Apărarea litoralului României Mari

In urmă cu un secol, societatea românească savura primii ani de pace, care aduseseră România învingătoare între granițele sale firești. Dar unitatea națională, recunoscută internațional, trebuia nu numai apărată ci și consolidată.

Prin reunirea Basarabiei cu România şi mutarea frontierei de Est pe Nistru, statul român dobândise o nouă cale de transport fluvială de mare importanţă, rezultată din faptul că Nistrul avea o lungime de navigaţie de peste 900 de km. Noua situaţie reclama participarea la apărare şi a unor forţe navale specializate. În acest scop, Marele Cartier General (M.C.G.) a dispus să se constituie Escadrila de Vedete Nistru, formată din vedete, şalupe fluviale şi diferite vapoare. La mare, extinderea spre sud a litoralului, de la gura de Sud a Limanului Nistrului până la Ecrene, pe o lungime de circa 473 km, satisfăcea nevoile de circulaţie între porturi, dar necesita o abordare integrată a problematicii legate de modernizarea, protecția și securitatea navigației maritime.

Structuri noi

În aceste circumstanțe, după război, Marina Militară a trecut la o nouă organizare. De la 1 aprilie 1921 Marina cuprindea șapte unităţi administrative: Forţa Navală Fluvială, Apărarea Fixă Fluvială, Baza Navală Fluvială, Forţa Navală Maritimă, Baza Navală Maritimă, Şcolile Marinei și Arsenalul Marinei. Prin Legea de organizare a ministerelor din 2 august 1929, Marina avea în compunere: Inspectoratul General al Marinei, cu Serviciul de Stat Major şi Servicii de Intendenţă, Sanitar, Armament şi Muniţii; Direcţia Marinei; Comitetul Consultativ al Marinei; Comandamentul Şcolilor cu Şcolile Militare şi Speciale de Ofiţeri şi Şcolile de Specialităţi; Centrul de Instrucţie; Unităţi Navale, precum și Stabilimente şi Depozite. Prin art. 107 al acestei legi, Inspectoratul General al Marinei avea atribuţiile unui inspectorat general de armă. Legea pentru modificarea organizării şi funcţionării M.Ap.N. din 8 iunie 1932 stabilea Marinei Militare următoarea structură organizatorică: Inspectoratul General al Marinei Regale, organ de comandament şi administraţie cu Inspectorul General al Marinei, Statul Major, Serviciile de Intendenţă, Armament şi Muniţii, Sanitar, Direcţia Marinei Regale, Comitetul Consultativ al Marinei Regale; Comandamentul general al Marinei cu Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre; Comandamentul Şcolilor; Serviciile Marinei cu Arsenalul, Depozitele de armament, muniţii, mine şi torpile, Depozitul de materiale consumabile, echipament şi sanitar, Serviciul Inventarelor cu depozitul său etc.

Prin Decretul-Lege nr. 2620 din 14 noiembrie 1936, la 13 noiembrie 1936 a fost înfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei, prin contopirea Subsecretariatului de Stat al Aerului cu Inspectoratul General al Marinei. Organ autonom din punct de vedere al conducerii, pregătirii şi instruirii trupelor, acesta a început să funcţioneze la 13 februarie 1937, fiind subordonat pe plan operativ Marelui Stat Major. Prin „Directivele generale pentru îndrumarea şi coordonarea activităţii Ministerului Apărării Naţionale” nr. 4723 din 10 septembrie 1940, s-a hotărât desfiinţarea acestui minister.

Pentru îndeplinirea sarcinilor pe linie de mobilizare şi de instruire a trupelor, a fost înfiinţat un stat major subordonat direct şefului M.St.M. În această perioadă, Marina de Război a fost condusă de viceamiralii Constantin Bălescu (1 iunie 1918 – 1 noiembrie 1920), Constantin Niculescu- Rizea (1 noiembrie 1920 – 27 octombrie 1925), Vasile Scodrea (1 noiembrie 1925 – 13 ianuarie 1934), Ioan Bălănescu (13 ianuarie 1934 – 1 noiembrie 1937) și Petre Bărbuneanu (1 noiembrie 1937 – 9 septembrie 1940).

Unități navale și tehnică de luptă moderne

O nouă campanie de modernizare a parcului de nave a avut la bază studiul intitulat ,,Programul Naval al României”, efectuat sub îndrumarea Inspectoratului General al Marinei, având ca motto: ,,A ţine căile maritime deschise pentru traficul propriu, a le închide pentru traficul inamic, aceasta este raţiunea de a fi a flotelor militare”. În anul 1920, în serviciul flotei maritime au intrat distrugătoarele tip „M”, „Mărăști” şi „Mărășești”, construite în Şantierele Navale din Napoli şi canonierele clasa Chiffonne „Ghiculescu”, „Dumitrescu”, „Stihi” şi „Lepri”, construite în Franţa, contractate anterior Primului Război Mondial. În 1921 echipaje româneşti au transportat din Italia torpiloarele „Vifor”, „Vârtej”, „Vijelia”, „Zmeul”, „Zborul” şi „Năluca”, din generaţia construită în 1913 – 1914, cedate României de Marina austro-ungară în contul despăgubirilor de război, precum şi patru vedete antisubmarin cumpărate din Italia. Din 1924, vedetele M.A.S. – 3 şi M.A.S. – 4 au intrat în compunerea Grupului Naval de Luptă, împreună cu canonierele ,,Stihi”, ,,Dumitrescu” şi ,,Lepri”, iar M.A.S. – 2, împreună cu canoniera ,,Ghiculescu”, în Grupul Naval de Instrucţie. Din cauza unor deficienţe de construcţie şi a eficacităţii lor precare, vedetele tip M.A.S. au fost scoase din dotarea Marinei Militare Române în anul 1927. Navelor Diviziei de Dunăre li s-au adăugat monitoarele „Ardealul”, „Basarabia” şi „Bucovina”, primite ca despăgubiri de război de la Marina austroungară. În acest mod, România devenea ţara cu cea mai puternică flotă fluvială din Europa. La 7 septembrie 1930, în dotarea Marinei Regale au intrat distrugătoarele tip „R”, „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, construite la Napoli, iar la 20 iunie 1931 a sosit în ţară din Şantierul Naval din Fiume – Italia, nava-bază pentru submarine „Constanța”. În anul 1938, cu suma de 114 milioane lei din bugetul statului, la care s-au adăugat 6 milioane lei, strânşi prin subscripţia publică iniţiată de Liga Navală Română, a fost comandată Şantierului Naval „Blohm und Voss”, din Hamburg, cea de a doua navăşcoală „Mircea”, care a intrat în dotare la 17 mai 1939. Pentru suplimentarea cu noi resurse financiare a bugetului de apărare al statului, în anul 1938 a fost emis Decretul-lege pentru înfiinţarea Fondului Naţional al Marinei.

La 14 iunie 1939 a fost lansat la apă, la Galaţi, puitorul de mine ,,Amiral Murgescu”, prima navă de luptă de construcţie românească. În anul 1940 au sosit din Marea Britanie vedetele torpiloare tip „Vosper” , care au preluat numele torpiloarelor clasate în 1927 – ,,Vijelia”, ,,Viforul” şi ,,Viscolul”. Adoptarea armei submarine Cu toate că fusese lansat la apă la 22 iulie 1930, din cauza nerespectării condițiilor de construcție și a termenelor de livrare de către partenerul italian, abia la 9 mai 1936 a fost arborat pavilionul naţional la bordul primului submarin din istoria Marinei Române, botezat ,,Delfinul”. Acesta sosea în ţară la 27 iunie 1936, sub comanda comandorului Victor Voinescu, iar la 15 august 1936, de Ziua Marinei, ,,Delfinul” a intrat oficial în serviciu, în compunerea Diviziei de Mare. Ulterior aveau să intre în serviciul Marinei Regale submarinul minier ,,Marsuinul”, lansat la apă la 5 mai 1941și submarinul torpilor ,,Rechinul”, lansat la apă la 25 mai 1941, ambele nereușind să se ridice la standardele de operativitate preconizate. Apărarea litoralului maritim Prin Ordinul Ministerului de Război nr. 15029 din 24 martie 1921, noua organizare a Marinei cuprindea şi Apărarea Fixă Fluvială, respectiv Apărarea Fixă Maritimă care, pe lângă serviciul de mine, torpile, staţii T.F.S., dispunea şi de tunurile de coastă sau bateriile de coastă ale Marinei. Apărarea Fixă Fluvială avea în compunerea sa, pe lângă unităţile amintite, şi Grupul Şlepurilor armate, constituit la 17 noiembrie 1920 în Regimentul Artileriei Fluviale. Apărarea Fixă Maritimă cu sediul la Constanţa avea de apărat litoralul maritim de la Balcic la Limanul Nistrului, zonă împărţită în sectoare şi subsectoare. Sectorul Maritim nr. 1 Sud, care se întindea de la Balcic la Gura Portiţei, avea în compunerea sa şi bateriile de coastă care încep să fie montate începând cu anul 1926. În anul 1932 încep lucrările pentru amplasarea unei baterii de 120 mm St. Chamond la Agigea, unde abia în anul 1939 se instalează 3 tunuri de 120 mm Armstrong, de la crucişătorul „Elisabeta”, folosite şi în fortificaţiile de la Turtucaia în anul 1916. Botezată „Elisabeta”, această baterie era organizată tot ca un punct fortificat cu şanţuri, postamente şi depozite betonate. În cadrul organizării Apărării Fixe Maritime, Sectorul Maritim 2 Nord, întins de la Gura Portiţei la limanul Nistrului, avea în compunerea sa Staţiunea Sulina şi Staţiunea Liman (Cetatea Albă). Pe baza studiului întreprins de Biroul Regulamente al Comandamentului Marinei, Secţia a 3-a, la 27 februarie 1940 Comitetul Consultativ al Marinei Regale hotărăşte, printre altele, înfiinţarea Divizionului de Artilerie de Coastă, cu sediul la Constanţa.

Începuturile Aviaţiei maritime

Înfiinţat încă din anul 1919, Grupul VI Hidroaviaţie, prima structură organizatorică a Hidroaviaţiei Române, a devenit operaţional la 21 iulie 1920, dată la care în portul Constanţa a avut loc zborul primului hidroavion care a consacrat Hidroaviaţia ca forţă distinctă în aviaţia românească şi o categorie specializată indispensabilă Marinei Militare. Iniţial, a avut în dotare hidroavioane Brandemburg W 12 şi U.T.Z.I., cu motoare de 220 CP Hiero şi Daimler. La 15 august 1928, cu prilejul Zilei Marinei Române, regele Mihai I a botezat primele patru hidroavioane ,,Savoia-Marchetti”, care au intrat în dotarea Grupului de Hidroaviaţie, format din Escadrila 1 de Zbor, pe malul de Est al lacului Siutghiol, Escadrila 2 Parc şi Escadrila 3 Depozit, dislocate la Anadalchioi, unde se afla şi comandamentul Grupului. Ulterior, în dotarea hidroaviaţiei au intrat alte şapte hidroavioane ,,Savoia-Marchetti” S 59 bis. La 17 iulie 1930, Grupul de Aviaţie Maritimă s-a transformat în Flotila de Hidroaviaţie, care în toamnă s-a mutat cu administraţia şi materialul volant la Palazu Mare. Aceasta a făcut parte din Escadra de Aviaţie, subordonată Diviziei 1 Aeriene (1932- 1935), Ministerul Aerului şi Marinei (1936-1940) şi Subsecretariatul de Stat al Aerului (1940-1944). În acelaşi an a sosit pe calea aerului primul hidroavion ,,Savoia Marchetti” S 62 bis. Prin contractul nr. 294 din 20 mai 1939, Ministerul Aerului şi Marinei a comandat Societăţii ,,Cantieri Riuniti del Adriatica” din Montfalcone – Trieste 12 hidroavioane de luptă tip CANT Z 501, complet echipate. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, Flotila de Hidroaviaţie avea în compunere hidroavioane de fabricaţie italiană, 12 aparate Savoia 62 bis, cinci Savoia 55, CANT Z 501 şi germane – Heinkel 114, avioane Fleet de legătură şi Lublin. La 19 aprilie 1940 au sosit din Italia primele două hidroavioane CANT Z 501, din cele 12 comandate. La începutului celui de-al Doilea Război Mondial, Hidroaviaţia de pe lacul Siutghiol era compusă din Escadrila 101 Hidro Patrulare cu şase aparate Savoia 55 şi 62, Escadrila 102 Hidro Informaţie cu 10 aparate Heinkel 114, Escadrila 16 Observare cu opt aparate I.A.R. 39, retrasă ulterior, după cucerirea Basarabiei, Escadrila 53 cu opt aparate Hurricane, deplasate, periodic, în alte zone, Batalionul 1 Aerostaţie, cu patru companii şi Baza Flotilei de Hidroaviaţie.

Concluzii

Între anii 1920 și 1940, Marina Militară Română a acumulat o vastă experienţă tactiv-operativă, reuşind să-şi completeze parcul de nave de luptă cu unităţi navale de suprafaţă, aeriene şi submarine, capabile să îndeplinească misiunile specifice pe Dunăre şi pe Marea Neagră, atât în timp de pace cât, mai ales, în campania celui de-al Doilea Război Mondial. Ca urmare, în urma declanşării ostilităţilor, la 21 iunie 1941 Marina Militară dispunea de 39 nave de luptă şi era compusă din: Comandamentul Marinei Militare, căruia i se subordonau: Divizia de Mare, Divizia de Dunăre, Detaşamentul Maritim Sulina şi Sectorul Dunărea de Sus. În compunerea acestor mari unităţi mai intrau subunităţi de geniu, transmisiuni, observare, servicii şi părţile sedentare ale Regimentelor de Infanterie Marină, Geniu Marină şi Artilerie de Coastă. Efectivele care încadrau marile unităţi şi unităţile Marinei Militare la începutul războiului s-au ridicat la 15.113 militari, din care 1.002 ofițeri, 780 maiştri militari, 257 subofiţeri şi 13.074 gradaţi şi soldaţi. Toate forţele operative ale Marinei Militare se subordonau Statului Major al Marinei Militare, cu sediul la București. În privința investițiilor pe care le incumbă modernizarea și întreținerea unei flote redutabile, logica acestor costuri o regăsim în argumentația locotenent-comandorului Gheorghe Mocanu, exprimată într-o conferință la Radio, la 2 ianuarie 1943: „Nu se poate lăsa soarta unui spațiu maritim vital pentru o țară la discreția numai a conjuncturii politice care, în orice caz, ar avea nevoie de instrumentul de forță. Nici nu s-ar putea spune: neavând Marină, ne vom bate pe uscat pentru apărarea litoralului. La aceasta venim cu toată istoria spațiului Mării Negre și – ca elemente recente – cu Odessa, Sevastopol, Kerci. Dacă victoria poate fi câștigată totuși, dar ce desfășurare uriașă de forțe, câte sacrificii și câte întârzieri! Dacă pacea victorioasă este scopul războiului, de ce să nu avem Marina care să accelereze victoria?… Armata de uscat va avea nevoie de Marină în Marea Neagră, unde se aplică «strategia spațiului restrâns» nu numai pentru asigurarea transporturilor dar și pentru lupta «cot la cot». După cum această armată nu poate să stea în hibernare și să se aștepte la ujutor străin într-o țară liberă, la fel se întâmplă și cu Marina, care se consideră pe picior de egalitate în drepturi și îndatoriri: cere să i să dea totul, ca să i se ceară totul! … „Dacă vom avea o Marină și nu va fi nevoie de ea, am pierde numai banii; dacă însă nu vom avea Marină și vom avea nevoie de ea, am pierde Țara”. Un verdict pertinent și universal valabil, de care și guvernanții actuali ar face bine să țină seamă.

Comandor (r) Marian Moșneagu