ANXIETATEA MEDICULUI

Faptul că medicii trăiesc mai puțin decât media populației generale pare un paradox. Chiar și rata sinuciderilor este ceva mai ridicată în cazul medicilor, ca și gradul de anxietate de altfel, așa cum îl evaluează psihologii.

Cu toate că sunt mai familiarizați cu moartea, medicii sunt mai temători atunci când e vorba de propria persoană. Exagerează pericolul, văd adesea în negru perspectivele evolutive ale bolii, se tem de complicații, care, ciudat, tocmai lor li se întâmplă, mai cu seamă atunci când sunt supuși unor intervenții chirurgicale. Reputatul medic al unei importante echipe de fotbal s-a sinucis la începutul acestui aprilie 2020, după ce s-a îmbolnăvit de Corona viroză. Poate avea și alte motive, dar era speriat de perspectiva plămânului alb, de intubație, respirație mecanică de supleare, de un posibil final chinuit? Andrea Majocci, medic-scriitor Italian, autorul cărții Tra Bistori E Forbici (printre bisturie si foarfece) povestește cazul unui coleg care s-a sinucis când s-a descoperit bolnav de tuberculoză renala avansată. Dializa și chimioterapia tuberculostatică nu erau încă la îndemână. Autopsia a dovedit că diagnosticul era eronat. O serie de medici, puțini de altfel, temându-se de COVID 19, spre a se pune la adăpost și a-și proteja familia au demisionat, trecând în izolare, în contrast strident cu medicii, numeroși, care au plecat în mod voluntar să lupte cu teribila epidemie de tifos exantematic din primul război mondial de pildă, mult mai primejdioasă. Savanți de primă mărime, ca și cei doi descoperitori ai agentului patogen, Ricketzia Prowazekii, au luptat, unii și-au pierdut viața, dar au învins. Regina Maria a dovedit cu acel prilej un curaj demn de o adevărată regină. Istoria medicinei, cea a faptelor și cea a științei, este plină de astfel de oameni. Nici numele lui Mihai Ciucă nu poate fi omis. Epidemia de tifos exantematic din anii 1917-1922 a făcut mult mai multe victime decât acest COVID19. Victoria militară și Marea Unire au estompat însă curând toate nenorocirile, se construia o țară, iar românii erau foarte mândri de patria și realizările lor. E de ajuns să admirăm edificiile construite interbelic, literatura epocii, uriașa campanie de construire de școli în cele mai îndepărtate așezări rurale ș.a. Cum de șirul miniștrilor educației de după 89 nu și-a însușit măcar o fărâmă din gândirea marelui Spiru Haret? Starea de spirit actuală este dominată de neliniște, nesiguranță, chiar teamă, cu toate că toți cei care apar la televizor, la radio sau în presa scrisă sau electronica se declară optimiști din cale afară, realitatea de fundal este alta. Tocmai aceștia alimentează panica. Oamenii se tem iar medicii se consideră (și sunt) mai expuși decât alții. Medicul nu poate rămâne indiferent atunci când îi moare un pacient și realizează că a comis o eroare de diagnostic sau de tratament, chiar și o întârziere a aplicării atitudinii salvatoare. În Spitalul de Urgență Floreasca am făcut cu ceva peste 1400 de nopți de gardă și nu pot spune că nu-mi reproșez câteva cazuri care mi s-au întipărit dureros în memorie. Nu este întâmplător faptul că durata medie de viață a medicilor variază în funcție de specialitate: este mai lungă la dermatologi, mai scurtă la chirurgi și obstetricieni. Dispersia este însă mare, iar abaterile de la valoarea medie deopotrivă. Cum se pot apăra medicii față de aceste riscuri dezechilibrante? Nu discutăm acum credința, religia, un reazem, desigur, puternic. Comentăm însă valoarea artei, de orice fel. Nu este întâmplător faptul că medicii au, în București, o orchestra simfonică, că sunt bine reprezentați în sălile de concert. Pleiada medicilor-scriitori este numeroasă, iar valoarea incontestabilă. În marea literatură universală sunt mai bine reprezentați decât orice altă profesie. Cehov de pildă, a practicat medicina și scrisul deopotrivă întreaga lui viață, alții ca Dostoievski, au făcut studii de medicină neduse până la capăt, unii au trecut de la medicină la scris, Connan Doyle, creatorul celebrului Sherlock Holmes (unde medicina transpare cel puțin prin simțul observației si semnificației amănuntului), nu-i putem înșirui, sunt prea mulți, Sfântul Evanghelist Luca a fost medic, în antichitate numeroși medici au lăsat opere celebre (Hipocrate, Galenus) în care medicina se îmbină cu arta scrisului. La noi, Vasile Voiculescu, medic poet, martir al temnițelor comuniste, Victor Papilian, Gr. T. Popa, și ei pătimitori ai recluziunii postbelice, mai recent, Augustin Buzura, a cărui formație de psihiatru se întrevede printre rânduri, C. D. Zeletin, medic, biofizician de performanță care a lăsat o opera literară de mari proporții, Mihai Ghiur, Ciprian Popescu, Andrei Pandrea, Radu Iftimovici, Florea Marin, Ștefan Berceanu, Marin Voiculescu, Ionel Zeana, nu putem să amintim decât pe câțiva, omițându-i nedrept pe mulți, și fără a vorbi de cei în viață (cu singura excepție a lui Mihai Neagu Basarab, directorul Bibliotecii Române din Freiburg, o personalitate puternic reliefată în cultura română). Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști Români, are ca deviză de căpătâi: să vindeci sufletul întâi ! Acestei societăți i s-au alăturat medicii veterinari, farmaciștii și psihologii scriitori. Visul lor este să ridice o Casă a medicului-scriitor, la Mogoșoaia, unde societatea deține un teren într-o zonă privilegiată, în apropierea Palatului Brâncoveanu. Poate că Ministerul Sănătății îi va sprijini, sau, Colegiul Medicilor, alături de cel al Farmaciștilor, al veterinarilor, al psihologilor… Dar, să revenim la tema anxietății medicului, profesiune la care mulți (poate ceva mai puțini astăzi) au aderat din vocație. Cartea El Hakim (medicul) de John Knittel, ilustrează această particularitate, ca și Citadela lui Cronin, cu eroul său Seneca Duane. Medicii singuri suportă și mai greu izolarea, fiind dependenți de activitate. Pensionarea nu le convine, majoritatea continuă să lucreze chiar dacă au asigurate mijloacele unui trai decent. Mulți din cei cu alte profesii privesc pensionarea ca pe o ușurare, se grăbesc să se pensioneze, vedem mulți angajați în Ministerul de Interne, polițiști care cer pensionarea la vârste incredibil de joase! Nici un medic nu face asta. Dacă analizăm visele lor prin prisma psihanalizei, constatăm ce loc important îl ocupă cele cu caracter profesional. Față de COVID sunt mai temători. Ca și față de cancer, sau alte boli grave, atunci când se îmbolnăvesc. Depresia este mai frecventă la medici, consumul de anxiolitice și sedative (benzodiazepine, meprobamat ș.a.) este mai ridicat la această categorie, ca să nu mai vorbim de anti depresoare. Consumul ridicat a impus restricții la eliberarea din farmacii, în afară de psihiatri, nici o altă specialitate medicală nu mai poate prescrie rețete cu astfel de medicamente care, de altfel, dau obișnuință și dependență. Ce le recomandăm cu precădere ca antidot la anxietate în afară de meditația religioasă? Fără îndoială, credința este poate cel mai de seamă factor echilibrant. Cei care au avut o credință puternică au supraviețuit infernului închisorilor comuniste din timpul marii terori postbelice. Literatură, literatură, literatură! În urma cu trei decenii, medicii citeau mult, cărțile, mai cu seamă cele interzise (Soljenitsin, Radu Gyr, Paul Goma), treceau din mână în mână, între prieteni, trecute cu dificultate peste graniță. Ne amintim vremurile în care, dacă aveai o mașină de scris erai obligat să treci periodic pe la așa zisele organe și să prezinți mostre de claviatură în baza cărora puteai fi identificat dacă erau răspândite manifeste sau scrieri cu idei considerate subversive. Ne amintim de dificultatea obținerii aprobării pentru instalarea unui post telefonic? De vremea când spre a trimite o lucrare la un congres în străinătate treceai printr-un șir de furci caudine, începând cu organizația oamenilor muncii, cu șefii, cu organele de partid la diverse eșaloane, astfel încât, ajuns la capăt, termenul era deja depășit? De condiționarea plecărilor în străinătate? De jurământul de credință față de partid? De sistemul duplicitar în care ne educam copiii? Cu toate acestea, depresia la nivel populațional și mai cu seamă în rândul medicilor nu avea proporțiile pe care le vedem astăzi. Nici sinuciderile sau crimele nu erau atât de frecvente, ca să nu mai amintim furturile. Sentimentul patriotic era mai pronunțat, mai cu seamă după discursul lui Nicolae Ceaușescu prin care condamna invazia sovietică în Cehoslovacia, alături de armatele altor state „satelite”, la care România a refuzat să participe și putem fi mândri de asta. Cu toată mizerie, indusă de altfel cu abilitate, ne educam pe atunci copiii în spiritul dragostei de țară alături de disprețul funciar pentru comunism. Aveam un ideal: prăbușirea comunismului, iar cei care au un ideal dobândesc și rezistență față de depresie. Astăzi depresia a devenit copleșitoare, nu vedem înălțarea unui stindard purtător de un ideal pentru care să fim în stare de anumite jertfe. Omenirea așteaptă un ideal mobilizator. Nu mărunțișuri. Cum spunea un poet: Să nu ridic în vânt obiele/ În locul frântului stindard. Pentru Basarabia și Bucovina facem prea puțin. Nu ne onorăm eroii care s-au jertfit pentru dăinuirea acestui neam. Manualele de istorie sunt o rușine, muzeele ororilor comise de partidul comunist lipsesc, se produc semianalfabeți mai numeroși ca niciodată. Parlamentarii bulgari, și-au donat salariile, fără excepție, până la depășirea crizei, în timp ce aleșii noștri par preocupați doar de indemnizații și pensii special, grațieri și amnistii pentru infractori, categorie în care îi regăsim în anumită proporție. Ce recomandăm medicilor, tagmă cu un anume nivel de educație? În primul rând lectura. Literatura de calitate, formativă, constructivă. Se citește mult mai puțin după căderea comunismului, oamenii sunt acaparați de televizor. Lectura este un dialog cu autorul, privitul micului ecran este pasiv. Ingurgităm ceea ce ni se oferă. Se recomandă să nu deschidem televizorul mai mult de o oră pe zi, timp suficient spre a afla știrile. Oameni care se sinucid, se ucid, mor pe șosele… O statistică la scară redusă arată că medicii acordă lecturii doar 20% din timpul de dinainte. Personal, cred că procentul este chiar mai redus. Librăriile s-au închis una după alta, și-au restrâns suprafețele, este o abundență de titluri, dar puțini cumpărători de carte. România se află pe ultimul loc din UE la consumul de carte. În Germania și Franța se citește mult. Într-o recentă vizită în China, am căutat, la Beijing o librărie. Avea cinci etaje, desfășurate pe o mare suprafață. Trinitas TV oferă emisiuni de cultură foarte interesante. Presa scrisă a fost și ea sufocată de televiziune, dar superioritatea emisiunilor culturale radio este evidentă. Acum, când teatrele și-au închis porțile, ca și cinematografele, oamenii ar avea mult mai mult timp disponibil pentru lectură. Din lumea medicală occidentală vin totuși vești îmbucurătoare În facultățile de medicină au apărut catedre de literatură. În SUA, de asemeni. Publicațiile științifice include și pagini de literatura. Robert Harrington, de la Stanford University, un nume în cardiologie, a avut o discuție televizată și publicată (martie 2020), cu Abraham Vergese (Texas, San Antonio University), autorul cărții Cutting Stone, printre altele. Tema era rolul poeziei si ficțiunii într-o pandemie. Vorbeam de Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, dar am putea oferi exemple și de la noi, un Emil Lungeanu sau controversatul Dinu Săraru au scris pagini emoționante pe această temă . Wiliam Osler, marele clinician, nu sfârșea nici o zi fără să citească. Lectura de seară, când lași la o parte grija zilei ce-a trecut, are o influență liniștitoare greu de egalat. Lasă în urmă… scârba zilei! Poate muzica de calitate, cea care comunică o adevărată filosofie inexprimabilă, prin cuvinte să o egaleze. Ai nevoie însă de o sală de concert, de emoția colectivă, de sunetul nealterat care te antrenează în vibrație. O doamnă l-a întrebat odată pe un mare compozitor: ce ați vrut să spuneți în această piesă? Iar el a mai cântat-o o dată. Nu totul se poate exprima în cuvinte. Există, însă și necuvintele de care vorbea Nichita Stănescu, Meditația, starea în care gândurile se domolesc, yoga și alte practici extrem orientale greu accesibile nouă, aduc și ele beneficii considerabile. Să citești o poezie înainte de a adormi, obicei pe care-l practicam și eu, cu regularitate, odinioară! Vergese a susținut prelegeri în fața unui amfiteatru plin. Le-a vorbit și de Dickens, (The Black House), de Dostoievski și de alții. Studenții, spunea el, au arătat un entuziasm cu totul deosebit. Se va ridica o nouă generație de medici, care să fi depășit obsesia tehnologiei ca unică valoare în relația cu omul bolnav? Mai apropiați de filosofie și de profilul umanistic? Concluzia inspiratei discuții purtate de cei doi amintiți mai sus a fost că subestimăm puterea ficțiunii de a schimba lumea. ”Coliba unchiuui Tom”, spuneau ei, a fost cartea care a închis capitolul sclaviei din America, mai mult decât orice altceva, schimbând modul de a gândi. Segregarea a continuat însă multă vreme după abolirea oficială a sclaviei, în școli, în mijloacele de transport etc. A apărut o rețea de medici, pornită din Scoția, care mai apropiați fiind de pacient, rescriu alături de medicamente și anumite cărți. Aici individualizarea este și mai necesară. Mai mult, există și farmacii care livrează cărțile prescrise. Studii efectuate în SUA, Israel, Finlanda ș.a., pe loturi mari de vârstnici, au demonstrate statistic faptul că cei care citesc au o viați mai lungă decât ceilalți, dar și un nivel de anxietate mai redus. Un astfel de studiu s-ar putea organiza și în România, țară cu durată de viață mult mai redusă în raport cu celelalte state din UE. Epidemia COVID a schimbat în anumită măsură și la noi, comportamentul medicilor. Tot mai numeroși au renunțat la presiunile, discrete sau nu, asupra pacienților, tot mai numeroși sunt cei care refuză mita, vorbim de spitalele de stat, deoarece în rețeaua privată această racilă a dispărut, așa cum nu există nicăieri în lumea vestică. Singurătatea și claustrarea impusă de epidemia COVID19 induc o stare de disconfort, de teamă nedefinită. Avem însă șansa comunicării cu prietenii folosind mijloacele modern, începând cu telefonul și cu tehnica electronica. Un animal, un câine de pildă, poate dovedi afecțiune. Într-o nuvelă, Cehov vorbește despre un om sărman care-și îmbrățișează calul, lipindu-și obrazul de capul acestuia și zicând, cu lacrimi în ochi: cui pot spune necazul meu? Omul se descărca în felul acesta. Nu doar un animal, ci și plantele, îngrijirea unei grădini, temperează anxietatea și dau sentimental utilității. Cu toate că nepoții, sau chiar copiii, nu le vor citi poate niciodată, exercițiul așternerii pe hârtie a memoriilor este o ocupație liniștitoare. Efortul intelectual de orice fel, învățarea unei limbi străine de pildă, împiedică îmbătrânirea creierului. Nu întotdeauna deprecierea supremului organ este inevitabilă. Un alt mijloc de a ieși din stresul solitudinii este atitudinea activă, participarea la viața societății, civismul sub toate aspectele, implicarea politică, atitudinea intolerantă față de răul din jurul nostru, pe care nu trebuie să-l lăsăm să prolifereze.

Conf. Dr. Corneliu Zeana