ANUL NOU TRADIŢII ŞI OBICEIURI

ANUL NOU TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Anul Nou, moment care marchează renașterea naturii și a vieții, reeditare a actului creației, nu este specific creștinismului, el se regăsește la toate comunitățile din lume, din cele mai vechi timpuri.
ÎN ANTICHITATE, de pildă, Mesopotamia îl sărbătorea odată cu luna nouă din preajma echinocțiului de toamnă și-l numea Akitu; Asiria, la jumătatea lunii septembrie. Egiptenii, fenicienii și persanii îl sărbătoreau la echinocțiul de toamnă (21 septembrie), iar grecii, până în secolul V înainte de Hristos, la solstițiul de iarnă (21 decembrie). La romani, până în anul 153 î.Hr., anul începea la 1 martie, după aceea, data oficială a sărbătorii a fost 1 ianuarie, dată atestată în calendarul iulian (46 î.Hr.)
La vechii iudei anul începea cu prima zi a lunii Tishri (6 septembrie- 5 octombrie: Rosh Hashana) ca și acum.
POPULAȚIILE CREȘTINE sărbătoreau, în evul mediu timpuriu, Anul Nou la 25 martie (de Bunavestire), doar anglo-saxonii făceau excepție, considerând că 25 decembrie marca începutul anului, deși Wilhelm Cuceritorul stabilise data începerii noului an pe 1 ianuarie; mai târziu, Anglia a sărbătorit Anul Nou ca toată creștinătatea. 1 ianuarie ca zi de sărbătorire a Anului Nou a fost restaurată în anul 1582, de calendarul gregorian. Data respectivă a fost imediat adoptată și de țările romanocatolice. Cu timpul s-au aliniat și alte țări: Scoția (1660), Germania și Danemarca prin 1700; Anglia (1752), Suedia (1753), iar Rusia (1918).

Anul Nou este o sărbătoare a bucuriei, a ospețelor, a speranței. După cum afirma poetul romantic englez Byron: „Anul Nou este încă o stație de poștă unde își schimbă caii Destinele”. El reprezintă un nou început, așa că trebuie să ne străduim ca începutul acesta să fie bun, ca și sfârșitul să fie la fel, după cum credea Euripide.
Casa frumos împodobită și cu crenguța de vâsc tradițională, simbol al imortalității și regenerării, atârnată desupra ușii de intrare întâmpină cu un bun venit oaspeții. Și se crede că îndepărtează spiritele rele și protejează casa de incendii. Această plantă parazită (care crește pe alți copaci, mai ales pe stejari), cu frunze verzi și fructele ca niște bobițe albe, lipicioase, se bucură de mare cinste încă de pe vremea druizilor, când se credea că ea dă forță și vitalitate copacilor pe care-i parazita, deoarece era verde și purta fructe și iarna, când copacul gazdă desfrunzit părea a fi mort.
Cu această ocazie, creștinii se adună, mai mulți, în casa unei rude sau a vreunui prieten și sărbătoresc cum se cuvine evenimentul. Masa abundă în mâncăruri alese tradiționale. La miezul nopții, aproape în toate casele, se joacă jocuri de noroc: cărți, ruletă, table (ca șansa acestei nopți să te urmărească tot anul).
Tineretul, mai cu seamă cei de pe la sate, unde tradițiile dar și superstițiile sunt păstrate cu mai multă strășnicie, consideră că în nopatea aceasta își poate afla soarta, așa că, la 12 noaptea, mai ales fetele se așază în fața oglinzii și la lumina doar a două lumânări așteaptă să-și vadă ursitul; altele folosesc alt procedeu, se așează la o masă cu un pahar cu apă, în care este cufundată o verighetă slujită, și așteaptă să li se înfățișeze sortitul. Prin unele locuri, tânărul sau tânăra iese la miezul nopții la o răspântie și primele cuvinte pe care le aude, în mod întâmplător, consideră a fi ceea ce le rezervă soarta în anul ce urmează.
Printre manifestările cunoscute din cele mai vechi timpuri, anterior creștinismului, este carnavalul. Un ritual complex, care avea loc anual, rareori bianual, reprezentând răsturnarea ordinei și ierarhiei obișnuite, din acest haos produs urmând renașterea spirituală, retrăind astfel timpul sacru în care a început lumea, după cum aflăm de la Romulus Vulcănescu, Mitologie română. Printre alaiurile carnavalești practicate la noi se numără capra, plugușorul și sorcova. Romanii oficiau două tipuri de carnavaluri: cel solstițial, la Anul Nou și altul echinocțial, la lăsata secului.
În țările vestice, Anul Nou variază de la o regiune la alta. Prin unele părți din Anglia puddingul de Anul Nou nu este bun decât dacă a fost făcut deasupra unui foc din vreascuri de vâsc din anul care a trecut.
În Statele Unite, baza o constituie mâncarea tradițională „Hoppin’ John” compusă din mazăre și orez.

ANUL NOU LA POPOARE DE ALTE CREDINȚE

Iată ce aflăm de la George Frazer din Creanga de aur: Indienii navajo, din America de Nord, sărbătoresc Anul Nou adunânduse într-un luminiș din pădure pe care-l împrejmuiesc cu crengi de brad. Îmbrăcați în alb, dansează în jurul focului, purtând în mâini bețe împodobite la un capăt cu pene. Penele se aprind în timpul dansului, dar nu în mod expres ci în urma mișcărilor dansului, ceea ce presupune că ar aduce noroc tot anul. În timpul acestei adunări, 116 bărbați voinici fixează un glob roșu în vârful unui brad și toată adunarea strigă: „S-a născut un soare nou! A sosit Anul Nou!”. După care, taie deschideri în îngrăditura de brad, spre cele patru puncte cardinale, pentru ca soarele să lumineze tot Pământul. La chinezi, Anul Nou este sărbătorit la sfârșitul lunii ianuarie sau la începutul lui februarie. El este precedat de ritualuri de alungarea a demonilor și de spectacole de teatru.
Tot în această perioadă se aduc ofrande zeilor și strămoșilor.
La tibetani, Anul Nou este sărbătorit în luna februarie cu ospețe și îndulcirea disciplinei monastice, cele mai multe sărbătoriri au însă caracter religios.
În India de sud, dravidiană, Anul Nou se numește Tamil și este sărbătorit la solstițiul de iarnă, timp de trei zile, cu această ocazie are loc frestivalul Pongal, marcat prin pelerinaje religioase și fierberea rituală a orezului nou.
În Bangladesh, Anul Nou este caracterizat prin cultul Gangelui. În serbările din sud-estul asiatic sunt evidente influențele indigenilor prebudiști și ale surselor hindu.
În Thailanda, sărbătoarea numită Trut se desfășoară în martie/aprilie și are un caracter mixt. Călugării budiști exorcizează duhurile din apropiere, închină bogate ofrande numeroșilor zei de origine hindusă. Cu această ocazie se strânge atâta lume încât apele colcăie de oameni. Jocurile de noroc, interzise de obicei, sunt admise în aceste trei zile cât durează sărbătorile.
La Myanmar (Birmania), Anul Nou se sărbătorește în luna aprilie și durează patru zile. Cea mai importantă manifestare este „sărbătoarea apei”, când cei dragi sunt stropiți cu apă, simbol al hărniciei, după părerea lor. În Japonia, cea mai răspândită sărbătorire a anului nou este între 1 și 3 ianuarie. În unele regiuni rurale el este sărbătorit după calendarul lunarsolar, la date variind între 20 ianuarie și 19 februarie. Tradițiile legate de sărbătoare conmfirmă legătura sa, la origine, cu venirea primăverii și renașterea naturii. În limba japoneză sărbătoarea se numește Ganjitsu (ziua începutului) și Shogatsu (luna standard) referindu-se la faptul că norocul sau neșansa din aceste prime zile te va urmări pe tot parcursul anului.
Sărbătoarea presupune ceremonialul curățirii casei, ospețe, schimburi de vizite și oferirea de daruri. Deasupra ușii casei sau a porții, împodobite cu ferigi, portocale amare și homari, reprezentând norocul, prosperitatea și longevitatea, se atârnă o shimenawa (funie sacră făcută din paie de orez) despre care se crede că îndepărtează spiritele rele. Mâncărurile tradiționale sunt: mochi (prăjitură cu aluat de orez) și zoni (supa de zarzavaturi). Distracția tradițională este un fel de badminton numit Shuttlecock și un joc de cărți care include versuri dintr-o sută de poeme, utagaruta.
Multe alte tradiții s-au pierdut de-a lungul vremii sau sunt practicate în comunități din ce în ce mai restrânse, cum ar fi vizita din prima zi la shitõ – mormintele zeităților tutelare sau la templele budiste; în ziua a doua începeau, în mod ritual, artele și meseriile; ziua a șaptea era rezervată servirii tradiționalului terci de orez, conținând șapte ierburi purificatoare și reîncepea împodobirea caselor.
Dintr-o carte japoneză, scrisă de peste două secole, aflăm că bețele, care se împărțeau de obicei la ceremonia purificării, erau strânse în legături, în cele patru colțuri ale capelei Gion, în ultima zi a anului. După rugăciune, preotul rupea legăturile și aprindea bețele care erau luate de oameni și duse pe la casele lor ca să aprindă cu ele focul nou, cel de Anul Nou.
La eschimoși se obișnuiește ca de această sărbătoare un bărbat și o femeie să meargă din casă-n casă să stingă luminile care sunt aprinse, după aceea, de la o lumină nouă considerată de ei „un soare nou”. Când, după lunga noapte arctică, răsare din nou soarele, copiii, care sunt martori la acest eveniment, aleargă acasă și sting luminile, fiind recompensați cu daruri din partea mamei lor.
În regatul sudanez al wadailor se stingeau toate focurile, în această noapte, iar cenușa din toate casele era strânsă în ziua care precede festivalul de Anul Nou, iar la începutul anului era aprins un foc nou prin frecarea a două lemne unul de altul, în marea colibă de paie unde se adunau toți bărbații satului.
Fiecare lua câte o ramură aprinsă cu care aprindea focul cel nou de acasă.
Și swahilii din estul Africii, de Anul Nou, care la ei este sărbătorit în a doua jumătate a lunii august, există aceeași tradiție a stingerii focurilor și a aprinderiii lor din focul obținut prin frecarea a două bucăți de lemn. Pentru ei aceasta este cea mai mare sărbătoare a anului și o cinstesc scăldându-se de dimineață în mare și rugându-se să fie sănătoși tot anul.

BEATRICE KISELEFF