Amintiri din fotoliul Thaliei – ILEANA PREDESCU SAU ARTISTUL SUB PECETEA TAINEI

Amintiri din fotoliul Thaliei
ILEANA PREDESCU SAU ARTISTUL SUB PECETEA TAINEI

Dintr-un stil, realismul devine pentru artist un mod de a exista, de a-și apropia și înțelege personajul. Astfel, s-ar putea defini o existență dăruită integral teatrului, precum aceea a inconfundabilei Ileana Predescu.
A debutat în „Pădurea” de M. A. Ostrovski, alături de Lucia S. Bulandra și de Jules Cazaban. A jucat de la început alături de acești monștri sacri și de alți maeștri ( făcând parte din marea familie a Teatrului Bulandra, sub bagheta lui Liviu Ciulei și a lui Radu Penciulescu), cum ar fi Beate Fredanov, Clody Bertola, Gina Patrichi, Fory Etterlé, Octavian Cotescu, Marcel Iureș, Irina Petrescu, Florian Pittiș.
În culisele rolurilor interpretate de Ileana Predescu ( soție a regizorului George Rafael) izvorâte constant dintr-o autentică, singulară și fascinantă forță interioară se cizela, se cristaliza o activitate de concepții și execuție, de gândire scenică îndeplinită cu finețe de bijutier. Totuși, ceea ce comunica – dincolo de cortină – Ileana Predescu ( fie că o interpreta pe gorkiana Vassa Zeleznova, fie rolul Juliei din „Moartea lui Danton”, fie pe cel al Celiei din „Cum vă place” sau al Oliviei din „A douăsprezecea noapte”, fie rolul Rosettei din „Leonce și Lena”) era acea stare de pasiune sublimată și de luptă interioară disimulată. Focul său iradia o stare difuză, un veritabil melanj de melancolie și tristețe, de inocență și culpabilitate ( a se reține aici acel remarcabil simț al ambiguității afective ce a ajutat-o să construiască din tușe fine, rolul mamei lui Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni”, ecranizarea lui Șerban Marinescu din anii ’90).
Există la această artistă – încă din anii uceniciei, ai primilor pași pe scândură – o anume atracție nativă față de necunoscut, față de clipa întâlnirii cu misterul scenei. Dincolo de textul în sine, dincolo de „vocile” personajului.
O nostalgie a clipei, a tinereții și a inocenței ireversibile; acel gust amar al înfrângerii și al crepusculului.
Fără a-l lipsi de dimensiunea lucidă și tragică, Ileana Predescu transfigura tot acest univers interior, sub semnul inefabilului și misterului.

Actrița, cu foarte numeroase și variate calități deopotrivă în comedie și în dramă, o avea pe aceea – pe care n-o mai deținea la noi nicio alta, din generațiile feminine contemporane – și anume a misterului puternic și nedefinit (a se vedea mai ales celebrele roluri shakespeariene amintite de criticul de teatru Radu Popescu, în anii `70-`80, sub direcția de scenă a lui Liviu Ciulei).
Cu excepția personajelor din teatrul lui Will, există, totuși, un dramaturg cu care actrița a avut o întâlnire cu totul specială: T. Williams. A știut să confere personajului Amanda din „Menajeria de sticlă” acea notă distinctă de grație și sublim. Mersul lin, degajat al aristei devenea în spectacol, în povestea cu o mie de „voci” o magică, o ireală plutire. Luptând cu sărăcia, singurătatea, cu povara eșecului copiilor ei, acest personaj se retrăgea într-un trecut cu totul aparte,
văzut ca o altă insulă a propriei iluzii, aceea a căutării fericirii.
Personajul său se izolează treptat în adolescență. Îi face o deosebită plăcere să o rememoreze, să o transfigureze ca pe o altă patetică clipă de mitizare.
Cât de falimentară ar fi fost această alienare, această deziluzie, dacă Ileana Predescu nu ar fi reușit să transmită, în fiece clipă disperarea obscură, o anume fragilitate a Amandei în fața loviturilor realității, în ultimă instanță, așezarea în imaginar și fantast devin singurele arme pe care și prin care această eroină încearcă a le „folosi” patetic; de ce se întâmplă asta?
Tocmai pentru a nu se prăbuși, pentru a-și reînsufleți copiii. De altfel, acest așa zis absurd al comportării sale nu exprimă doar o grotescă inaderență la real, ci și o tot atât de firească dorință de a rezista. Idealul aflării unei alte vieți ( nu o simplă mască tragică a ei), posibilă prin miracol, prin însăși forța de a naște acest miracol.
Chipul Ilenei Predescu – „risipit” în tot atâtea „biografii” sentimentale – a rămas același: o chintesență a eleganței de un farmec unic, tulburător, nu o dată dureros, ce se prelungește în conștiințe mult după lăsarea cortinei.
Misterioasă și discretă, de o feminitate rar întâlnită, Ileana Predescu știa să pună pe gânduri, să provoace „insomnii”. A reprezentat tipul de artist, martor al vremii, pentru care a inova însemna „a merge înainte fără a abandona trecutul, dimpotrivă, trebuie să ai puterea, să încerci a-l reînvia” (cum afirma într-un interviu).
Ileana Predescu a crezut în poezia teatrului așa cum o percepea ea încă din anii debutului. Obișnuia să spună: „Existau în mine diverse fizionomii, diverse caractere, ce m-au impulsionat și care îmi rămân undeva, nu pe retină, ci în memoria afectivă; nu sunt în raporturi de inferioritate sau superioritate față de un regizor, oricare ar fi numele lui obișnuim să dicutăm liber, fără inhibiții, ne batem capul și asta fiindcă soluțiile nu ies pe nesimțite, ci în urma unei zbateri, unei tensiuni; altfel spus inspirația nu vine de la sine, ci numai ca efect al unei obsesii”.
A rămas totdeauna convinsă, că singura regulă a unui teatru autentic, fără mimetisme, este aceea de a nu stabili reguli, ci a crea cu fiecare nou spectacol acele legi de care are nevoie.
A rămas nu doar pentru colegii săi de generație o artistă a nuanțelor, știind să ocolească pateticul printr-o luciditate lipsită de „fardul durerii” ostentative.
Despre ea, Radu Beligan amintea: „Avea o eleganță înnăscută, un rar simț al măsurii, evitând cu inteligență, cu har orice stridență, orice gest inutil din construcția personajelor”.
În genere, în artă, intensitatea – atribut al celor vechi – poate constitui o expresie a noutății sau deopotrivă, izvorul unei subtile, permanente originalități. În această intensitate a trăirii, a fervorii a crezut Ileana Predescu. Fascinată de teatru,
moștenind din familie o irepresibilă dorință de a dialoga cu Poezia, cu vocea ei singulară, ea privea existența ca pe un spectacol perpetuu, pe care uneori îi plăcea să-l regizeze, să-l pună la cale… Odată intrată în joc, în meandrele rolului, pentru ea granițele dintre realitate și ficțiune se estompau, dispăreau…
Uneori îți povestea întâmplări fabuloase, neverosimile – al căror martor sau eroină devenea, implicându-se în ele pe măsură ce improviza. Cum amintea Leopoldina Bălănuță, una dintre partenerele sale de excepție din montările teatrului radiofonic, pentru ea „ arta nu era decât o călăuză pentru dobândirea unicei expresii, unicei gesticulații cu care își putea apropia variile transferuri afective”.
Sensul vieții sale a fost Publicul. Lui i s-a dăruit, fără emfază, fără prejudecăți.
Care era materia primă a artei sale? Întoarcerea la spațiul copilăriei, la acel pierdut paradis al inocenței.
Acest fapt i-a permis nu doar să descopere lumea, ci să se descopere, inepuizabil pe sine.

ARMAND STERIADI