură şi o folie de plastic pentru ploaie. Lăsaţi aşa vreo două săptămâni. Care va rezista va avea neîndoios o altă atitudine faţă de viaţă, faţă de valori, faţă de munca celor din jur, a celor care cu adevărat trudesc şi pe care îi persiflează.
Cam pe aproape ar fi şi cu europarlamentarii noştri. Au un loc călduţ, cei din ţară (din eşicherul politic) au scăpat de eventuali competitori, nevestele ori amantele trimise acolo trec în penumbră, nu mai sunt în ochii presei, în fine, totul s-a aranjat.
Iar noi, cu ce ne-am ales? Ca şi până acum, am rămas de căruţă.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA (STOIKA)
volumul „Lumini sub umbre” – Editura „Laurent – anul 2016